Trilogia „Pământul sfărâmat” de N.K. Jemisin – cel mai bun SF dintre fantasy-uri
Titlul nu este întâmplător: dacă în recenziile la Helliconiile lui Aldiss (le puteți citi aici și aici) explicam de ce sunt de fapt niște fantasy-uri excelente, deghizate sub o poleială de SF, în această trilogie celebră drept fantasy avem parte de un excepțional SF post-apocaliptic și trans-umanist, vândut drept fantasy pentru că… „magie”. Și cred că întoarcerea oglinzii nu este deloc întâmplătoare, ci ține de argumente pur editoriale (nu scriitoricești): în anii 80 SF-ul era respectabil și vindea, deci era logic pentru o editură să sefizeze un fantasy, în timp ce în prezent situația e pe dos: fantasy vinde, SF nu – așa că sunt convins că tot un agent sau editor a cerut „băgați ceva magie”… și a avut dreptate. Fără această decizie, probabil că Pământul Sfărâmat nu ar fi fost un hit internațional și nu ar fi ajuns la noi, ceea ce mi-ar fi lăsat viața mai săracă.
Culmea, deși acum consider în mod sincer seria doamnei Jemisin drept un membru obligatoriu al panteonului SF (sau Top 5 Ever, dacă preferați așa), ani de zile nu am vrut să o cumpăr, pentru că mă dezamăgise seria sa anterioară (duologia Vise întunecate, de la Nemira, link aici). Nu că nu ar fi fost bună: este. Dar nu pe gustul meu. O acuzam atunci de inegalitate în gestionarea narațiunii și a ritmului, de lentoare la început și grabă la sfârșit și, mai ales, că este scrisă dintr-o perspectivă atât de feminină încât sunt incapabil, ca cititor bărbat, să empatizez cu personajele. În esență, că autoarea era încă imatură ca scriitor. Ei bine, niciuna dintre acestea nu mai se regăsește în noua serie, dimpotrivă.
Apoi însă, această serie mi-a tot fost recomandată de Liviu Szoke de la Fan SF și, cum el are de obicei recomandări foarte bune, am cedat într-un final și am cumpărat-o. Absolut convins că nu o să îmi placă. Mai bine spus, am început să citesc trei cărămizi de cărți direct cu prejudecata că nu va fi bună sau măcar nu pe gustul meu… deloc un punct bun de pornire pentru o carte. Însă de data aceasta Jemisin este atât de bună încât mi-a spulberat toate prejudecățile și stereotipurile și m-a cucerit complet. Acum, consider că Pământul Sfărâmat este la fel de valoroasă pentru SF ca și Povestea Slujitoarei de Margaret Atwood (tradusă tot la Paladin, aici).
Trilogia ne prezintă mai degrabă sfărâmarea, frământarea și reformarea unor oameni, motiv care este cât se poate de umană și ferm legată de sentimentele unor personaje foarte vii
Și nu întâmplător tot repet prejudecată – în esența sa, trilogia este despre rasism, xenofobie, sexism, clasism și alte ism-uri care ne otrăvesc mintea și ne deformează percepția asupra celorlalți oameni. Mai ales a celor pe care preferăm să nu îi vedem deloc drept oameni, fiindcă ne este mai eficient ca societate.
Și nu, Jemisin (afro-americană) nu a căzut în capcana facilă de alb rău, negru bun (dimpotrivă, din toată paleta de culori cei mai rasiști și imperialiști au aici pielea foarte întunecată, dar oricum nu este un context de alb-negru), ci înclină mai degrabă spre o „distilare” în fantastic a persecuției de tip antisemit și a eternelor dileme SF cu privire la semi-ceilalți (roboți umanoizi, clone, inteligențe artificiale). De fapt, și la condiția intelectualului, pentru că seria vorbește despre reacția viscerală și agresivă a maselor față de cei care au capacități peste medie, ca și despre politizarea și încurajarea dezbinării de către minoritățile interesate să conducă prin manipularea fricii.
O temă cât se poate de actuală, din păcate…
A nu se înțelege că este vreo carte aridă sau politizată. Nu este deloc. Dacă premisa de bază, care provoacă toate evenimentele, este Sfărâmarea Pământului, un eveniment catastrofic ce a provocat exces de activitate tectonică, de fapt trilogia ne prezintă mai degrabă sfărâmarea, frământarea și reformarea unor oameni. Motiv care este cât se poate de umană, caldă (fierbinte și arzătoare ca lava) și ferm legată de sentimentele unor personaje foarte vii și complexe: puștoaicele speriate Damara și Nessun, tânăra (prea) impetuoasă Sienit, femeia matură, dar nu și blazată, Essun.
Jemisin stăpânește perfect toate firele, indiferent unde duc în timp, spațiu sau idei, și controlează perfect și dinamica unei rețele de relații de toate tipurile
În jurul lor se construiește o adevărată pleiadă de personaje secundare de toate culorile, vârstele, personalitățile și sexele, fiecare bine conturat, cu pasiunile, spaimele, visele și dezamăgirile proprii – dar nucleul narațiunii rămâne cel al patru fete/femei legate cumva între ele. Ceea ce-i permite autoarei să nu piardă controlul asupra unei narațiuni masive, întinse pe un continent întreg și pe fire cronologice diferite, pe decenii întregi.
Dacă mă temeam de inegalitate în gestionarea narațiunii, pot spune că dimpotrivă, în această trilogie Jemisin stăpânește perfect toate firele, indiferent unde duc în timp, spațiu sau idei, și controlează perfect și dinamica unei rețele de relații de toate tipurile, de la dragoste la ură și de la prietenie la complexitățile sentimentelor dintre copii și părinți.
De fapt, nu doar că le stăpânește, ci le manevrează genial, astfel că le leagă total surprinzător și într-o construcție originală și imprevizibilă (nu pot spune mai multe fără spoiler, dar aparenta fragmentare de la început va avea un efect de twist pe care l-am apreciat, mă repet, drept genial și pentru mine nemaiîntâlnit). Pe deasupra, le împletește în așa fel încât evoluția personajelor principale nu doar că este o creștere personală, cât se poate de credibilă, dar perspectivele se și potențează reciproc, inclusiv atunci când sunt viziuni efectiv contrare.
Moment în care simt nevoia să fac o scurtă paranteză de admirație și a stilului auctorial: cartea este scrisă la persoana a doua singular (romanul se adresează direct cititorului) – o alegere bizară și în mod uzual prețioasă și nefuncțională pentru o narațiune, dar care aici își atinge cu maxim succes două scopuri. Primul, atragerea directă a publicului în poveste, legarea sa emoțională de personaje și perspectivele lor; al doilea, oferirea unei alte răsturnări majore de situație (de fapt, poate că nu e chiar o adresare impersonală la persoana a II-a așa cum pare – o să înțelegeți).
Avem cele mai fascinante ființe semi-mitologice de la Mitago de Holdstock încoace, dar aparențele sunt înșelătoare
Revenind la poveste, unde nu aș vrea să ofer detalii fiindcă este tratată mai degrabă minimalist, prin prezentarea doar a evenimentelor esențiale înțelegerii imaginii de ansamblu (din nou, o sarcină auctorială grea și o dovadă de maturitate scriitoricească), o să vă spun doar că este una post-apocaliptică. Și, după cum spuneam, de fapt SF în esența sa (iar cu cât înaintează trilogia, și fundalul devine tot mai puțin fantasy și tot mai mult SF).
Da, personajele principale sunt orogenii (rogălăii, cum îi disprețuiesc odihniții), un fel de magicieni complet originali care fac… magie tectonică, să zic așa, dar tot ce a condus la ei și în fond și modul lor de funcționare sunt complet realiste și credibile rațional și științific.
Da, avem cele mai fascinante ființe semi-mitologice de la Mitago de Holdstock încoace, dar aparențele sunt înșelătoare. Mâncătorii de Piatră nu sunt de fapt constructe de post-conștiință, să zic așa; nu sunt nici niște „fey” funcționând în logica stranie și diferită a Celuilalt Tărâm, ca „zânele” Susannei Clarke din Strange&Norrel, o altă comparație care apare automat în minte și se menține până la câteva revelații de final. Sunt cu totul altceva, un concept surprinzător în contextul „magic” al trilogiei, dar nu neapărat nefamiliar fanilor de SF. Tot așa cum nici antagonistul major, de o scală monstruoasă, nu este ceva nemaivăzut de sefiști, atunci când în sfârșit se relevă.
Totuși, dacă privim trilogia în perspectivă, antagonistul real nu este nici archvillain-ul de acolo (oricum, e discutabil cine e rău într-un război cu mai multe tabere divergente și când e greu să descoperi „cine a început”), nici grupările ascunse care chiar au scopuri mai degrabă malefice (uneori cu motivații bune, alteori doar pentru putere), ci răutatea umană, lipsa de empatie și societățile construite greșit, pe bază de oprimare, care refuză să se schimbe.
Schimbarea destinelor câtorva femei este, de fapt, simbolică pentru necesitatea de schimbare a societății în ansamblu
Trilogia ne plimbă printr-un șir de aventuri captivante și pline de suspans, dar nu este doar un road movie (road book?) întins peste o întreagă planetă devastată, ci în esență un jurnal al schimbării sufletești a unor fete și femei, prin descoperire și auto-descoperire treptată. Aceste frământări individuale, pe care ca cititor ajungi să le simți și cu inima proprie, sunt, la rândul lor, doar reflectarea la scară mică a celor sociale.
Pentru că acele fete și femei despre care este cartea, adică Damara, Sienit, Essun și Nassun, sunt niște fete și femei oprimate (de aici și comparația mea de mai sus cu Povestea Slujitoarei). Sunt niște femei (și, în general, niște ființe umane) dezumanizate, parțial sau total, pentru a deveni instrumente utile societății. Niște unelte, în esență niște non-oameni, pentru ca societatea să își justifice tratarea lor îngrozitoare.
Pentru că tot societatea (religia, legile, imperialismul, prejudecățile) a decis că cei exploatați (aici orogenii, în alte momente istorice sclavii drept clasă, evreii și armenii drept etnie, negrii ca rasă și tot așa) sunt „răi”. Uneori „dezgustător” de inferiori (ca afro-americanii în viziunea rasiștilor), alteori înspăimântător de superiori (ca evreii în cea a antisemiților), dar în esență „răi” –necesar deci a fi controlați. Și stăpâniți.
Așa că schimbarea destinelor câtorva femei este, de fapt, simbolică pentru necesitatea de schimbare a societății în ansamblu și o lupă care să sublinieze toxicitatea conservatorismului și pericolele aduse de societățile ce refuză să se schimbe. De aceea, Pământul Sfărâmat este o trilogie despre eliberare, o trilogie despre control și o trilogie despre nevoia de schimbare. Despre înțelegerea mai întâi a existenței controlului prin prejudecăți, răscularea împotriva lui și găsirea propriilor valori, precum și despre sacrificiile necesare – căci Pământul Sfărâmat este și una despre sacrificiu și despre ce, și cine, merită așa ceva.
Iar din punct de vedere literar este o trilogie excepțională, incredibil de originală și unică, scrisă de o autoare complet matură auctorial și genială în capacitatea de a găsi simplitatea în complexitate și esențialul din sufletul uman.
Citiți-o. Nu ați mai avut parte de așa ceva.
Pământul sfărâmat (#1). Al cincilea anotimp. Singurul continent al planetei, numit în mod ironic Neclintirea, este zguduit constant de cutremure devastatoare. O dată la câteva sute de ani, locuitorii lui au de înfruntat un Al Cincilea Anotimp. Furia Pământului se dezlănţuie într-un sezon al dezastrelor naturale, al foametei, al cruzimii şi-al luptei pentru supravieţuire. Sfârşitul lumii e inevitabil, dar nu e singura problemă. Ce e de făcut când sistemul rigid în care trăieşti se teme de tine, manipulează şi ucide cu sânge rece? Pentru Essun n-are importanţă că lumea e în ruine. O s-o distrugă chiar ea dacă numai aşa poate să se răzbune.
Pământul sfărâmat (#2). Poarta Obeliscului. Continua decădere a civilizației face mai sumbru sfârșitul anotimpului. Soarta planetei poate fi însă schimbată, numai că speranța este adânc îngropată sub cenușă. Vechile adevăruri ale popoarelor dispărute ies din nou la suprafață, iar războiul purtat de-a lungul veacurilor se poate apropia de final. Alabastru – nebunul, distrugătorul lumii, salvatorul – s-a întors cu o misiune: să-și instruiască succesoarea, pe Essun, pecetluind astfel, pentru totdeauna, soarta Neclintirii.
Pământul sfărâmat (#3). Cerul de piatră. Neclintirea se confruntă în continuare cu seisme frecvente și consecințele sunt dezastruoase, iar Luna pare să fie singura ce poate pune capăt celui de-Al Cincilea Anotimp… dacă va fi readusă pe orbita Pământului. Așa speră Essun, hotărâtă să îndrepte o lume în declin. Planul ei nu coincide însă cu al lui Nassun, care are acum puterea deplină de a deschide Poarta Obeliscului și de a distruge omenirea.
Editura Paladin (2017, 2018, 2020), hardcover, 464+408+392 pagini, traducere Laura Ciobanu
N.K. Jemisin
Pământul sfărâmat (#1). Al cincilea anotimp
Singurul continent al planetei, numit în mod ironic Neclintirea, este zguduit constant de cutremure devastatoare. O dată la câteva sute de ani, locuitorii lui au de înfruntat un Al Cincilea Anotimp. Furia Pământului se dezlănţuie într-un sezon al dezastrelor naturale, al foametei, al cruzimii şi-al luptei pentru supravieţuire. Sfârşitul lumii e inevitabil, dar nu e singura problemă. Ce e de făcut când sistemul rigid în care trăieşti se teme de tine, manipulează şi ucide cu sânge rece?
Pentru Essun n-are importanţă că lumea e în ruine. O s-o distrugă chiar ea dacă numai aşa poate să se răzbune.
Pământul sfărâmat (#2). Poarta Obeliscului
Continua decădere a civilizației face mai sumbru sfârșitul anotimpului. Soarta planetei poate fi însă schimbată, numai că speranța este adânc îngropată sub cenușă. Vechile adevăruri ale popoarelor dispărute ies din nou la suprafață, iar războiul purtat de-a lungul veacurilor se poate apropia de final. Alabastru – nebunul, distrugătorul lumii, salvatorul – s-a întors cu o misiune: să-și instruiască succesoarea, pe Essun, pecetluind astfel, pentru totdeauna, soarta Neclintirii.
Pământul sfărâmat (#3). Cerul de piatră
Neclintirea se confruntă în continuare cu seisme frecvente și consecințele sunt dezastruoase, iar Luna pare să fie singura ce poate pune capăt celui de-Al Cincilea Anotimp… dacă va fi readusă pe orbita Pământului. Așa speră Essun, hotărâtă să îndrepte o lume în declin. Planul ei nu coincide însă cu al lui Nassun, care are acum puterea deplină de a deschide Poarta Obeliscului și de a distruge omenirea.
