”Baru Cormoran își ridică privirile din nisipul plajelor natale și vede niște vele roșii la orizont. Se apropie Imperiul Măștilor, înarmat cu bancnote și cerneală, doctrine și compasuri, minciuni și săpun. Îi vor cuceri insula, îi vor rescrie cultura, tradițiile-i vor deveni infracțiuni, unul dintre tații ei va dispărea în noapte. Dar Baru este răbdătoare. Își va ascunde ura, își va demonstra talentele, se va alătura Mascaradei. Le va învăța secretele. Va deveni exact ce caută ei. Se va strecura cât mai sus printre rotițele mașinăriei de stat, pentru a-și elibera poporul. Ca să-i testeze loialitatea, Mascarada o va trimite în distantul Aurdwynn, o cloacă de rebeli, informatori și duci imprevizibili. Aurdwynn îi ucide pe cei care încearcă să-l controleze. Pentru a supraviețui, Baru va trebui să navigheze prin plasa deasă de trădări – dar ea este un geniu al jocurilor de putere, la fel de nemiloasă în urmărirea scopurilor sale pe cât este de obsedată de ele. În matematica intrigilor sale, toate datoriile trebuie plătite, iar prețul eliberării este mai mare decât orice și-ar fi putut imagina.”
Editura Paladin, 2019, hardcover, 568 pagini, traducere Loredana Frățilă-Cristescu
Poate că titlul ar putea părea spoiler, dar stați liniștiți: nu veți ghici până la finalul cărții (și poate nici acolo) pe cine anume trădează Baru Cormoran. Tocmai acesta este unul dintre cele mai remarcabile puncte forte ale acestei cărți, care ar putea fi considerat un buildungsroman în care un copil victimă devine un adult monstru sub presiunea totalitarismului (și, ca deseori în istorie, totalitarismul nu este înfrânt de democrație, ci tot de tiranie), sau un fel de simulator de intrigi de curte, spionaj și politică de stat, unde orice greșeală sau ezitare s-ar plăti cu moarte (ori morți, multe morți).
”Trădătoarea Baru Cormoran” este (și cartea și personajul) complet imprevizibilă. Oricâte policier-uri și fantasy-uri ai fi citit, tot nu vei reuși să anticipezi deciziile personajelor – deși retrospectiv fiecare se justifică perfect prin individualitățile lor psihologice și prin condițiile de criză. Eu personal am fost absolut fascinat (și captivat, și oripilat, și entuziasmat) de numeroasele capcane atât de evidente că nu le vede nimeni, de trădările ascunse în trădări ale altor trădări, de căderile tragice ale unor personaje empatizabile și de umanizările treptate ale altora, care păreau (și încă sunt) monștri.
Nu degeaba tot folosesc acest cuvânt, ”monstru” (de altfel titlul celei de-a doua cărți din trilogie): imaginați-vă o lume ce combină cel mai crud feudalism de tip japonez cu cel mai nemilos totalitarism de tip sovietic, încă deghizat într-un raționalism dus la extrem, precum Teroarea iacobină dintre 1793 și 1795. De altfel, comparația nu e deloc întâmplătoare: cel mai mare monstru din carte este Mascarada, Imperiul Măștilor, aparent o Franța a Primei Republici (adică imediat după Revoluția din 1789, și acolo și aici finalizată prin masacrarea regalității, bisericii, nobilimii și a tuturor valorilor lor), dacă ar fi avut loc în Marea Britanie (fiindcă Imperiul Măștilor este unul maritim și colonial). Doar în aparență pentru prostime, de fapt, întrucât în realitate Mascarada este condusă de un comitet care funcționează exact ca CC al PCUS din perioada stalinistă (adică niște politruci lipsiți de orice umanitate, gata să înlăture pe oricine din propriul aparat de stat, care guvernează prin teroare, spionaj, intrigi și asasinate).
Și perioada este cam aceeași: din tehnologia descrisă, romanul se petrece într-o eră echivalentă celei napoleoniene – doar că este descris nu din metropolă, ci din partea colonizată a lumii. Aurdwynn, un teritoriu feudal cumva similar istoric Balcanilor sau Caucazului (o fragmentare feudală și etnică survenită după multiple invazii ba ale rușilor, ba ale turcilor, aici cu alte nume, firește, dar tot slavi versus orientali), dar prin mentalitate și cruzime mult mai asemănător Japoniei divizate de daimyo vicleni și războinici, descoperită de Blackthorne în ”Shogun” de James Clavell. Cum am citit acea carte de nenumărate ori și mi se pare una dintre cele mai bune scrise vreodată, evident că am fost fascinat și de această versiune fantasy a unui tărâm la fel de disprețuitor față de valoarea vieții umane și la fel de lipsit de empatie față de oricine nu face parte din clasa conducătoare.
Numai că Baru nu este deloc Blackthorne: unde el e bărbat, cu impetuozitate masculină, ea este o femeie calmă și calculată pe termen foarte lung; unde el taie cu sabia, ea face calcule contabile (și ucide astfel mult mai mulți oameni); unde el devine fidel față de Toranaga, ea… dar să nu facem spoiler. Baru are propriile sale fidelități, doar că acestea nu sunt deloc evidente și înșală pe toată lumea, inclusiv pe cititor, în mod repetat. Poate că uneori și pe ea însăși – nu va fi întotdeauna clar dacă Baru a creat unele evenimente sau evenimentele au creat-o pe Baru.
În mod ironic, personajul principal este printre cele mai vag conturate. Nu însă din vreo slăbiciune auctorială, ci pentru că a fost dezrădăcinată dintr-o cultură, crescută în alta și apoi aruncată într-o a treia – astfel că nu îi este foarte clar cine ESTE Baru Cormoran și descoperă treptat.
Pe de altă parte, Seth Dickinson se dovedește un excelent creator de (muuulte) personaje secundare: unele beneficiază de foarte puțină descriere, dar totuși sunt individualizate prin câteva trăsături. Altele devin treptat complexe, pe măsură ce sunt dezvăluite de poveste și evoluează ele însele. Nu spun ”însele” întâmplător la feminin, deoarece personajele esențiale sunt toate femei (într-o lume în general încă patriarhală) și tot ele sunt și cele mai complexe și memorabile: o să exemplific doar prin Xate Yawa, șefa ”Inchiziției”, o colaboraționistă crudă și fanatică (ori poate nici una, nici alta) și mai ales prin Tain Hu, ducesa arogantă și rebelă din munți. Care treptat devine un personaj foarte complex – și la care niciun moment nu poți fi sigur dacă îi este cea mai apropiată persoană lui Baru sau, dimpotrivă, cel mai mare dușman și cea care o va distruge.
La fel de lent și treptat cum evoluează și relațiile dintre personaje – spre deosebire de fantasy-urile mai slabe, aici nu există dragoste sau ură la prima vedere și nici măcar pe baza apartenenței la clan sau popor – ci doar oameni care se descoperă treptat și ajung să se placă, iubească, dușmănească sau toate la un loc.
Totul este fascinant de neclar într-o lume în care coexistă, firav și mereu potențial agresiv, structuri profund feudale cu unele socialist-etatiste, puteri religioase cu cele laice hotărâte să promoveze rațiunea rece cu orice preț (chiar și, de fapt mai ales și prin epurare etnică, rasială ori de clasă), idei profund patriarhale cu unele egalitariste de gen, toleranțe și intoleranțe de orientare sexuală sau ideologică. Cu atât mai fascinant cu cât fiecare cititor poate cu ușurință să împartă aceste dualisme în rău și bine – doar că aici unele-s bune de o parte, altele de cealaltă, amestecate. Nu există o tabără clar bună și una rea clar, ci fiecare are de ambele.
Eu, de exemplu, ca admirator profund al Revoluției Franceze și laicismului, deseori m-am regăsit în valorile Mascaradei, care însă are și unele absolut oribile (inclusiv idealul sovietic – kafkian aici chiar – de creare prin spălare pe creier și ”reeducare” a ”omului nou”, care doar execută ce vrea statul); alteori, ca admirator la fel de puternic al codului japonez de onoare, alături de ducii din Aurdwynn, care sunt însă xenofobi, își persecută poporul și sunt lipsiți de orice urmă de umanitate față de non-aristocrați. Cine e rău? Cine e bun? Baru se străduiește să ajungă la o concluzie, iar pe lângă ea și cititorul, care se va confrunta cu dileme morale și etice fără vreo soluție mulțumitoare.
Baru înfruntă singură tot acest haos nu prin pasiune, curaj sau impetuozitate, ci printr-o abordare matematică, pe termen foarte lung și la o scară extrem de mare. De fapt, datorită dezrădăcinării sale de tot și toate, Baru este mai degrabă o sociopată – nu are foarte multă empatie și, chiar și atunci când ajunge să aibă sentimente față de unele personaje, nu în funcție de ele își ia deciziile.
Cu toate că acest fapt duce la o imposibilitate a cititorului de a se identifica direct cu ea (mai degrabă cititorul se va atașa de unul sau altul dintre excelentele personaje secundare, extrem de variate psihologic și, nu puține, de-a dreptul carismatice ori fermecătoare, chiar și antagoniștii), este o soluție perfectă a autorului de a furniza o privire obiectivă, ”de sus”, asupra unui conflict derulat simultan în mai multe planuri și regiuni, cu implicații globale. Un conflict cu mize suprapuse, din moment ce în fiecare tabără există trădători ce susțin inamicii (sau ambele părți) și, de fapt, cele două aparente tabere sunt de fapt ele însele doar adunături de conjunctură ale unor interese contradictorii.
Există însă două puncte comune, constant sugerate de evoluția evenimentelor: puterea simbolurilor, mai mare decât cea a tunurilor, moșiilor sau descendenței – indiferent că vorbim despre ”încrederea pieței”, care transformă bancnotele în averi sau simple hârtii fără valoare, ori despre valoarea de simbol popular al unei persoane lipsite de putere reală (precum Jeanne D’Arc) și care poate ridica sau demoraliza o revoluție; dar și despre puterea sacrificiului, fie el auto-asumat, fie al unora de către alții – cărora poate că nu le pasă de victime, sau, dimpotrivă, le iubesc mai mult decât orice. Iar această combinație, simboluri și sacrificii, care au ridicat și dărâmat imperii și-n realitate, este mult prea bine înțeleasă de geniala Baru Cormoran.
Care însă are pe umeri greutatea îngrozitoare de a alege între ele, în timp ce caută și să meargă pe linia foarte fină dintre colaboraționism și rezistență (în diverse grade de la pasivă la rebeliune fățișă). O linie care, după cum va descoperi și ea și alte personaje, nu există decât dacă o trasezi singur cu sânge, suferință și moarte. Alternativa fiind și mai multă moarte, și mai multă suferință. Ce poți să alegi când opțiunile sunt fie exterminarea de clasă, fie cea de rasă? (da, ca nazism versus comunism, ce alegeți? Bunicii noștri au avut de luat această decizie) Fie moartea familiei de foame și frig, fie renunțarea la libertate? Fie sacrificarea unui popor pe care-l iubești, fie a altui popor pe care-l iubești? Uciderea ori a unei persoane dragi, ori a esenței tale morale?
”Trădătoarea Baru Cormoran” este o constantă frământare de astfel de dileme și decizii groaznice, ca și o dificilă tentativă de a aduce ordine în haos și matematică în irațional. Va reuși Baru să găsească soluții măcar oarecum mai puțin genocidare decât alternativa? Va putea să confrunte un inamic implacabil, imposibil de învins, ori i se va alătura din sete de putere? Va reuși să nu piardă totul și să nu distrugă lumea în jurul ei?
Poate doar prin trădare.
