Un lucru de admirat pe care editura PavCon îl face este acela că reeditează opere de referință ale SF-ului românesc, facilitând astfel accesul publicului la texte altfel foarte greu de găsit. În „Colecția Science-Fiction”, autorul Voicu Bugariu are nu mai puțin de patru romane republicate: „Zeul Apatiei” (1997) și „Visul lui Stephen King” (2002) reunite sub copertele cărții „București, 2058” (2018), apoi „Curtezana onestă și astrologul” (2011) reeditat în 2019, iar acum, în 2020, miniromanul „Sfera” (1973) beneficiază de cea de-a treia ediție.

Povestea „Sferei” e una statică, avându-l în prim-plan pe „D.”, un scriitor care, la un moment dat, a avut ideea de a-și comanda o sferă mare, transparentă. Deși a declarat că nu știa de ce o face, D. le-a oferit totuși manufacturierilor toate detaliile legate de structura noului obiect, iar când acesta a fost realizat întocmai și montat în camera pregătită special pentru el, forme și culori stranii au prins a-și face jocul în interiorul obiectului.

Nu mai putem spune prea multe despre evoluția ulterioară a intrigii, putem spune doar că aceasta cade pe planul secundar, poate chiar pe cel terțiar, de atenția autorului bucurându-se în primul rând trăirile pe care D. e are în fața aparițiilor efemere din interiorul sferei, trăiri care variază de la exaltare, venerație și până la furie.

Nici relația lui cu tânăra sa soție, nici discuțiile cu reprezentanții instituțiilor științifice care vor să cerceteze sfera nu reușesc să „fure” povestea, ea rămânând ancorată în contemplarea obiectului de către D. și la zburdălnicia minții acestuia. Faptul că sfera ajunge să joace un dublu rol, ea servind și ca inspirație, dar și ca un monitor al gândurilor lui, pe care le transpune în imagini, nu mai surprinde pe nimeni, în contextul în care investigațiile naturii fenomenului, deși există, sunt tratate minimal. Într-un final, sfera ajunge chiar să funcționeze ca un glob de cristal al unei vrăjitoare, ea proiectând gânduri, însă niciodată răspunzând la întrebări. Poate doar, într-o bună măsură, devening catalizatorul temerii personajului de senectute.

„Noi amândoi mergând la braț pe o stradă, încet, foarte încet, zâmbindu-ne cu greutate, un zâmbet bătrânesc, lipit pe fețele noastre de azi, mișcări de bătrâne marionete, false, exagerate, nereușite.”

Este clar că Voicu Bugariu nu și-a propus deloc să dezvolte acțiunea, aplecarea spre psihologie și spre lupta dintre narcisismul personajului și misticismul în care e uneori tentat să alunece fiind singurele motoare ale poveștii. Chiar și felul în care-și percepe soția ajunge să cadă sub influența trăirilor date de sferă, iar ea devine un simplu mobil al autoanalizei sale permanente.

„Contrar obiceiului său, îi citi soției ceea ce scrisese. Ea, fără să dea nici cel mai mic semn de mirare în fața unei inițiative atât de neobișnuite, se pregăti să asculte, așezându-se pe un scaun și întorcându-se cu spatele către sferă, ca pentru a-i dovedi lui D. că sfera este un obiect interesant, dar nu mai mult.”

Cum spuneam la început, reeditarea acestor texte care au făcut istorie în SF-ul românesc e un lucru meritoriu, absolut nimic altceva de zis, însă nu pot să nu-mi pun problema cum ar fi această carte percepută de fanul de SF al anilor 2020. Și, trebuie să admit, nu-i dau prea mari șanse de a se face plăcută. Asta deși propune o meditație autentică asupra condiției umane. Lipsa acțiunii, pasajele contemplative foarte lungi, precum și o anumită monotoniei a narațiunii, elemente care nu ajută deloc o carte pe care stă lipită eticheta de SF. Pentru că SF-ul este literatură de consum, cel puțin la nivelul percepției colective. Iar literatura de consum trebuie, în primul rând, să nu fie plicticoasă.

În cazul de față, dacă prima parte oferă un minim de cadență în desfășurarea evenimentelor, poveștile-în-poveste oferind chiar un plus de suspans, partea a doua, cea care se constituie într-un delir literar asumat, cere, efectiv, un efort din partea cititorului. Efort pe care, după părerea mea, îl răsplătește doar în mică măsură.