Pământul era alb, ca cenușa unor oase arse și mărunțite vreme îndelungată, până ce doar pulbere a mai rămas din ele. Dar nu era posibil așa ceva. Câți oameni să fi fost atunci acolo? Cât vedeai cu ochii, plapuma imaculată acoperea peisajul.
Pământul nu mai respira de multă vreme, sufocat de praful alb care nu se oprise numai la a îmbrățișa țărâna, lăsându-se purtat de vânt, dintr-o parte într-alta, ca și cum două palme invizibile uriașe ar fi curățat tăblia unei mese plină de făină. Cineva se încumetase să meargă prin acest pustiu, cu pași mărunți, spre un loc total necunoscut, dar care îl trăgea spre el asemenea unui pește prins în cârlig. Urmele pașilor spuneau istoria unei călătorii. Omul își târa istovit picioarele. Era la capătul puterilor și, totuși, felul în care își înfigea tălpile în pământ încă arăta dorința de a continua. Dar era voința lui?
Purta pe umăr un băț la capătul căruia era agățată o traistă. Nu știa ce se afla în ea și de ce o căra. Mintea sa era un gol imens. Liniștea îi ocupa cutia craniana la fel cum ocupă apa interiorul unui vas. În aer plutea întrebarea dacă acolo mai exista un creier sau trupul acela rămăsese doar de formă, căpățâna-i fiind prinsă pe umeri doar pentru a nu strica arhitectura consacrată a corpului uman?
Unu pas, doi pași, trei pași…
Rostea cuvinte șoptite printre buze. Omul dădea semne de viață. Viață inteligentă. Deci nu era un simplu golem.
Cu fiecare pas devenea din ce în ce mai conștient de greutatea propriului trup, de greutatea bagajului de pe umăr și de dificultatea cu care încercau mușchii toracelui să tragă în plămâni un volum optim de aer prin masca așezată pe nas și pe gură, cu filtre ce țineau pulberea albă afară.
Devenise conștient și de sensibilitatea ochilor săi. Își puse o mână paravan, continuând să meargă aplecat în față.
Unde mă aflu? Ce e cu vântul ăsta? Cu pustiul…
Nimic din jur nu dădea un indiciu care să elucideze misterul prezenței sale în mijlocul unui deșert straniu. Văzuse totuși câțiva copaci mai în față. Erau subțiri și negri, asemenea unor chibrituri arse de mult timp.
A fost ceva, cândva, aici, poate un loc cu verdeață. Mhm, de unde știu asta? Când am văzut ultima dată verdele ierbii?
Pulberea albă îi intrase în ochi. Își duse mâna la față. Credea că va vedea mai bine. Greșea. Dacă privea înainte, trebuia să-și coboare capul. Dacă se uita în pământ, trebuia să clipească des. Atunci cum putrea găsi drumul?
Deși praful omniprezent îi afecta simțul vizual, fura frânturi de imagini care îl ajutau să se orienteze. Mergea în plină zi, înainte, încă nu știa unde.
O umbră lungă îl urmărea cu fiecare pas. De câteva ori se uitase înapoi; umbra avea aceași întindere. Intensitatea cu care strălucea soarele nu se schimbase câtuși de puțin, nici măcar prin norul de praf răvășit de vânt, aparent singura constantă din acel loc. Asta însemna că cerul era lipsit de nori. Soarele nu se ascunsese în spatele vreunuia nici după o mie, două, sau zece mii de pași, și nici după ceea ce părea să fi fost o zi întreagă de mers ca și cum ar fi stat pe loc.
Privi în sus. Astrul arzător era tot acolo. Privi spre el. Nu știa că poate face asta fără să orbească. De altfel, vedea pentru prima oară că soarele, de fapt, nici nu era auriu. Strălucea metalic, argintiu, precum o farfurie perfect lustruită.
În partea din stânga a soarelui întrezări o pată neagră.
Poate… umbra soarelui? Era absurd, căci soarele nu avea umbră. Nu era un corp asupra căruia erau aruncate valuri de lumină. El era însăși lumina, scânteia dătătoare de viață, busola celor aflați sub el între răsărit și asfințit, iar cum stătea pe loc.
Tot ce era în jur părea anormal. Fără logică. La fel cum nu înțelegea nici călătoria sa, pe care o vedea fără sens.
Continuă să privească soarele. De abia acum resimți efectul astrului asupra retinei sale. Durerea, nu, senzația unei dureri. Arde. Își feri privirea. Își frecă ochii, dar nu se opri. Nu se putea opune chemotactismului.
După ce vederea-i revenise la normal, reuși să privească mai întâi pământul. Era tot alb, însă acum praful nu mai era aruncat de colo, colo. Văzu orizontul și se opri.
În fața sa nu se mai găsea doar pustiul cu care se obișnuise până atunci.
Atenția i se îndreptă, acum, spre două corpuri din piatră. Erau doi sfincși. Pe cap purtau coroane simple cioplite în stânca frunților care ieșeau pe sub părul lor bogat din calcar. Bandeletele aveau, ca unic ornament, câte o nestemată strălucitoare în mijloc. Giuvaierele străluceau, dar nu pentru că reflectau lumina soarelui, ci pentru că în inima lor se afla o lumină proprie; aurie, precum soarele, deasupra sprâncenelor sfinxului din dreapta și cenușie, ca umbra călătorului, aparținând celui din stânga. Uitându-se mai bine la ei, sfincșii păreau că dorm, neglijându-și datoria. Doar păreau.
Gardienii, căci asta și erau, nu se aflau acolo să păzească pământul mort acoperit de praf. Călătorul îi privi îndelung. Urmărind liniile armonioase ale trupurilor sfincșilor, privirea-i căzu, într-un final, asupra cozilor ce se uneau într-un punct apărut parcă din neant și care era, de fapt, gura unei intrări monumentale, cioplită într-o singură bucată de piatră. Noul peisaj îl copleșea precum un tablou pictat de un maestru fiindcă, deodată, călătorul își dădu masca jos. Mânat de curiozitate înaintă câțiva pași, dar imediat sfincșii se treziră de-a binelea.
Îl priveau cu ochi roșii, de foc, ochi în care păreau că ard flăcări cu forme umane. Simți frică, iar bărbatul se opri, apoi mecanismele vorbirii înviară, ca și cum limba sa prinsese din nou gustul apei după veacuri de însetare. Cu greu pronunță un singur cuvânt:
– Sunt…
Iar sfixul din dreapta răspunse:
– Ești. În această formă, de-acum și până la finalul zilelor.
Dar călătorul nu se mulțumi cu atât și întrebă:
– Unde sunt? Merg de multă vreme și nu știu unde.
– Amintește-ți, răspunse sfinxul din stânga.
Dar bărbatul nu putea răspunde. În capul lui, ghemul de amintiri începu să se descâlcească. Cuprins de puterea revelației că își putea aminti din nou, lăsă să-i cadă din mână bățul de care era legată traista. Își ridică mâinile pe lângă corp și își prinse tâmplele; era un semn al disperării. Căută din ochii împrejur și murmură ceva, dar nu era un răspuns pentru ceea ce trăia, apoi sfinxul cu nestemată argintie îl avertiză:
– Nu-ți arunca amintirile ca pe niște cârpe. Ridică-le!
Iar el apucă nodul traistei și-l desfăcu, dar acolo nu era nimic în afară de o mână de praf auriu ce se înălță spre chipul său cu prima rafală de vânt. Praful auriu, la fel ca și colbul alb ce acoperea peisajul îi inundă ochii, nasul și gura. Mai era nevoie de puțin timp pentru ca amintirile să reconstruiască întreaga lui personalitate, încât să primească răspunsurile căutate.
Când se ridică, sfinxul cu nestemată cenușie nu-i lăsă timp și-l avertiză că avea să-l pună la încercare. Călătorul trebuia să treacă testul lor pentru a păși înainte, spre și dincolo de Poartă.
– Acum, că-ți amintești viața pe care ai dus-o și știi ce-ai pierdut, ce-ai realizat, și de ce te afli aici, trebuie să răspunzi la trei întrebări cărora trebuie să le ghicești răspunsul. Poți face asta?
– Am murit, până la urmă…
– Adevărat, spuse sfinxul din dreapta.
– Asta înseamnă că o să-mi revăd familia?
– Posibil, continuă gardianul. Însă toți cei morți trebuie să se supună cerințelor noastre, altfel nu vor putea trece Dincolo. Dorești să treci?
Bărbatul se prinse în jocul lor.
– Da, vreau. Voi răspunde.
Atunci, sfinxul cu nestemată argintie îi adresă prima întrebare: Ce te-a făcut să păstrezi bagajul cu amintiri?
– Mm…, să le port cu mine?
– Mulți și-au aruncat traista înainte să ajungă la noi, iar atunci când am purces să le punem întrebări, nu au putut răspunde.
– Nu știam de ce o am și nici nu m-a preocupat conținutul ei, doar că… mi s-a părut firesc să o iau cu mine. Nu eram conștient că amintirile mele erau acolo și nici că praful auriu era cheia deșteptării mele pe acest tărâm.
– Observații ieftine. Deci?
– Ce m-ați întrebat, de fapt? De ce mi-am păstrat traista nu este o ghicitoare. Poate doar o impresie, o tatonare sau o testare a percepției mele, acum, după ce am primit amintirile înapoi. Cum aș putea trece mai departe, dacă în corpul acesta n-ar exista un suflet capabil de gândire critică? Pumnul îmi era strâns pe băț. Nici în ruptul capului nu aveam de gând să-i dau drumul. Nu știam cum, nu puteam. Probabil că îmi rămăsese un dram de voință și de conștientizare a sinelui, atât cât să supraviețuiesc, dar mai degrabă a fost frica de a nu pierde totul din nou. Frica, atât cât să pot răspunde testului vostru.
Sfincșii se priviră, apoi cel din stânga spuse:
– Într-adevăr. Frica ta. Apoi fără să mai adauge altceva rosti prima ghicitoare adevărată: O porți pe față, te mândrești cu ea și o dai ca pe un dar altora. Ce este?
Acum lucrurile stăteau diferit. Bărbatul avea capacitatea de a răspunde coerent, nu mai era doar un vas gol pe fundul căruia rămăseseră doar câțiva stropi de conștiiță. Putea găsi un răspuns, dar din amintirile inserate în el știa că nu era priceput la dezlegatul ghicitorilor. În copilărie se lua la întrecere cu alți copii pentru a dezlega ghicitorile auzite de la cei bătrâni, iar el pierdea de fiecare dată. Nu avea pe nimeni să-l învețe. Părinții erau indiferenți. Educația o primise mai mult de pe străzi și de la școală, adică de la străini. Își aducea aminte din perioada aceea că era priceput la altceva. Nopțile ticluia povești pentru a-și impresiona prietenii. A doua zi îi întâlnea, pe la colțurile străzilor, și le povestea propriile scorneli. Dar nu erau cimilituri, erau povestiri inventate pentru a impresiona. Așa își căpătase reputația de povestitor și, peste ani, intrase în breasla scriitorilor, devenind unul renumit. Da, se îmbogățise din lucruri inventate, neadevărate, dar frumoase, oferite cu dărnicie oamenilor. Ghicitoarea sfinxului era ruptă din destinul său. Apoi, găsise răspunsul. Se aflase întotdeauna la îndemână.
– Minciuna.
Din nou, sfincșii se priviră și dădură afirmativ din capetele uriașe din piatră. Dar nu trecuse mai departe. Ar fi fost bine pentru el, căci astfel nu și-ar mai fi chinuit inima deja rănită.
Sfinxul din stânga îl rugă să enumere momentele în care a mințit pentru a trage foloase de pe urma oamenilor păcăliți.
– Asta era meseria mea. Să inventez lucruri, adică să mint. Actorii mint și ei. Nu? Ba, mai mult, pretind că sunt altcineva și sunt aplaudați.
– Nu vorbim despre artă. Vorbim despre infidelități și secrete întunecate față de cei dragi. Să continui?
Oamenii au mințit încă de la începuturi. Însă contextul în care scânteia minciunii se declanșează diferă de la un individ la altul. Călătorul trebuia doar să-și mărturisească păcatul. Unul pe care alți înțelepți l-au împărțit în șapte, dar care acum, în societatea din care venea, căpătase mai multe fațete, ca un diamant foarte scump. Trebuia să se destăinuie în fața creaturilor de piatră. Cât de greu putea fi?
– Am greșit de multe ori. Nu am scuze.
– Fii mai precis, spuse sfinxul din dreapta.
Avea un nod în gât. Îi era greu să rostească acele cuvinte. Dar, până la urmă, trebuia să facă asta pentru a trece prin Poartă.
– Nina mi-ar fi dat o palmă, apoi și-ar fi luat lucrurile, câinele, glastrele cu flori și ar fi plecat. Mi-ar fi luat și sticlele de vin de colecție, dar și… copilul.
– De ce l-ai pus ultimul?
– Chiar, de ce? Prost, da, sunt un prost. Cum s-ar putea ca o listă de obiecte să fie mai importante ca sânge din sângele meu, carne din carnea mea, acum putredă. N-am fost acolo. Am mințit că merg seară de seară la bibliotecă să scriu, pentru că acolo găseam liniște.
Acum nu nu mai vorbea în șoaptă. Ignoră ochii înflăcărați ce-l priveau, continuându-și tânguirea.
– Iar ea a îndurat și nu mi-a zis nu. Apoi nenorocita de mașină… Bețivul naibii a dat peste ea și peste copil. Era în drum spre sala de lectură pentru că voia să se convingă că avea dreptate, că nu-i eram fidel.
– Dar nu este totul, nu?
– Cum să nu? Cum să nu mă deranjeze cel mai mult? I-am pierdut, iar voi insinuați altceva! Poate… O, da, am înțeles, vorbiți de edituri. Nici măcar moartea lor nu m-a deranjat atât de tare ca nenorocitele de edituri care te storc de energie și idei, până când ajungi în punctul în care publici doar pentru ele. Dacă nu o faci, sar pe tine ca lăcustele și-ți bat la ușă pentru că nu ți-ai dus contractul la bun sfârșit. Iar tu ce le spui? „Vă asigur că termin manuscrisul în două luni“. Din nou minciuni, iar când nu respecți nici următorul termen, toate pică. Editorul și agentul îți zic pa, nu mai ai șansa ca studiourile să-ți cumpere drepturile de ecranizare ale poveștilor tale. Apoi apar datoriile, pentru că ai continuat să te răsfeți ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. La final, o iei pe arătură. Încerci să-ți umpli golul lăsat de succes cu înșelăciune, ca un escroc de rând, cu noi minciuni, cu alte și alte minciuni. Să mă ia naiba! Am greșit, nu-mi merit locul în lume, în oricare lume. Alungați-mă…
– Liniște! E destul. Ultimul test.
Trecuse încercarea plin de vinovăție și remușcări.
Sfincșii nu așteptau. Cele două creaturi rostiră deodata:
– În inimi se naște, dar nu poate fi încătușată.
– Atât? Pot fi atât de multe răspunsuri la enigma asta.
– Într-adevăr.
– Nu-mi dați șanse să trec mai departe. Am înnebunit, iar voi nu-mi întindeți nici o mână de ajutor.
– Dacă te-am ajuta, nu ți-ai mai câștiga dreptul de a intra, spuse sfinxul din dreapta. Așadar?
Bărbatul se gândea. Creierul său muncea în gol. Cât timp putea cugeta până când considerau că a pierdut? În locul în care făcuse zeci de pași crease un model eliptic de urme. Pământul de sub tălpi nu mai era atât de alb.
Murmură. Cu ochii închiși și cu mâinile la spate.
– În inimi se naște, dar nu poate fi încătușată. Să fie violența? Ura?
De ce oare fusese primul lucru care-i ieșise pe gură? Sau asta e direcția naturală a condiției umane spre care tinde fiecare individ în parte? Posibil, însă sfincșii voiau un răspuns.
– Nu te auzim, spuse sfinxul cu nestemată cenușie.
– Mă gândesc.
– Poate că nu e rău ceea ce îndrugi acolo, doar pentru tine.
Bărbatul îi privi de sus până jos, din vârfurile capetelor acoperit cu bucle bogate din piatră, până la ghearele bine înfipte în pământ. Era gata să răspundă. De fapt, câteva sunete îi scăpaseră printre buze, dar se oprise pentru că își dăduse seama de scamatoria la care participa. Sfincșii nu se aflau acolo să-l ajute. Dacă ar fi fost doar simple călăuze spre Lumea de Dincolo, l-ar fi dus de mână, într-o barcă, sau într-un car, dincolo de Poartă, nu l-ar fi lăsat să meargă mile și mile prin pustiu. Nu s-ar fi jucat cu mintea ta și nu l-ar fi luat la bani mărunți, nu-l obligau să le joace jocul.
Adulmeca înșelătoria fiindcă o învățase de mic, de când, din dorința de a avea mai mult, începuse să stoarcă de bani copiii din cartier. Iar acest lucru a continuat, sub o altă formă, până când a reușit să facă o lume întreagă să-și întoarcă privirile și portofelele spre el și spre arta sa de povestitor. Cu toate acestea, înainte de toate lucrurile materiale după care tânjește orice muritor, sau măcar în cazul lui, întâi fusese pasiunea, dorința și iubirea sinceră pentru literatură.
Probabil, dacă n-ar fi avut experiența de viață acumulată, n-ar fi recunoscut capcana spre care îl atrăgeau sfincșii.
– Nu, zise scurt. Îmi retrag cuvintele.
– Încă nu ne-ai dat un răspuns.
– Iubirea. Răspunsul este iubirea.
Atunci, între cei doi sfincși, atotștiutori, gardieni ai Lumii de Dincolo, se lăsă liniștea. Probabil sperau ca scriitorul să răspundă greșit. Trecuse multă vreme de când nu mai izgoniseră pe nimeni partea dosnică a Porții. Da, avea două intrări, deși numai una se vedea, cea prin care toată lumea spera să treacă.
În spatele ei, ca o soră siameză mai puțin funcțională, dar care făcea partea din același bloc de piatra magică vie, se afla o altă intrare. O intrare pe care scriitorul ar fi ales-o oricând în locul unei eternități petrecute în acel purgatoriu prăfuit și sterp.
Norocul îi surâsese.
Fără a-i mai spune ceva, privirile de foc veșnic ale sfincșilor se aprinseră și mai tare. Intrarea întunecată din spatele trupurilor uriașe prinse a se lumina. Dinspre Poartă curgeau sunete de bucurie, râsete și acorduri de harpă, iar acolo, în lumină, prinse contur silueta cunoscută a soției sale ținând în brațe pruncul lor pierdut prea devreme, acum din nou plin de viață. Bărbatul înțelese că trecuse încercarea sfincșilor. Aruncă o ultimă privire giganților gardieni și, cu o putere nebănuită, alergă spre Poartă. Poate că, dacă s-ar fi uitat în spate și ar fi văzut următoarea siluetă, gârbovită, care trebuia să îndure aceleași încercări ca și el, colțurile gurii i-ar fi căzut puțin, dar numai puțin.
Acum era fericit.
