Fiind probabil cel mai puternic debut în volum propriu al anului 2019 în aria literaturii române fantastice, volumul de povestiri „Tonomatul” de Andrei Panțu reunește texte mai vechi ale autorului, scrise în perioada 2000 – 2012, dar și texte noi, scrise în ultimii cinci ani, perioadă în care Andrei a participat la mai multe cursuri de Creative Writing și a publicat proză scurtă într-un număr de reviste, unele dedicate SF&F-ului, altele literare în general, printre care și Iocan.

Iată deci că abordarea clasică și pregătirea temeinică a debutului literar dă încă roade dintre cele mai impresionante. Pentru că acest volum, cu cele aproape treizeci de texte ale sale, este unul care oferă câte ceva pentru fiecare cititor.

Nu voi scrie despre absolut toate textele, deoarece voi fi cinstit de la început și voi recunoaște că pe unele dintre ele, cele mai bizare, care-și trag esența din absurd, mi-e greu să le comentez. La fel cum mi-a fost greu să-mi formez o părere despre ele.

Însă multe proze au fost pe gustul meu – sau pe înțelesul meu –, iar prima dintre ele e chiar povestea care deschide volumul, și anume „Cadoul”, un text foarte bine scris, care începe prin a vorbi despre istoria recentă a României prin prisma unui cuplu de tineri și continuă cu drama căsniciei lor, pentru ca, spre final, să introducă un obiect misterios, la limita dintre știință și magie. Mi-a plăcut scriitura din această proză, tușele care definesc personajele, misterul clădit în jurul ultimului cadou și obsesia pe care o naște.

„Răzvan luă cadoul, dezlipi prima bandă și se opri, se încruntă, se simțea împresurat de pereții camerei, apăsat de tavan. Sângele îi năvăli în cap, respirația i se îngreună, iar mâinile i se mișcau parcă în reluare, într-o apă vâscoasă ș tulbure. Lovi cadoul de podea.”

Și mi-a plăcut și încheierea, episodul de treasure hunt și apoi înfruntarea finală, chiar dacă soluționarea conflictului mi s-a părut cam forțată.

Urmează apoi piesa de rezistență a volumului, după părerea mea, nuveleta „Whisky cu gust potrivit”, textul de cea mai mare întindere din această carte. Plasat într-un timp nedefinit, dar care pare a fi apropiat de al nostru, povestea urmărește evoluția unui student pasionat de teatru, ajuns în capitală. Ceea ce atrage cel mai mult aici este atmosfera din „Șarpele Roșu”, restaurantul actorilor. Viața boemă a vedetelor locale, trecut bine de prima tinerețe, e abil prezentată și cucerește repede cititorul prin scene picante. În paralel, deteriorarea personajului principal e și ea bine pusă în valoare.

„Senzația asta a revenit de atunci periodic; nu mi-a mai dat pace. Când m-a prins chir în timpul unei piese, am simțit cum se prăbușește toată structura de beton a teatrului peste mine. Spectatorii din umbră îmi deveniseră inamici, simțeam sutele de perechi de ochi cum mă pândesc din întuneric și așteaptă cea mai mică greșeală ca să mă strivească sub huiduielile lor. Parcă le auzeam deja.”

Există și câteva personaje foarte bine creionate aici, atât dintre actori, cât și dintre cei care lucrează la Șarpele Roșu. Și chiar dacă finalul nu a reușit să mă surprindă în modul în care mi-aș fi dorit, cu siguranță pot bifa o poveste remarcabilă.

Următoarea proză scurtă, „Ploaia”, impresionează prin contrastele pe care Andrei reușește să le creeze între vulnerabilitate și cinism, cu o scriitură foarte bine calculată.

„Mă gândeam cum ar fi să intre singură la mine în casă, să o îmbrățișez, să vorbim, să bem un pahar de whisky și să discutăm puțin despre împrumut, apoi, știind că nu mai are cum să mă refuze, să o prind de coapse, să-i ridic fustița, să-i frâng rezistența firavă, să aud cum suspină știindu-se vinovată, cum plânge de durere, dar și de plăcere.”

Frumusețea poveștii rezidă tocmai în monologul interior și în problemele morale pe care personajul narator și le pune sau, dimpotrivă, refuză să și le pună.

Mult mai simplu stau lucrurile în proza „Tabla de șah”, o proză fantastică construită cumva la modul clasic, scrisă corect, dar fără a beneficia de o idee chiar memorabilă. Și ca ea mai sunt destule în acest volum, povești pe care le vei citi, îți vor plăcea, sau nu, dar nu te vei mai gândi la ele.

Mi-a revenit în schimb în minte lentoarea monștrilor din proza „Tursas”, cea care a apărut și în antologia „Eroi fără voie”. Am recitit acest text cu plăcere, a doua lectură reușind să fie și ea ofertantă.

Și mai mult mi-a plăcut „Cartea cu două foi”, o poveste despre o poveste-în-poveste în care prima se și oglindește. Deja trebuie să remarc talentul lui Andrei de a crea sinergii fantastice și de a le purta cu naturalețe, fără a scăpa scriitura din mână.

„Luă din nou cartea din cutie. Respira inegal, inima-i bătea tot mai repede. Citi din nou povestea. Când ajunse la pagina trei și vru să întoarcă foaia din mijloc, aceasta se desfăcu în două. O altă foaie se dezlipise, obligând-o pe Emma să citească două pagini noi în mijlocul poveștii.”

Din păcate, din punctul meu de vedere, finalul acestei povești este total nechemat de sinergie. Mai multe povești din această carte mi-au părut că suferă, în mai mică sau mai mare măsură, de acest fenomen, însă aici mi s-a părut chiar deranjant.

„Și totuși se aude ceva” Este o altă povestire bună, care combină aerul Bucureștiului zilelor noastre cu o poveste de cuplu atent construită. La acestea se adăugă o intrigă ofertantă, construită în jurul unui sunet enigmatic și soluția care duce cu gândul la SF.

„Eram în întârziere, Uberul ne-a lăsat în piața presei libere, eu am propus să traversă amândoi cât mai repede. Sonia n-a vrut, eu am insistat și-am tras-o de mână după mine. Credeam că nu vine nicio mașină.”

Următoarea proză pe care am remarcat-o a fost „Șanțul”, o poveste frumos condusă, în care elementele se aliniază perfect pentru impactul finalului.

Voi trece peste următoarele proze foarte scurte, unele fantastice, altele absurde, și voi poposi un pic asupra povestirii „Baladă pentru Apollo”. Spusă din perspectiva unei fete care cântă la chitară, aceasta impresionează prin sensibilitate.

„Când celelalte acorduri, la armonică, au apărut alături de ale mele, mi s-a făcut teamă, întâi pentru că cineva mă asculta, și eu abia atunci îmi dădeam seama de asta, apoi pentru că acel cineva părea să fie un băiat. N-aveam cum să o demonstrez, era ceva ce depășea orice dovadă: preferința pentru sunete reci, o pasiune calculată, un tumult bine stăpânit, ținut sub control, care părea să ascundă o tristețe profundă.”

Firul narativ se derulează pe coordonate mainstrem, finalul fiind singurul care insinuează elementul fantastic, însă o face foarte bine.

Dintre următoarele schițe, de notat mi s-au părut „Carnaval” și „Daria”. Nu am prea rezonat cu „Legenda de la Juventus București”, o proză mult prea lungită pentru ce oferă. Mi-a plăcut în schimb foarte mult „Casa de pe Strada Muzeelor”, pe care o găsesc nu doar cea mai bună a volumului, ci una dintre cele mai bune proze scurte pe care le-am citit. Felul în care Andrei introduce relația dintre cei doi frați, evenimentele din casa despre care e vorba, bătrâna, toate elementele sunt perfect dozate și aranjate de o scriitură impecabilă.

„Îi urmăream mișcările printre șipcile orizontale de lemn. Mormăia ceva și se tot învârtea prin sufragerie. A lăsat sacoșa de rafie undeva pe canapea. A trecut prin dreptul dulapului. Înghețasem. Nu mai aveam curajul să îmi caut masca și să mi-o pun pe față, nu aveam curaj nici măcar să respir, îmi țineam răsuflarea.”

Proza are toate elementele necesare: acțiune, personaje, suspans, idee. Aici, fantasticul se lasă așteptat, însă finalul mi s-a părut cel corect.

Mi-a plăcut mult și textul „Un singur felinar”, schiță pe care o puteți citi și-n paginile revistei noastre. (Mulțumim, Andreea Răsuceanu & Andrei Panțu!) Atmosfera de vis urât, în care normalul se pierde într-o străfulgerare e creionată în doar câteva tușe.

Iar în final, „Fiul risipitor” încheie excelent volumul. Avem un text al cărei valență fantastică apare doar la final – un trademark al autorului – în care absurdul situațiilor e foarte bine justificat de implicarea progresivă a personajului. Acest gen de absurd e gustat și de către mine.

„Se duse la ea în tăcere, fără să știe prea bine ce urmează să facă. Se aplecă. Bătrâna zâmbi cu lacrimi și îl luă în brațe, sărutându-l o dată și lipindu-și apoi obrazul încrețit și rece de obrazul lui. Stătu așa o vreme, fără să îndrăznească să miște, și cu atât mai puțin să se desprindă de bătrână.”

Majoritatea prozelor se desfășoară într-un cadru familiar, românesc, de cele mai multe ori fiind ales Bucureștiul, autorul inserând descrieri mai lapidare sau mai generoase ale diferitelor peisaje cu care concitadinii săi să poată relaționa pe baza experienței proprii. Altele sunt în lumi mai exotice, sau unele chiar nedefinite, înafara realității populate de noi. Elementul comun este însă scriitura atent studiată care face cartea ușor de citit.

Tematic, baleierea genurilor și a registrelor poate părea obositoare uneori, mai ales că prozele sunt foarte scurte. De aceea cartea nu are deloc un caracter unitar. E mai degrabă o carte de păstrat pe noptieră mai multe luni la rând și de citit printre alte lecturi mai închegate, pentru un moment de fugă.

Tonomatul

Andrei Panțu