Al doilea volum antologat de Marian Truță și publicat la editura Eagle se numește Stația Pământ. 12 apocalipse de lux și cuprinde, așa cum sugerează și titlul, 12 autori contemporani: Cezarina Anghilac, Roxana Brânceanu, Eugen Cadaru, Sebastian A. Corn, Dan Doboș, Cătălina Fometici, Alexandru Maniu, Adrian Mihălțianu, Ciprian Mitoceanu, Dan Panaet, Florin Stanciu și Andi Valachi. Volumul urmează lui IA7 – Antologia Colecției Seniorii Imaginației 2022, apărut anul trecut, și tratează, în special, dar nu se rezumă doar la, lumea postapocaliptică.
Douăsprezece povestiri bune și foarte bune, scrise în stiluri diferite, multe reușind să creioneze lumi veridice, în timp ce altele se apleacă mai degrabă asupra problematicilor actuale, folosind elementele specifice science-fiction doar ca decor. Însumate, povestirile construiesc un volum unitar, de excepție, pe care-l recomand călduros oricărui cititor, curios să afle ce se mai scrie în genul science-fiction românesc.
* 1 *
Volumul debutează cu povestirea De împrumut, de Cezarina Anghilac. Cezarina s-a remarcat în mica lume a iubitorilor de literatură speculativă printr-o scriitură sensibilă, o aplecare asupra detaliului și abordarea unor subiecte delicate, profund umane. Fie că scrie science-fiction, cum e cazul acestei povestiri, fie fantasy, stilul Cezarinei cucerește imediat cititorul.
În această povestire post-apocaliptică, Liana, personajul principal, ne introduce, odată cu prezentarea problemelor ei personale, într-o lume distopică post-apocaliptică, o apocalipsă ecologică. De altfel, acest gen de apocalipsă, ecologică, este preferata multor alți scriitori din acest volum. În acest caz, prezentarea m-a dus cu gândul la bio-punkul lui Paolo Bacigalupi, în care omul așa cum îl cunoaștem din prezent, biologic, natural, devine doar o sursă de componente biologice pentru bogătași, respectiv un câmp de experimente pentru corporațiile farmaceutice, ce par a controla societatea.
– Numai în aparență. Adevărata libertate este cea din mintea noastră, spuse doctorul Han, zâmbindu-i larg. Doriți să mai discutați și alte chestiuni conceptuale sau putem spune că vizita de azi la PharmaCharity s-a terminat? Am colectat toate informațiile de care avem nevoie și le vom analiza, pentru a programa următoarea sesiune de recoltare a materialelor biologice. Veți primi prin email toate detaliile.
Cezarina folosește elementele science-fiction, precum și cadrul post-apocaliptic, pentru a medita pe tema condiției femeii într-o societate consumeristă.
* 2 *
Roxana Brânceanu este o traducătoare cunoscută și o scriitoare apreciată. Povestirea de față, Din ceața nordului, ne oferă o imagine surprinzător de detaliată, deși este condensată în doar 23 de pagini, a unei lumi pe cale de dezintegrare, supraviețuitoarea unui cataclism ecologic, topirea ghețarilor cu toate problemele aferente, creșterea apei fiind doar una dintre ele. Scrisă într-un stil horror, cu mult suspans, intriga m-a prins imediat, pentru că, ne explică încă de la început autoarea prin vocea personajelor, topirea ghețarilor duce și la trezirea unor vietăți preistorice sau, așa cum vom vedea, sosite din spațiu.
Ar fi o simplificare să scot în evidență din această povestire provocatoare, doar partea de senzațional. Avem ființe mutante, avem rase pe cale de extincție, avem o navă extraterestră îngropată în gheață, precum în filmul The Thing, avem personaje bine construite și o atmosferă pe măsură. Avem, prin urmare, tot ce este necesar unui film de succes. Dar, dincolo de acest senzaționalism, Roxana reușește să ne atragă ușor-ușor privirile spre partea cea mai importantă a povestirii, relațiile dintre oameni, mai ales neîncrederea lor în poveștile celor din nord și, în particular, în observațiile cercetătorului Navarro Frias-Ceron, singurul care pare a înțelege că mutațiile, observate la tot felul de specii, nu sunt nici aleatoare, nici urmare a schimbării de mediu, așa cum am învățat de la Darwin, ci a contactului cu materialul extraterestru, despre care cercetătorul filosofează că:
– […] S-a spus, la un moment dat, că viața e aceeași în tot universul, așa că poate am dreptate și ceea ce a adus meteoritul nu era deosebit de ceea ce exista deja pe Pământ. Sau poate că pe Pământ nu exista nimic și singurele celule vii au fost cele venite din cer. nu pot depista diferențe clare, cel puțin nu cu instrumentele pe care le am aici.
O remarcă care ne pune pe gânduri și care ne readuce în minte observația lui Augustin de Hipona cum că dacă o ființă, de oriunde și indiferent cum arată, construiește o civilizație, atunci ea este Om.
* 3 *
Următoarea povestire Printre blocuri. Sau, mai bine, pe deasupra lor, de Eugen Cadaru, este scrisă pe un ton jucăuș, aparent nevinovat, o mască sub care Eugen își camuflează interesele și speculații privitoare la schimbările climatice. Autorul este un maestru al literaturii de tip realism magic, așa cum remarca, încă de la apariția volumului A opta zi e-n fiecare noapte, criticul Cătălin Badea-Gheracostea în Observator Cultural, SFada cu literatura. Realismul magic tîrziu – Eugen Cadaru (II). Și această nouă povestire se încadrează acestui curent literar, pornit și perfecționat de autorii sud-americani, atât prin construcție, cât și prin expresie.
Într-o lume viitoare, dar perfect recognoscibilă, personajul principal, un oarecare domn Ionescu, se trezește în mijlocul unei jungle. După surpriza inițială, acesta are parte de un alt șoc, atunci când constată că nefirescul întregii situații, este normalitate pentru restul omenirii. Fără a sta prea mult pe gânduri, împins de la spate de necesitatea obiectivă de a ajunge la lucru, domnul Ionescu încearcă să se adapteze. La puțin timp, lumea se schimbă într-o uriașă lagună, apoi într-o zonă artică, apoi în deșert, situații de un comic involuntar, dar care, tratate cu seriozitate de autor, ridică în fața personajului și a cititorilor, o mulțime de întrebări fără răspuns.
În dimineța aceea, când a ieșit din bloc, domnul Ionescu a rămas mut de uimire. În locul străzii obilnuite, cu asfelt, pomi și câteva băncuțe, pe care o străbătea în fiecare zi ca să iasă în bulevard și apoi, după alte câteva sute de metri, să ajungă la metrou, acum se găsea o junglă.
Recunoaștem începutul kafkian al povestirii, de data aceasta metamorfoza nemaifiind a personajului, ci a lumii din jurul său. O răsturnare de perspectivă oiginară ce ne oferă premizele unei întregi filosofii… magice.
* 4 *
Sebastian A. Corn, pseudonimul literar al medicului chirurg Florin Chirculescu, ne-a obișnuit în ultimul timp cu romane captivante (Greva păcătoșilor și Solomonarul, ambele la editura Nemira), întinse pe multe sute de pagini, în care realismul magic se împletește cu ucronia istorică, în jurul unor povești captivante, ce vin din trecut, dar care au ramificații extinse în prezent. În ciuda dimensiunilor scrierilor sale, autorul are un simț aparte al detaliului, reflectat și în densitatea ideilor expuse, fiecare pagină este importantă, ba chiar fiecare paragraf. Dialogurile, ca parte esențială a stilului său, au fost modelate conform așteptărilor sale, astfel că, în loc de liniuță, autorul folosește ghilimele. La o lansare de carte Florin și-a justificat alegerea prin fluiditatea în scris și idei pe care o oferă ghilimelele, în comparație cu liniuța de dialog. Citindu-i romanele și încercând imaginar să le rescriu cu liniuță de dialog, am sfârșit prin a-i da dreptate. De altfel vă invit să faceți acest exercițiu și pe povestirea din acest volum.
Arca lui Nuh este o rescriere în cheie science-fiction, a celebrului potop, relevat inițial lui Noe. Reamintesc aici că Noe, ultimul patriarh antediluvian, a construit o arcă, adică o corabie sau plută compartimentată, la indicațiile lui Dumnezeu, cu scopul de a salva o mică parte dintre oameni și animale. Familia sa va fi sămânța viitoarei omeniri. Florin se folosește de această ultimă afirmație pentru a-și închipui o lume antediluviană complet diferită de cea scrisă de istorici. Se va folosi de imaginile transmise de Epopeea lui Ghilgameș (care zburătoare, oameni în armuri, raze mortale etc.) și de potopul descris în această epopee, pentru a construi o intrigă originală.
De când cu ploile, caută lemn. Îl doboară, îl sparge. I se pare c-o să fie frig și-i cheamă pe ceilalți să dea jos copacii, mulți copaci. Pentru foc.
Plouă mult, mult, mult și el îi învață să lege coastele lungi între ele, fiindcă ploaia și norii sunt semn că trebuie să lege lemnele între ele. Cu plasele trebuie să le lege, la fel cum oamenii ciripitori fac ziduri. Barrak! O să facă un zid de lemn și-o să-l întindă pe jos.
Dincolo, însă, de cadrul antic, de misterul din jurul realizărilor lui Noe și a civilizațiilor lăsate să dispară în urma potopului, distingem și o subtilă critică la adresa societății contemporane. Oamenii sunt tot mai slabi, corupția este endemică, fabricile s-au mutat în Zhonghu (zhonghu este un instrument cu corzi specific Chinei, trimiterea este sugestivă), artiștii prosperă, muncitorii vor condiții de viață mai bune, totul părând a indica o decădere generală a societății. Dar Florin nu ne lasă să cădem în această capcană fără a ne întreba mai întâi dacă chiar așa este:
„Ciudat”, face Malva. „ieri a fost aici nam Sisord… Spunea că niciodată n-am trăit într-o societate atât de… perfectă. Ăștia de care-mi spui tu însă zic că am regresat! De ce nu se pun de acord? Suntem perfecți sau am dat înapoi?”
O întrebare care nu poate decât să stârnească lungi și interesante dezbateri.
* 5 *
Dan Doboș este unul dintre cei mai cunoscuți autori români de science fiction, ba chiar, îndrăznesc să plusez, unul dintre cei mai buni. Pentru mine este maestrul, cel de care am mereu câte ceva de învățat, cel pe care-l citesc întotdeauna cu drag și care niciodată nu m-a dezamăgit. Fost jurnalist, actual traducător și om de cultură, Dan poate fi citit întâlnit în toate aceste medii. Ca scriitor s-a făcut remarcat cu trilogia science fiction Abația, o aventură la nivel galactic, prin intermediul căreia a creat primul univers ficțional coerent din literatura română. Reușita a fost urmată de o nouă capodoperă, preferata mea, DemNet. Spre deosebire de Abația, în care sunt prezentate situații la nivele macro, în DemNet ochii autorului s-au întors către un viitor ipotetic al unei umanități supertehnologizate și postumane, dar, totuși, ușor recognoscibilă, prin ambițiile personale, politicile globale, ideile dezbătute, problemele curente și altele. DemNet umanizează într-un fel neașteptat tehnologia, de obicei dezumanizantă.
Așa cum Isaac Asimov a ținut să-și explice ideile roboticii prin romane și povestiri, tot așa Dan Doboș a ținut să-și extindă universul DemNet cu o serie de povestiri, majoritatea grupate în volumul de povestiri Eu 2.0. Povestirea din volumul prezentat se numește cinemAI și face parte (chiar dacă nu complet) din lumea DemNet. Regăsim și în ea una dintre temele preferate ale autorului, căutarea umanului dincolo de tehnologic. Subscriu și eu ideii că indiferent de cât de mult ne va modifica fiziologic tehnologia, umanul din noi va supraviețui. Astfel că, într-o expunere cu decor science fiction, Dan Doboș ne readuce în atenție mitul peșterii platoniciene, ca o pledoarie pentru viziunea umană asupra vieții (atât de unică, atât de greu de refăcut), pentru sentimentele umane, doar simulate de inteligențele artificiale, niciodată suprimate de tehnologie.
Îl arestaseră imediat și îl condamnaseră după doar două zile la privare senzorială pe perioadă nedeterminată, concomitent cu simularea sintetică a unor experiențe menite să îl facă să-și îndrepte conduita. Judecători reținuseră nu neapărat că tulburase o ceremonie, ci mai ales că își exprimase în public opinii care contraveneau normelor de conviețuire socială din Ameropa.
Povestirea este și o distopie clasică. Are un fundal credibil și problematici curente, mai ales când vine vorba de AI, nu demult un gadget literar, dar care între timp ne-a invadat viața, inclusiv pe cea casnică. Situația expusă în povestire, lupta orgolioasă dintre un AI și un artist, poate fi decriptată pe mai multe planuri. Avem permanentul conflict dintre cantitate și calitate, dar și dintre imitație și originalitate. Ce vom alege atunci când cantitatea de obiecte artistice generate de inteligențele artificiale vor îngropa subțirele creații omenești, originale, dar lipsite de spectaculozitatea celor generate de ai-uri? Cum vom ști ce să alegem? Cum vom recunoaște calitatea? Și, nu lipsit de importanță, vom mai avea oare voie să fim creativi?
* 6 *
Cătălina Fometici ne pune, prin intermediul povestirii Ultimul dans, în amurg, în fața unui scenariu pe cât de fantezist, pe atât de real. Lumea, așa cum o știm noi, a fost distrusă în urma unui război atomic, care aproape a nimicit specia umană, și, mult mai grav, flora, ecosistemul pământesc și, punct esențial în economia textului, roiurile de albine. Distrugerile, urmate de iarna atomică, au lăsat puțin spațiu de manevră supraviețuitorilor. Aceștia, grupați în două blocuri opuse, duc o luptă intensă pentru resurse. Recunoaștem imediat blocurile rusesc și cel occidental, primul personalizat printr-un țar nemilos, al doilea printr-o specie de extratereștri sosită din spațiu, imediat după cataclismul atomic, cu scopul de a salva ce se mai poate salva, dispusă să se sacrifice la rândul ei, dacă asta ar putea salva pământul.
– Și ei? Ei, adirienii, ce rol au în toată treaba asta? Ce au ei de câștigat?
– Absolut nimic, zise Alexei cu tristețe. Mai rău, sunt prinși definitiv aici, cu noi Dacă murim noi, mor și ei.
Serghei îl privi întrebător.
– Nu înțelegi, nu-i așa?… Navele lor. Și-au sacrificat navele ca s ne construiască nouă adăposturi, ferme i sere. De aproape cincisprezece ani, ei ne țin pe linia de plutire. Ei, invențiile lor, tehnologia lor. Dacă ne lăsau în voia noastră, eram deja morți cu toții.
Metafora roiului de albine, sensibile, dar totuși războinice atunci când este necesar, este una puternică, mai ales dacă o punem în oglindă cu cea a extratereștrilor-îngeri, gata să se sacrifice, în speranța că oamenii vor supraviețui. Finalul povestirii este unul deschis, deși, trebuie totuși remarcat, pesimist.
* 7 *
Alexandru Maniu îmi este coleg de club și partener de discuții, de multe ori, foarte aprinse. Profesor de engleză, Alexandru este implicat în multe proiecte extracurriculare, printre care și Teatrul Portabil Timișoara, din 2018. Mă leg de această ultimă pasiune a lui pentru a prezenta povestirea Ground Control to Baby Tom (o evidentă trimitere la Space Oddity: Ground Control To Major Tom, a lui David Bowie) ca fiind scrisă cu intenția de a putea fi cu ușurință teatralizată. De altfel, această bănuială mi-a fost confirmată într-o discuție privată, cu observația că intenția lui este aceea de a crea o piesă radiofonică sau, în fine, pentru că e la modă, un podcast.
Revenind la povestire, aceasta începe cu o întrebare care m-a dus cu mintea la controversa stârnită de noul lung metraj, marca Netflix, Cleopatra, în care celebra regină cu origini grecești devine de culoare, de unde dialogul:
– N-are cum! Astea-s povești. Era neagră.
– Era albă ca laptele tău de migdale.
În mijlocul polemicii nu se află însă nicio regină, ci primul om născut în spațiu. Iată o realizare ce ne poate pune pe gânduri, indiferent de culoare pielii mamei personajului. De acest lucru își dă seama imediat și Alexandru, miza povestirii mutându-se pe singularitatea acestui nou om, căruia i se refuză cetățenia, culoarea și genul, pus față-n-față cu birocrația unei lumii în esență conservatoare, dar și cu limitările biologicului. Pe un fundal distopic, în acord cu tema volumului, supertehnologizat, vom vedea cum recenta pățanie a cuplului englez, care a ales să nască pe o insulă din Caraibe, trezindu-se apoi prinși în hățișul kaftian al birocrației mondiale, se poate muta în spațiu, afectând întreaga umanitate.
* 8 *
Sunt puțini autori români de science fiction care s-au încumetat să construiască universuri ficționale de mare întindere. Unul este Dan Doboș, care, prin trilogia Abația a pus prima bornă, kilometrul zero al operelor de ficțiune speculativă de mare întindere. Alți scriitori ar fi Lucian Dragoș Bogdan cu Universul frontierei (trei romane și o nuvelă) și, același autor, dar împreună cu Teodora Matei, seria Omul fluture (trei romane). Acestora li s-a adăugat din 2017 și Adrian Mihălțianu cu trilogia Terra XXI, din care au apărut până acum primele două volume Epoca inocenței și Apusul.
Povestirea de față face parte din volumul în pregătire Întunericul, al treilea din serie, și ne oferă o scurtă privire asupra evenimentelor din anul 2070, prezentate pe larg în roman. În principal ne introduce în atmosfera supertehnologizată a acelor ani, oferindu-ne o imagine a unei societăți distopice, aflată la mâna guvernelor tiranice, dar și a unor corporații tehnologice.
Se uită în jur, la centrul pânzei de păianjen pe care o țesuse treptat bătrânul satrap. În fapt, doar o altă mică pânză, prinsă în mrejele uneia incomparabil mai mari, care era aruncată pe tot globul.
Însă, ceea ce scoate în evidență scrierile lui Mihălțianu, făcându-le memorabile, nu sunt neapărat prezentările futuriste ale unor orașe, nici chiar supertehnologiile prezentate, dintre care unele debordează de imaginație, ci umanismul care se degajă din toate acțiunile. Aș zice, cred că fără să greșesc prea mult, că Mihălțianu se folosește de tot acest decor pentru a ne face atenți la adevăratele probleme ce stau în fața dezvoltării umane. Compasiunea, grija față de mediu, empatia.
Zgârie-nori, orașe circulare, trenuri de mare viteză, autostrăzi, uzine solare, rachetoporturi, roboți…
De fapt, tot ce aveți voi mai valoros sunt oamenii…
* 9 *
L-am descoperit pe Ciprian Mitoceanu prin intermediul romanului Amendamentul Dawson și, trebuie să o spun, m-am îndrăgostit iremediabil de scrierile acestui autor. Așa cum a remarcat și regretatul Ștefan Ghidoveanu, Ciprian reușește să creeze imediat o atmosferă densă, populată cu personaje credibile și intrigă clară, și asta indiferent de lungimea textelor sale. Aceste caracteristici ale scrisului său sunt pe deplin recognoscibile și în povestirea din acest volum, Reuniune de familie.
În linie cu tematica propusă, povestirea ne oferă un decor postapocaliptic, dar nu unul climatic, nici unul nuclear, ci mai degrabă unul al exticției umane adusă de o invazie extraterestră. Povestea este spusă de câțiva soldați rătăciți, cinici, dezumanizați, având ca unică preocupare supraviețuirea. Atmosfera este creată nu prin descrieri, ci prin dialog, o metodă care, utilizată cu talent, poate produce rezultate remarcabile. Ciprian reușește acest lucru, lungile dialoguri nu plictisesc și nici nu par artificiale. Ele curg firesc fiind rodul angoaselor resimțite de soldați în fața necunoscutului.
– Adevărat! întări Sergentul, afișând o mutră sobră, de predicator. Asta e esența supraviețuirii, băieți. Vezi din ce parte bate vântul și te adaptezi. Dacă o faci pe eroul… ei bine, în ziua de azi, eroii nu mai au parte nici măcar de-o bășină râgâită pe post de cuvântare din partea unui politician cu dosul mare și bine păzit. nu știu de unde mă-sa au venit băieții ăștia din stele, dar trebuie să recunosc că ne-au făcut-o într-un mare fel…
Finalul, cu poantă, ne readuce în prezent, obligându-ne la introspecție. Cât de umani suntem noi în relație cu semenii noștri mai puțin norocoși?
* 10 *
Mina de petrol, povestirea propusă de Dan Panaet, a fost o surpriză pentru mine. În primul rând pentru că autorul îmi era complet necunoscut, în al doilea rând pentru că Mina de petrol nu o povestire sf clasică, ci una satirică. Cu atât mai bine! Dan Panaet ne propune ca decor o lume distopică, în care deciziile importante, să le numim legi, sunt luate de jurați amnezici. Altfel spus periodic sunt aleși aleatoriu cetățeni cărora li se șterg temporar amintirile, așa numita memorie episodică, astfel încât ei nici măcar nu mai știu cum se numesc, scopul acestei acțiuni fiind obținerea unor cetățeni onești, fără interese egoiste sau de gașcă.
Uitasem, pentru câteva zile, tot ce ținea de locul meu în lume. Nu știam exact ce vârstă am, puteam doar să deduc că mă apropii de 40 de ani. Nu știam dacă sunt căsătorit, dacă am copii au dacă dețin vreo proprietate. Nu știam nici măcar unde locuiesc, însă atunci când deschideam gura să vorbesc cu ceilalți, aveam impresia că accentul meu e din sud, poate chiar din București.
Fiind o povestire satirică, nimic nu este așa cum ar trebui să fie, iar personajul principal, un rebel, va constata pe propria piele că a ieși din rând poate fi foarte periculos. O povestire deosebită, care mi-a plăcut foarte mult. Aștept acum cu nerăbdare alte povestiri de Dan Panaet.
* 11 *
Florin Stanciu a publicat în 2017 unul dintre cele mai interesante romane science-fiction scrise în limba română, Omnium, o epopee spațială, post-apocaliptică. Cercetător în genetică de profesie, Florin se lasă uneori purtat pe aripile speculațiilor științifice imaginând lumi, specii, ba chiar trecuturi și viitoruri posibile, pornind de la genetică. Este unul dintre puținele cazuri din literatura SF românească în care un savant autentic, cu aplecare spre scris, ne oferă scrieri originale științifico-fantastice.
Nici povestirea Entomologus nu iese din tiparul scrierilor sale, fiind, din acest punct de vedere, o povestire cu autor ușor de recunoscut. Avem astfel suprapuse două teme cu mare potențial. Una este a limbajului, ca sursă și fundament pentru o civilizație, iar alta este a existenței unei posibile civilizații avansate ante-umană.
Limbajul este civilizația însăși. Cuvântul asigură contactul, dar tăcerea izolează. (Thomas Mann)
Ca în cazul povestirii Din ceața nordului de Roxana Brânceanu și aici avem un cercetător neînțeles, a cărei muncă susținută conduce la niște concluzii de neacceptat pentru colegii săi și pentru societate, în general. Condusă cu măiestrie, intriga se dezvoltă încet, încet, Florin introducând, pe măsură ce se dezvoltă narațiunea, tot mai multe informații științifice, care în final ne oferă o versiune originală a unui trecut posibil al Pământului, mai corect spus a unei posibile civilizați extrem de avansate, care, din păcate, dintr-o eroare s-a autodistrus.
Au construit megametropole, tuneluri și poduri intercontinentale, apoi nave care să le transporte pe distanțe mari, la viteze foarte mari. Pe Pământ au ales, în final, să se transporte printr-un mecanism asemănător teleportării.
Centidele erau capabile să manipuleze individual atomii, ceea ce le permitea să creeze nanotehnologii la scară atomică sau forme complexe de viață artificială.
Găsesc că mesajul din această povestire, poate una dintre cele mai științifico-fantastice povestiri citite de mine în ultima perioadă, este un avertisment față de graba noastră în a implementa noile tehnologii, insuficient testate.
* 12 *
Andi Valachi ne oferă prin intermediul povestirii Războiul lumilor o viziune apocaliptică asupra unui viitor distopic, în care recunoaștem unele din spaimele zilelor noastre, ce frământă o parte din omenire, în principal pe cea bogată. Povestirea poate fi văzută și ca o satiră la adresa societății contemporane, dar și ca un avertisment, fiind, din ambele puncte de vedere, foarte bine scrisă, cu multe argumente și dezvoltări originale.
Precum în alte distopii-avertisment, cum ar fi 1984 de George Orwell, The Giver de Lois Lowry sau Noi de Evgheni Zamiatin, personajul principal este suficient de bine integrat în societatea distopică în care trăiește, pentru a trece cu vederea excesele altfel destul de evidente. Totul până când are loc un eveniment care-i schimbă complet perspectiva asupra vieții, făcându-l liber, dar și nefericit.
Voia să vorbească cu cineva. Trebuia să vorbească cu cineva. În această lume globalizată, în care fiecare e conectat cu fiecare, John se simțea îngrozitor de singur. Și-i era frică de sine.
Printre rânduri se poate citi îngrijorarea autorului, dar și neputința lui, în față unor tehnologii tot mai invazive, în ciuda asigurărilor date de guverne că totul este sub control. Sub controlul cui? aș întreba eu.
***
Aștept cu nerăbdare următoarele volume de povestiri antologate de Marian Truță, pe care-l felicit încă o dată pentru acest demers.
Titlu: Stația Pământ 12: Apocalipse de lux
Autori: Cezarina Anghilac, Roxana Brânceanu, Eugen Cadaru, Sebastian A. Corn, Dan Doboș, Cătălina Fometici, Alexandru Maniu, Adrian Mihălțianu, Ciprian Mitoceanu, Dan Panaet, Florin Stanciu și Andi Valachi
Anul publicării: 2023
Colecția Seniorii imaginației
Editura Eagle
Format: Paperback
Gen: Proză scurtă, Science Fiction
ISBN 978-606-8790-29-9
Număr de pagini: 306
Sefeul românesc nu doar că este viu, ci și mai puternic decât poate părea la o analiză superficială.
Prezentarea editurii
„A doua antologie a colecției Seniorii Imaginației poate fi privită la fel ca precedenta: un portret de familie, un instantaneu al sefeului contemporan din țara noastră. Nu voi face judecăți de valoare pentru fiecare proză în parte. Las astfel de aprecieri pe seama cititorilor pentru că, ne place sau nu, aceștia se constituie în juriul ultim.
Totuși, ceva trebuie subliniat, și anume: diversitatea abordărilor și jocul creativ al autorilor pe tema dată. Ceea ce, în opinia mea, reprezintă un cert câștig. De bună seamă că fiecare cititor își va crea propriul clasament, după preferințe. Acest lucru e cât se poate de firesc. Nici n-ar avea cum să fie altfel, având în vedere vocile distincte care semnează prozele din volum.” (Marian Truță)
În acest volum douăsprezece povestiri science-fiction:
- De împrumut – Cezarina Anghilac
- Din ceața nordului – Roxana Brînceanu
- Printre blocuri. Sau, mai bine, pe deasupra lor – Eugen Cadaru
- Arca lui Nuh – Sebastian A. Corn
- cinemAI – Dan Doboș
- Ultimul dans, în amurg – Cătălina Fometici
- Ground Control to Baby Tom – Alexandru Maniu
- Păianjenul deșertului – Adrian Mihălțianu
- Reuniune de familie – Ciprian Mitoceanu
- Mina de petrol – Dan Panaet
- Entomologus – Florin Stanciu
- Războiul lumilor – Andi Valachi
