Când vine vorba despre autori de SF chinezi, în lista celor cunoscuți la noi, după Ted Chiang și Liu Cixin, pe care românii îi pot găsi traduși în volum propriu, urmează Ken Liu, autor care, deși este câștigător al foarte multor premii de prestigiu și are în portofoliu o serie de cărți fantasy de excepție – „The Dandelion Dynasty”, considerată inițiatoarea genului „silkpunk”, ca să nu mai vorbim de volumele de povestiri –, nu a fost încă publicat în volum propriu în România. Mai mult, popularitatea sa, în ceea ce ne privește, i se trage mai mult datorită traducerii în engleză romanelor lui Liu Cixin, „Problema celor trei corpuri” și „Capătul morții” din seria „Amintiri din trecutul Terrei”. Astfel, traducătorul a împrumutat ceva din popularitatea celui tradus.
Ken Liu este scriitor, informatician, avocat și traducător. El s-a născut în China, la Lanzhou, provincia Gansu și a emigrat în Statele Unite la unsprezece ani. Acest lucru este ilustrat în proza „Menajeria de hârtie”, proză apărută pentru prima oară în „The Magazine of Fantasy & Science Fiction” în 2011 și câștigătoare a premiilor Hugo, Nebula și World Fantasy Award pentru proză scurtă. Volumul omonim a primit premiul Locus în 2017 pentru cel mai bun volum de proză scurtă. În România, povestirea a apărut în Almanahul Anticipația 2013 – Nemira, 2012, în traducerea Alinei Sârbu.
Impecabil scrisă din punct de vedere stilistic, proza ne pune în fața unei bucățele de magie chinezească, adusă pe meleaguri americane, sub formă de figuri origami însuflețite. Deși această găselniță este foarte de efect, ea joacă un rol secundar în poveste, motorul acesteia fiind sentimentul de dezrădăcinare și excluziunea socială a imigranților chinezi ajunși în Statele Unite. „Mami a încetat într-un sfârșit să mai facă animăluțe de hârtie pe când eram în liceu. Până atunci învățase să vorbească mult mai bine engleza, dare u ajunsesem deja la vârsta la care nu mai eram interesat de ce avea de spus indifferent de limba pe care ar fi folosit-o.”
Scris din perspectiva fiului metis al unei familii mixte, textul ne arată cum eforturile de integrare într-o societate exclusivistă a unui individ care nu-i aparține în totalitate provoacă ruptura acestuia nu numai de propria cultură, ci și de familia sa. Împletit cu virtuozitate între aceste conflicte, destinul jucăriilor de hârtie se dovedește unul mult mai profund, ele ajungând a fi mesaje peste lumi. Iar povestea tristă a tinereții mamei sale, pe care protagonistul o află prin intermediul lor, odată cu redescoperirea scrierii în limba natală, e tulburătoare.
Nuveleta „Maestrul litigiilor și regele maimuțelor” a fost și ea nominalizată la premiul Nebula, în 2013. A fost tradusă în română și inclusă în numărul 25-26 al revistei Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice, apărut în 2014.
Această superbă poveste este plasată în China secolului XVIII, făcând referiri la evenimente încă și mai vechi, din secolul XVII, când manciurienii au preluat puterea și dinastia imperiului. Deși ideea centrală a poveștii rezidă în felul în care adevărul istoric este deformat în funcție de cel care câștigă războaiele, condimentele extrase din viața acelor vremuri și a acelor regiuni face proza savuroasă. La fel și conflictul intern al personajului principal, care este un soi de precursor al breslei avocaților apărării.
Mai exact, Tian, știutor de carte, îi ajută pe țăranii simpli din comunitatea sa în litigiile pe care le au cu oamenii înstăriți, litigii pe care altfel nu ar avea nicio șansă să le câștige, deși dreptatea se află de partea lor. El înțelege sistemul corupt care funcționează sub împăratul Qianlong, din dinastia Qing, acesta întinzându-se până la nivelul judecătoriilor sătești, dar crede că până și acest sistem poate fi înfrânt de cineva suficient de inteligent. Deși spune despre sine că face acest lucru doar pentru a-și putea duce traiul modest, acțiunile sale se dovedesc a fi, de fapt, mai degrabă benevole, ghidate de bonomia sa. „Bogătașii îmi plătesc onorariul când se folosesc de serviciile mele, dar mă urăsc pentru asta. În cazul tău, plata suficientă va fi să văd dejucarea planurilor acestui văr bogat altău.”
Și asta se vede cel mai bine atunci când este pus în fața deciziei de a se implica într-o acțiune sinucigașă prin care ajută la păstrarea adevărului istoric, adevăr care deranjează actuala orânduire. Materializată în demonul numit „Regele Maimuțelor”, conștiința personajului îi prezintă și-i rezolvă dileme morale complexe, concluziile la care ajunge ea meritând câteva momente de reflexie, după lectură. Ce e un erou? Ce e un om obișnuit?
Deși prezintă elemente horifice, specifice timpurilor acelora brutale și metodelor specifice de coerciție ale evului mediu, proza nu este una horror. Nu imaginea groazei este scopul, ea doar ajută la înțelegerea dificultății alegerii personajului principal. Și o face magistral.
În fine, ultima proză a acestui autor pe care am găsit-o în românește este „Cum creează cărți speciile selecte”, o schiță apărută tot în revista Colecția de Povestiri Științifico-Fantastice, în numărul 28, din 2015, în traducerea Antuzei Genescu. Prima ei apariție a fost în Lightspeed magazine, în 2012, fiind nominalizată la premiul Nebula.
În mare, textul descrie modul în care-și pun la păstrare cinci specii extraterestre patrimoniul intelectual, care variază de la scrieri similare imprimării pe disc de pick-up sau imprimări pe canalicule în piatră până la recrearea rețelei neuronale și a tuturor conexiunilor care au avut loc vreodată în mintea unui individ. Mai e apoi speculată ideea că universul însuși ar fi o carte, pentru cine știe s-o citească, respectiv că toate scrierile trebuie să fie folositoare, într-un fel.
Deși prezintă niște idei interesante despre interacțiunea gând – materie și despre scris în sine, ca modalitate de a păstra ideile de la un moment dat ale unui individ sau ale unei entități oarecare, respectiv despre reconstruirea imperfectă a ideii de pe suporturile materiale păstrate, sub diferitele ei forme, lipsa personajelor, a acțiunii, a dialogurilor și a oricărei forme de poveste mă face, personal, să nu o consider o proză.
Din păcate, cum spuneam, în România nu există, din câte știu eu, niciun volum de Ken Liu tradus. Aceste trei proze sunt singurele pe care le-am găsit în limba română, iar ele au fost incluse în periodice pe care, din păcate, editura Nemira nu le-a mai putut perpetua.
