În data de 14 aprilie a anului 1993 mă aflam în sufrageria prietenului meu Romi, împreună cu alți doi colegi de serviciu. Toți patru lucram ca ingineri la Fabrica de Scule din oraș. Alături de noi, se mai aflau soția lui Romi, medic la secția de Infecțioase a Spitalului municipal și câinele de apartament al familiei, un boxer pe nume Cornel. Atmosfera era relaxată. Se discuta despre Kant, Nietsche și Heidegger, în timp ce Romi avea grijă să ne umple în permanență paharele cu un vin alb, sec.
Țin minte toate acestea deoarece Cornel, boxerul, era insuportabil de excitat. Se freca de picioarele mele, lătra încontinuu și din bot îi curgeau niște bale lungi, abundente, pe care le împrăștia peste tot, scuturându-și viguros capul. Exasperat, la un moment dat m-am uitat fix în ochii lui și am zis în gând: dormi! Ei, bine, n-o să credeți, nici mie nu mi-a venit să cred, dar în trei secunde Cornel s-a așezat cu botul pe labe și a închis ochii. O pură coincidență, mi-am zis. Peste nici un minut, câinele s-a trezit și a început să-și dea în stambă din nou. Eram însă pregătit. Am repetat figura. Nu o dată, ci de vreo șase sau șapte ori. Cu fiecare execuție, mintea mea reușea să se focalizeze mai eficient, cu rezultate din ce în ce mai bune. Nici nu mai era nevoie, după un timp, să mă concentrez. Pur și simplu, îi arătam palma și animalul aproape că se prăbușea, efectiv din picioare și adormea instantaneu.
Acum, știam că pot. Am trecut, firesc, la experiențe pe subiecți umani. Am încercat și am reușit să sugestionez diverse persoane întâlnite întâmplător pe stradă, în parc sau la cumpărături să facă diferite lucruri banale, cum ar fi să cumpere un suc, să spună cutare lucru sau chiar să ațipească, în timp ce citeau ziarul, pe o bancă, în parc. Nici nu era nevoie de contact vizual. Puteam să mă uit doar la imaginea cuiva, reflectată în oglinda retrovizoare.
Mă transformasem, grație experienței personale, dintr-un sceptic raționalist, într-un true beleaver. Văzusem, cu ochii mei, cum gândurile, voința și stările sufletești se pot desprinde din lăcașul lor material, cutia craniană și pot naviga prin spațiu, fără, aparent, nici un suport material.
Străinul (Outsider, ed. Nemira 2019) despre asta este: despre convertirea, grație experienței proprii, de la scepticismul agnostic la credința în realitatea ființelor și fenomenelor supra-firești. Am folosit un eufemism pentru cuvântul „supranatural”, dintr-un motiv care se va vedea la sfârșit.
Intriga. Într-un orășel din statul american Oklahoma se petrec niște fapte care sfidează orice logică. Un băiețel de unsprezece ani este ucis, mutilat și batjocorit cu o cruzime de nedescris. Toate dovezile (martori, amprente, probe ADN) îl indică indubitabil pe autorul monstruoasei crime: antrenorul de baseball Terry Maitland. În același timp, apar însă dovezi de nezdruncinat că Maitland fusese plecat în ziua crimei într-un oraș aflat la peste o sută de kilometri distanță. Nimeni, în afară de familie și de avocatul apărării, nu pare însă tentat să le dea credit acestora din urmă. Orchestrat de procuror și de detectivul Ralph Anderson, un val de indignare colectivă cuprinde toată suflarea micii localități. Familia profesorului, compusă din soție și două fetițe, devine ținta injuriilor și chiar a amenințărilor.
Cum dovezile adunate, fiind contradictorii, nu pot conduce la nicio concluzie, ancheta intră în impas.
În acest moment, în scenă își face apariția un personaj nou, doamna detectiv particular Holly Gibney. Aceasta abordează faptele dintr-un unghi cu totul nou, de neconceput pentru echipa de investigatori din Flint City: ea pleacă de la premisa că basmele și miturile populare au un fundament real. Dacă și cum va reuși Holly să-și convingă colegii să o urmeze și cu ce rezultate, se va afla spre finalul romanului.
Fidel obiceiului său, pe care l-a și recomandat mai demult, într-un eseu, celor ce vor să scrie, Stephen King își organizează textul în capitole foarte scurte, de două până la maxim patru pagini. Aceste capitole prezintă, de regulă, o singură scenă, la care iau parte unul sau două personaje. Fiecare capitol are în final un rezultat, care poate fi o hotărâre importantă sau prezentarea unui fapt inexplicabil, care va suscita curiozitatea cititorului. Mai multe capitole, grupate în jurul unei teme comune, sunt grupate în secțiuni mai întinse, care poartă un subtitlu.
În afară de aceste diviziuni, romanul se poate împărți, din punctul de vedere al logicii acțiuni, în două mari secțiuni de întindere aproximativ egală. Prima parte este centrată pe investigațiile desfășurate în Flint City. Tehnica dialogului, în care Stephen King este maestru neegalat, este la un nivel calitativ superlativ. Stenogramele depozițiilor martorilor sunt adevărate capodopere. Comunicarea informațiilor obiective este diluată într-un noian de destăinuiri private, ca și când oamenii s-ar afla în confesional:
„Det. Anderson: June, spune-mi acum ce ai văzut când ai trecut pe lângă parcare.
June Morris: Ți-am zis că pe nenea antrenor Terry. Stă mai încolo, tot pe strada noastră și, odată, când s-a pierdut cățelul nostru, nenea antrenor T. l-a găsit și ni l-a adus înapoi. Mă joc cu Gracie Maitland, dar nu prea mult. E mai mare decât mine cu un an și îi plac băieții. Și el era plin de sânge. Îi curgea din nas.”
Cetățenii animați de revoltă și de dorință de răzbunare cer pedepsirea exemplară a presupusului criminal („Ia-ți doctoria, Maitland!”, cu aluzie la injecția letală). Populația orașului fictiv Flint City este animată de ură și cere vărsare de sânge și este imposibil să simpatizezi cu ei. Acesta este motivul pentru care autorul simte nevoia să adauge o notă finală, prin care încearcă (fără prea mare succes, zic eu) să se disculpe față de americanul mediu, animat uneori de un spirit civic ascuțit, ce e drept, dar îndreptat într-o direcție greșită („Oklahoma este un stat minunat, cu oameni minunați, pe care m-am bucurat să îi cunosc. Unii dintre acești oameni minunați vor spune că am înțeles greșit unele lucruri care țin de viața lor și probabil că ar avea dreptate…”).
De altfel, aluziile ironice referitoare la guvernarea Trump nu sunt deloc rare („așa ar gândi alegătorii lui Trump” – remarcă deloc măgulitoare, ținând seama de context).
Referințele la cultura pop – rock a ultimelor decenii sunt la tot pasul. Filme, actori, regizori, trupe, interpreți, hit-uri muzicale arhicunoscute sunt pomeniți cam în fiecare capitol. Aici fac o mențiune specială și amintesc acribia cu care traducătoarea, Ruxandra Toma, a dat toate explicațiile necesare, cu discreție, în note de subsol.
O a doua direcție a referințelor adăugate de autor în text este cea literară. Aflăm, indirect, care sunt izvoarele de la care se revendică scrierile sale: E. A. Poe, A. C. Doyle, Agatha Christie. Unele scheme ale romanului horror sunt explicitate prin citarea romanelor de gen fundamentale: Frankenstein, Dracula, Dr. Jekill & Mr. Hide. Detectivul Holly Gibney împrumută foarte mult din personalitatea lui miss Marple, personajul favorit al Agathei Christie. Și exemplele pot continua.
Lectura este captivantă. Ceea ce intrigă este, în prima parte a cărții, rezolvarea contradicțiilor dintre probele materiale, iar în cea de a doua parte misterul în care este învăluit adevăratul criminal. Tehnica lui Stephen King este de a „fila” adevărul, așa cum fac jucătorii împătimiți de poker. În permanență, cititorul știe ori mai multe, ori mai puține lucruri decât personajele, iar confruntarea dintre ei este amânată mereu pentru capitolul următor.
Spre final, evoluția acțiunii devine, însă, parțial previzibilă. Nu voi insista prea mult pe tema asta, voi spune doar că Stephen King face la sfârșit o fandare neașteptată, apelând la un clișeu facil, întâlnit în filmele horror, care împinge romanul din sfera fantasticului către zona SF. Este probabil un compromis între cele două genuri, autorul nehotărându-se căruia să-i subordoneze narațiunea.
Cât despre mine, nu am continuat prea multă vreme să mă distrez cu hipnoza. Peste câțiva ani, la o conferință de yoga, organizată în sala mare a Ateneului din orașul meu, gurul care vorbea pe scenă și-a întrerupt deodată speech-ul și a rămas cu privirile ațintite asupra mea. „Nu e bine, a zis el, să practicați hipnoza. În momentul în care obligați pe cineva să facă un lucru, vă asumați și consecințele faptelor lui. Îi preluați karma”.
Nu am înțeles nici atunci și nici mai târziu cum mi-a citit gândurile și cum mi-a aflat preocupările secrete. Am luat-o ca atare. Și, fiind vorba de o întâmplare trăită, nu am putut s-o încadrez în sfera supranaturalului, ci a fenomenelor încă neexplicate.
