Timpul curge spre Mandalay (Tritonic, 2024) este al șaptelea volum de povestiri publicat de Lucian-Dragoș Bogdan. În ordinea apariției lor, celelalte șase volume sunt următoarele: Trilogie (Editura OmniBooks, 2004), Zeul Kvun (Editura OmniBooks, 2004), Întâmplări din oceanele timpului (platforma Streamland, format EPUB şi MOBI, 2016), Povestiri fantastice (Editura Millennium Books, 2016), Străinul palid din Mirabilis (Tritonic, 2017) și La marginea nebuniei (Tritonic, 2023). Lucian a mai publicat numeroase povestiri SFF în diverse reviste online și tipărite, antologii sau volume colective, de unde a selectat povestirile din volumul Timpul curge spre Mandalay.
Romanul este o povestire în ramă, procedeu epic prin care Lucian reușește să ne imerseze în diverse lumi fantastice, unele atingând science fictionul, altele nu, legându-le între ele, în ciuda subiectelor diferite. Narațiunea cadru are ceva din O mie și una de nopți. Șeherezada este Rosy, în ciuda numelui… un mascul, iar dormitorul este sala de mese a unei crâșme, numite Intrândul Ximenului. Motivația existențială există și în această poveste, doar că nu atât de intensă precum în O mie de…. Rosy este adeptul unui curent științific care susține că Gigantul (Pământul lor) se învârte în jurul Farului, iar acesta în jurul alte corpuri și tot așa. Spre deosebire de conservatori, care, ați ghicit deja, spun că Gigantul este Centrul Universului. Această dispută, rezolvată de mult timp la noi, este sămânța din care încolțesc toate poveștile spuse de Rosy. Pentru că dacă universul este infinit și în jurul celorlalte faruri sunt lumi precum cele pe care locuiesc ei, implicit există și alte civilizații și… povești.
Aceste interludii, parte a narațiunii cadru, urmează și preced fiecare povestire. Comesenii, tot alții, își exprimă uimirea față de povestea anterior spusă de Rosy și se lasă ademeniți de frumusețea lumilor închipuite de povestitor. Și noi odată cu ei.
Prima povestire, Cântecul neauzit al hărții, ne oferă o primă perspectivă asupra volumului. În ea regăsim unul din crezurile literare ale lui Lucian:
Într-adevăr, știința reprezintă limba universală. Religia, limbajul, arta – ele sunt concluzii, interpretări pe baza propriilor experiențe, cunoștințe, simțiri. Dar esența științei este observația. Faptele sunt aceleași. Ele se pot interpreta diferit – iar evoluția ei în istoria Sinerției ne-a arătat foarte clar că se pot trage concluzii eronate, bazate pe bias-ul unei perioade, a unui grup, a unui individ. Însă dacă dăm la o parte acest înveliș, rămâne realitatea în stare pură.
Povestirea combină elemente de programare, cu unele mitologice și sociale creând o lume aparte, privită ca prin ceață de protagonist, un pustnic. Senzația de ireal este accentuată de prezența tehnologiilor avansate alături de termeni precum divinitate, eroi sau semizei. Toate aceste elemente, dezvăluite încet, prin intermediul muncii pustnicului, capătă consistență și înțeles în final, când realizăm că există mai mulți astfel de pustnici-androizi-făuritori, fiecare cu rolul și hărțile sale.
În @aici sunt v@mpiri regăsim dualitatea tehnologie-misticism, dar într-o formă mai romantică. Într-o lume post apocaliptică, oamenii și-au găsit echilibrul în mici comunități super tehnologizate, numite Oaze, dar încă tributare superstițiilor de tot felul. Cea mai puternică dintre ele era credința în vampirii ce locuiau în măruntaiele pământului. Accesul la aceștia se putea face doar printr-un portal, Groapa, ascuns printre ruinele unor vechi clădiri. Periodic, tinerii din Oază sunt momiți de niște ființe cu aparențe supranaturale, să-și părăsească comunitatea și să coboare în Groapă. Personajul principal al povestirii, Leo, se lasă atras către portal, unde, până la urmă, în ciuda tuturor avertismentelor, coboară. Ceea ce găsește acolo pe de o parte îl dezamăgește, pe de alta îl face să vrea mai mult. Dorințele tânărului Leo sunt mai mari și mai profunde decât bunul simț și rațiunea. Precum vechii marinari, și el se lasă vrăjit de vocea sirenei, pe care, în ciuda evidenței, încă o consideră atrăgătoare, chiar dacă mai degrabă într-un sens spiritual și nu material.
Leo se abținu să comenteze. I se părea că nu era decât o mare păcăleală. Deși, dacă stătea să compare cu ce ar fi rămas în urma sa în Oază, asta putea fi considerată nemurire. [..]
– Merită? întrebă el cu glas stins.
– Fieca’e clipă, veni prompt răspunsul.
În adâncul sufletului său, știa că o credea.
Atracția tânărului simplu și naiv, crescut într-o comunitate tradițională, pentru luminile colorate și stridente ale vieții nocturne urbane este nemuritoare, într-adevăr.
Într-un viitor foarte, foarte îndepărtat, o conștiință sintetică, un fel de singularitate, este pe cale să apară. În același timp, conștiințele ultimilor oameni sunt pe cale de a dispărea pentru totdeauna.
A treia povestire din volum, Fantoma din mașinărie, este, dincolo de mulții termeni tehnici, o poveste simplă și naivă despre viață și moarte. Poate că apariția singularității este strâns legată de dispariția umanității. Sau poate doar mă înșel eu. Merită meditat pe marginea acestei povestiri scrise cu multă sensibilitate și simpatie pentru noile apariții conștiente.
Fantoma… este în strânsă legătură cu povestirea următoare Cui îi trebuie o moarte în care Lucian se joacă un pic cu ideile de veșnicie și moarte. Ele par doar niște concepte abstracte, atunci când sunt explicate unei mașini, mai ales moartea, un concept atât de exotic încât pare ireal. De altfel, Moartea, un personaj destul de lugubru, nu reușește să-l convingă pe protagonist nici de inevitabilul morții, nici de necesitatea ei. Aparent, a trăi în virtualitate aduce cu nemurirea.
Grigore a lu’ Ozeneu rupe un pic ritmul meditativ al povestirilor, împărțind practic volumul în două. Așa cum se poate deduce și din titlu, povestirea este poznașă, spusă pe un ton glumeț, ca o poveste de adormit copiii.
Grigore [..] trăia liniștit într-un sat abandonat cândva, readus ulterior la viață. Pe lângă capre, îngrijea o livadă, o grădină ce-i oferea de toate. Mai puțin tehnica, dar aia i-o aducea statul, pe contract și cu porția. Era o tehnologie simplă, cam ca pe vremea părinților lui, odihnească-li-se oasele-n pace.
Grigore, un sătean oarecare, ajunge să fie răpit într-o noapte din această localitate idilică de către un OZN. După multe peripeții și mai multe răpiri el ajunge în anul de grație 2020, anul pandemiei. Dar povestea nu este atât de simplă pe cât lasă să se înțeleagă la prima vedere. Consecvent, Lucian îmbină și în această povestire cu aspect de basm, tehnologiile avansate cu simplele superstiții umane. Grigore se dovedește a fi un fel de șaman universal, capabil, cu ajutorul unor tehnologii avansate extraterestre, să vindece omenirea de fiecare dată când aceasta trece printr-un pericol. De aici anul 2020, anul pandemiei.
Mergând pe lângă clădiri, căutând să afle ce-avea de făcut, lui Grigore îi căzură sub ochi revistele din vitrina unui chioșc. Și-i atrase atenția anul scris pe ele: 2020.
– Fir-ar! bombăni pentru sine.
Dacă rata misiunea aceea, însemna că el nici măcar n-avea să se nască.
Și ajungând noi în anul de grație 2024 putem spune cu tărie că Grigore și-a făcut treaba 🙂
Vânturile blânde ale verii este penultima povestire din volum și prima din cele două pe aproape nuvele. Personajele sunt mai bine creionate, lumea imaginată are trecut, prezent și viitor, iar noi o poveste pe cinste de citit. Ne aflăm într-o lume post apocaliptică, într-un decor total diferit de cel din @aici sunt v@mpiri, în care superstițiile locale par mai degrabă părți ale unei istorii trecute și viitoare. Oamenii, puțin la număr, trebuie să supraviețuiască într-o lume contaminată radioactiv, în care animalele cu două capete și alte diformități nu sunt deloc rare.
Într-o astfel de atmosferă apăsătoare, construită cu multă migală de către Lucian, apare ideea unei călătorii de recuperare a unui artefact tehnologic (talismanul Buk) ce ar putea, în anumite condiții, să salveze lumea. Ca în orice saga, se strânge o mână de eroi, se stabilesc niște reguli comune, se fac promisiuni și jurăminte, după care se pornește la drum. Povestirea îmbină aventurile cu învățăturile transmise de cei mai bătrâni celor mai tineri, superstițiile cu vechile istorii ale locurilor. După multe aventuri și multe sacrificii, aventurierii ajung să întâlnească o zeiță, respectiv să găsească și să înțeleagă talismanul Buk.
Finalul este însă unul deschis și asta pentru că Lucian preferă, precum în legendele grecești, să lase ca moștenire omenirii speranța și nu cine știe ce tehnologie, doar în aparență, mai folositoare decât cartea (book).
Ultima povestire și cea care dă titlul volumului Timpul curge spre Mandalay ne poartă cu viteză prin mai multe lumi. Unele din vechime, altele din prezent, iar cele mai interesante din viitor. Ca într-un roller coaster, Lucian ne deschide ochii spre diverse versiuni ale lumii noastre, purtându-și personajul principal când în trecut, când în prezent și forțându-l să-și înțeleagă destinul, iar pe noi sensul vieții.
– Acesta este sloganul concernului care se ocupă cu călătoriile. Văd că ți-l amintești. A luat tăcerea mea ca pe o aprobare și a continuat: O asemenea tehnologie a adus o eră de prosperitate, dar prezintă și riscuri. Oamenii putea călători în trecut pentru a schimba cursul istoriei, sau se puteau refugia într-un viitor unde să nu fie trași la răspundere pentru fărădelegile comise. A fost nevoie să se înființeze o Poliție Temporală.
Altfel spus, ceea ce părea a fi bun în povestirea Grigore a lu’ Ozeneu, călătoria în timp cu scopul de a rezolva probleme și de a repara cursul istoriei, devine în acest univers o faptă penală, cu consecințele de rigoare. Un grup de tineri se revoltă, încercând, fără succes, să dovedească că îndreptarea nedreptăților din trecut poate avea consecințe pozitive în prezent. Cu alte cuvinte că destinul nu este implacabil și că el poate fi schimbat. Dacă reușesc sau nu, greu de spus.
Volumul poate fi citit cu egală plăcere, atât de iubitorii de science fiction cât și de cei ai fantasticului de tip mitologic. Lumile imaginate de Lucian-Dragoș Bogdan atrag prin bogăția detaliilor, a ideilor vehiculate (ceea ce, fără îndoială, este punctul forte al volumului), dar și prin mizele puse în joc. Chiar prin narațiunea cadru, povestea bătăiosului Rosy, înțelegem că Lucian nu a scris aceste povestiri doar pentru a face artă pentru artă, ci și pentru a ne oferi motive de reflecție asupra unor problematici contemporane, totul împachetat într-un cadru science fiction, gen în care autorul excelează.
