Opreşte-te pentru o clipă, Omule, şi priveşte adânc în jurul tău! ţipa groaznic, clipă de clipă, umbra cumplit de rece şi pustie a Pământului.
După ce, ani la rând, generații întregi de copii, halucinant amăgiți de ecranele mobilelor și computerelor, renunțaseră la contactul cu lumea reală, încet-încet li se rătăciseră și sufletele. Se pierduse lupta cu realitatea, în cele din urmă. Sufocați de iluzii, de culori, de vise inventate… Drogurile cele noi și definitive ale lumii! Iluziile deveniseră mai tari decât drogurile clasice. La concluzia asta a ajuns omenirea când inventase ecranele full-game. Peste tot console, acces gratuit non-stop, operații și implanturi cu mufe-recorder, care de care mai sofisticate, mai tunate, mai inumane. Înregistrau fluxuri neuronale, dorințe primare și firimituri de vise, apoi le trimiteau în rețea. Iar zeul tehnologiei prin rețeaua ecranelor full-game îi hrănea, la rându-i, abundent, cu delirul altor neputincioși, conectați pretutindeni și sufocați de iluzii, într-o lume tot mai avidă de virtual. Bubuindu-le mințile slabe cu hrană digitală aparent gratuită. O lume de nenorociți atent controlată statistic de marketingul câtorva super-corporații. De imperii economice de neatins, aflate pe insule-paradis. Dar acelea erau povești dintr-o cu totul altă lume, aflată parcă într-un alt univers paralel.
Visele neuroactive le serveau toată liniștea, uneori chiar și toată drama de care aveau nevoie. Îi săturau ca un surogat miraculos universal de orice alte impulsuri organice. Și, cum nimeni nu mai simțea vreun interes legat de știri, de vecini, de rude, de ceea ce se petrecea în jurul trupului, astfel, super-corporațiile au generat nenumăratele războaie și foametea, mai dureroasă ca moartea, împărțind și controlând lumea. Aceeași veche problemă a elitelor: reducerea populației… încercaseră prin pandemii, ploi bacteriologice, acum însă războiul reușise cu succes să subțieze lumea cu visele ei. Războiul atent și metodic pusese capăt la tot.
Dependența înșelătoare a ecranelor făcuse ca încet-încet, zi după zi, decenii la rând, lumea celor mufați să nu mai observe noua hartă geopolitică și economică a lumii. Cu bombe, cu crime tăinuite, cu lagăre de muncă forțată, cu libertatea fluturată doar ca simplu slogan, cu laboratoare și poligoane militare generate doar pentru profiturile unor clase de nemuritori. Așa le spuneau toți neputincioșii cuplați în rețea, secătuiți până la ultima picătură de orice urmă de voință.
Homo Universalis dispăruse de mult, fugărit atroce de suflurile genetice ale superbombelor. Dispăruse în scurgerea timpului, ca un laş incorigibil, lăsându-şi în urmă resturi mizere din crusta umană, sintetizate la nivel de hoardă primară de cei ce nu-şi ştiuseră niciodată definiţia, istoria, axa tulburătoare a genezei, de cei ce nu-şi ştiuseră niciodată potențialul condiției umane… Ei, cei demult rătăciți cu mintea și cu trupurile! Cei care nu se puteau opri, nu aveau timpul necesar, cei ce nu aveau nici măcar unde să mai privească, la ce să mai privească… Rătăceau în haite, cenuşii, zdrenţăroşi, tulburați și veşnic înfometaţi, scormonind cu scoabe ruginite şi grele mormanele de moloz, cenuşa, gurile mâluite ale canalizărilor dizlocate. Răscoleau pământul prin lumea insectelor, larvelor, orice le mai putea potoli din arșita poftelor. În zilele norocoase mai dădeau chiar și peste rozătoare și animale mici, ce deveniseră firesc din ce în ce mai rare și mai viclene. Sufocați de buruienile lumii crescute aiurea peste un haos nefiresc ucigător de sens și de rost. Rătăcind blestemaţi să supravieţuiască totuşi, rătăcind de-a lungul cărărilor înguste bătătorite de înaintaşii ce se odihneau acum, probabil, liniştiţi lângă o urmă de rai, pe undeva, peste tot, prin rămăşiţele tenebroase ale civilizaţiei, însetaţi de o fărâmă de speranţă. Rătăcind și cerșind clipă de clipă… umanitatea.
Departe, foarte departe, perfect izolat de miasmele fetide ale lumii mustind de descompunere lentă, Creatorul-de-Vise, tulburat de tăria acidulată a timpului, înăbuşindu-şi suspinele singurătăţii în valuri din ce în ce mai minuscule de speranţă, aştepta.
Pe creasta înţepenită a unei dune înalte de metal şi sticlă calcinată, Tătucul se opri obosit, adulmecând. Adierea firavă a soarelui bolnav, eclipsat de imenşi nori de cenuşă şi praf radioactiv, îi înăsprise chipul, i-1 lustruise cu furie, particulele carbonice tăindu-i urme adânci, ucigându-i încet, dar sigur, epiderma uscată, crestată ani de-a rândul de infecţii necunoscute, înfiorătoare. Anii i se strânseseră nevolnici pe țărușul vieţii, printre riduri și ochii mereu atenți și suspicioși la mirosuri, la adieri, la lumini îndepărtate, cumva mai ales și la bandele de tâlhari înarmate… Nu peste mult timp, ştia prea bine acest lucru, aproape că simţea clipa aceea dându-i neruşinată târcoale, va pleca şi el, aşa cum se pleacă întotdeauna Dincolo, singur, plin de amintiri, vise şi speranţe deşarte… Tătucul! Datoria lui era să lase celorlalţi, drept moştenire, măcar siguranţa unui teritoriu bun, cu acoperişuri neumblate, care să le ferească ochii şi mufele-recorder de picăturile acide ale ploilor, un loc cu canale, gropi şi subsoluri cât de cât necercetate, să le lase măcar iluzia unei fărâme de speranţă pentru atunci când el nu va mai fi… Aşa fusese dintotdeauna. Pentru un Tătuc, grija pentru comunitatea în care a văzut lumina plăpândă a vieţii era mai presus de toate. Chiar dacă viaţa era în permanenţă insipidă şi sortită rătăcirilor nesfârşite, obositoare şi pline de deziluzii amare.
Departe, Creatorul-de-Vise, cuprins de febra nerăbdării, număra clipele fierbinţi ce-i torturau aşteptarea, în lumea aceea sumbră înnegrită de haos şi foamete delirantă. Părea singurul far cu rostuire de taină. Era singurul care chiar îi aştepta, asemeni luminiţei din capătul tunelului, simţindu-le magic venirea.
Pierdut în gânduri, Tătucul îi privea liniştit, cu respectul bătrânului care a văzut şi ştie multe, dar şi cu multă, foarte multă milă. Jos, printre tonele de cabluri şi zgură, urlau, grohăiau, ţopăiau fericiţi când vreunul mai norocos dezvelea restul uscat al unui ciolan sau o piele infectă de animal, mutageni care de mult nu se mai încadrau şabloanelor zoologice ştiute cândva de bătrânii dintru început ai comunităţii.
Războiul se sfârşise în umbra anilor, pierdut în negura vremilor şi amintirilor ciopârţite de durere şi foame, asta o ştiau cu toţii, dar amintirea a tot ceea ce fusese înainte plutea, cioburi-cioburi, mereu nemuritoare, rece, înfiorător de inospitalieră, pretutindeni prin întunericul minţilor lor îngheţate, acuzându-i pe ei, parcă. Acuzându-i de eterna greşeală a omenirii ce dintotdeauna şi-a sfidat nepăsătoare limitele existenţei şi s-a jucat de-a Războiul, glumind lugubru, mizând mortal pe toate frumuseţile vieţii. Şi pierzând aiurea într-un final demenţial aproape teatral, ireal de adevărat, fără nici o speranţă.
Iar foamea, nenorocita lor foame, potolită acum doar tehnologic, nivelată cu greu de impulsurile neuronale ale ecranelor full-game, artefacte ce supravieţuiseră uimitor ploilor corozive şi care le mai colorau, din când în când, existenţa, îi târa acum necontenit, peste tot, cutreierând blestemaţi Pământul, rătăcind, căutând, rătăcind…
Şi în acea zi, departe de locul naşterii sale, dincolo de munţii înfăşuraţi în ceţuri galbene, încă otrăvitoare, printre drumuri crăpate şi îngrozitoare pustiuri, Tătucu zări o luminiţă, îndepărtată, sclipind vie la capătul unei panglici fibroptice, luminând un panou de tablă pe care cineva mâzgălise cu creionul chimic:
ATENŢIE!
AICI SE GĂSEŞTE MINUNEA:
AICI E CEEA CE VA SALVA
OMENIREA.
APROPIE-TE RĂTĂCITORULE!
NU-ŢI FIE TEAMĂ!
Dintre toţi, doar Tătucul mai reuşea să descifreze, cu mare încetineală, silabisind greoi, bolborosind cu limba printre dinţi, semnele acelea ciudate, aproape şterse de vreme şi ploaie, numite cândva litere. Cuvinte, sensuri, semnificaţii, mesaje… Tătucul se lumină dintr-o dată, cuprins de-o undă ascunsă de bucurie. Da, asta era! Înțelegea că era un mesaj pentru el şi ai lui, câțiva dintre sărmanii rătăcitori ai lumii.
– Bine aţi venit, preafericiţilor! Bucuraţi-vă de viaţă, supremul dar lăsat de mama natură, şi lăsaţi-mi mie, un biet muritor, şansa de a vă oferi minunea, şansa voastră de a supravieţui! Nu vă fie teamă!
Câţiva fugiră speriaţi la auzul cuvintelor acelea duioase, cuvinte rostite, ce păreau să le curgă direct în inimi. Ceilalţi, destul de nedumeriţi, încremeniră. Cel ce le vorbea părea o vedenie apărută ca parcă dintr-o altă lume.
Îl vedeau. Cu toţii. Era acolo, în fața ochilor lor. Un bătrânel curat, săltând uşor peste suta anilor, cu o nuanţă translucidă a părului şi cu tâmplele, ciudat, neperforate de mufe artizanale. Aşa ceva nu mai văzuseră niciodată. Nici măcar pe programele ce rătăceau neîntrerupt prin cablurile non-energetice. Nici în visele neuroaticve. Nicăieri.
Atât de necesarele mufe-recorder neuronale pe care le primeau ca semn de supravieţuire şi de distincţie a hoardei imediat după naştere, şi pe care şi le înfigeau avizi în ramele intacte ale soft-urilor inteligente de pe marginile ecranelor full-game funcționale, multe uitate prin risipirea râncedă a lumii, erau prima şi ultima dintre plăcerile gratuite pe care şi le puteau oferi în scurtele şi atât de rarele, clipe de popas. Şi erau mândri de ele. Toţi rătăcitorii, atâţia câţi mai rămăseseră, se bălăceau conştienţi, aiurând vise neuroaticve în mirajele programelor de saturaţie: foame, sex, sete, fericire…. Anticile droguri, de fapt, nevindecate ci doar trecute pe linia de autoservire a tehnologiei galopante, atât de amar risipitoare de voință și sens.
Bătrânul acela era altfel. O simțeau cu toții. Nu trebuia să le spună careva. O simțeau, pur și simplu, ca pe o teamă nelămurită plutind peste toate, ca pe o magie ce le scormonea mințile cu cioburi de întrebări asurzitoare, așa direct, dintrodată.
„Toate lucrurile au o explicaţie”, se surprinse gândind Tătucul şi ideea aceea, firavă şi molcomă ce-i mângâia logica inferioară îl inhiba, îi producea o spaimă acută, neînţeleasă. Şi asta nu era bine. Nici pentru el, nici pentru ai săi. Trebuia să se calmeze, să fie atent, suspicios de atent, să emane demnitate, să fie în continuare el însuşi, Tătucul. Stâlpul și reperul celorlalți.
De undeva, porniră melodioase acordurile pure ale unui complex muzical cibernetic, armonii științific calculate și dozate, ca să liniștească un pic mințile șubrezite, de-a lungul atâtor ani, de mirajul viselor neuroaticve. Grohăituri de admiraţie izbucniră la unison, pseudo-fredonând intonaţia sunetelor cristaline.
– Nu vă fie teamă! rosti, cald, Creatorul-de-Vise. Apropiaţi-vă!
Le făcea semne cu mâinile, semne de apropiere, prieteneşti. Le zâmbea cumva, direct printre gânduri, cu o angelică duioșie. Muzica curgea înăuntrul lor nepotolită şi, totodată, cumplit de liniştitoare.
– Apropiați-vă, voi cei rătăciți, cu mintea frământată de vise! Nu vă temeți! Veniți toți chinuiții lumii ăsteia! Veniți să primiți mântuire!
Tătucul privi atent preţ de câteva clipe mogâldeaţa în straie strălucitoare, impecabile, trasate şi înflorate parcă de o mână nepământeană. Trebuia să ia o decizie; cu toții așteptau un semn. Apoi Tătucul, mângâindu-i pe toţi cu privirea, fluieră scurt, într-un anumit fel, şi gloata înfometată se apropie cu grijă, cu ochii mari, cu palmele încleştate pe cablurile mufelor, printre maldărele de sârme, beton şi filamente răsucite, de cupola semiîngropată în care intrase bătrânul. Un bunkăr vechi, abandonat probabil de prin vremea primelor războaie europene.
Priveau lacomi prin gemuleţele prăfuite de plastolit, enorm de groase, ale filtrelor de aerisire. Se înghesuiau să vadă. Nu știau ce anume, dar curiozitatea îi împingea unul într-altul. Mulţi dintre ei, în marea lor majoritate tineri, nu înţelegeau. Dar dacă Tătucul ordonase, orice, trebuiau să se supună orbeşte. Lui îi datorau totul, până şi viaţa, fărâma aceea de existenţă larvară.
– Ceea ce veţi vedea acum este, într-adevăr, o minune! Veți vedea o strălucită cucerire a ştiinţei, definitivată de geniul uman pus în slujba exclusivă a umanităţii şi a păcii! Priviţi şi minunaţi-vă, oameni buni!
Vocea se auzea calmă venind de peste tot, se infiltra călduţă prin trupuri, prin suflete… Şi mai era şi muzica aceea fantastică ce le tot îndulcea simţurile trezite dintr-o dată din amorţeală… ca un șarpe ce se cuibărea încet și sigur prin cotloanele ființei lor, ca odinioară, prin raiul vechilor povești șoptite în serile lungi de iarnă, la buza vreunui foc.
Priveau. O masă. Cum?… O masă? Nu se putea! Nu le venea să creadă, nu, categoric, nu puteau înțelege. Dar ceea ce vedeau nu era o hologramă publicitară. Lipseau inerentele fluctuaţii de nuanţe, ca acelea văzute prin transmisiile ecranelor full-game. Ceea ce vedeau era adevărat! O masă încărcată cu nenumărate feluri de mâncare, în încăperea aceea specială, izolată de poftele lor. Tătucul zâmbi, aşteptând ca din moment în moment să se dumirească în legătură cu sensul celor ce se petreceau acolo, în faţa ochilor lor tulburaţi, înăuntrul bunkărului, dincolo de gemuleţe. De nicăieri, parcă, apărut, intră în încăpere un bărbat, tot fără mufe-recorder, dar mult mai tânăr, şi se aşeză liniştit la masa încărcată cu bucate, îşi frecă satisfăcut palmele privind cu interes mâncărurile, apoi trase către sine, printre salatiere şi prăjituri, un platou cu peşte frumos ornat în maioneză şi începu să mănânce. Tătucul, fără să vrea, începu să saliveze, încerca să se împotrivească firii, dar nu era cu putinţă. Câţiva, mai slabi, prinseră să scâncească pe afară, agitându-şi capetele murdare, frecându-le de praful gemuleţelor. Cei mai mulți gemeau a nepuțință, Dar mai ales a neînțelegere.
Înăuntru, bărbatul mânca liniştit; pe chip îi apăruse urma unei senzaţii de plăcere, vedeau cu toţii că peştele îi plăcea. Că nu era o hologramă, o simplă iluzie. Lângă bărbat apăru, pe neaşteptate, şi bătrânelul. Zâmbindu-le. Făcându-le semn să se apropie. Să intre chiar. Însă, toţi, dar absolut toţi, priveau la chipul Tătucului. Erau complet nedumeriţi. Tulburați cu mintea. Dar si foarte înfometaţi.
Fără să mai stea mult pe gânduri, Tătucul intră printr-un culoar strâmt, întunecat, în lumea aceea miraculoasă, minunată, ce le adăpostea, de atâta amar de vreme, speranţa. Acolo era flacăra ce-i mânase peste faţa Pământului, chemându-i neîncetat, neobosită. Speranţa lor.
– Este, pur şi simplu, o minune! zâmbi bătrânelul, făcându-i semn, luându-1 lângă el, lângă masă. Tătucul simţi un fulger spulberându-i măruntaiele şi pofta inundându-1 lacomă, dar se abţinu. Din demnitate, din dragoste pentru cei de afară, ce-1 priveau acum şi pe el. Aşteptându-1 să-i soarbă reacţiile, să vadă cum se comportă. Trebuia să fie un exemplu.
Bărbatul terminase şi supa de legume şi trecuse la următorul fel de mâncare, îşi turnă în farfuria albă, de porţelan, o porţie de paste aburinde. Era o gustare de roşii cu macaroane. Creatorul-de-Vise împinse farfuriile goale printr-o deschizătură înăuntrul unei maşini. Trase de o manetă şi farfuriile urcară din nou pe masă, încărcate. Bărbatul de la masă mânca cu poftă nedisimulată, îmbucătură după îmbucătură. Lingura-i lucra de zor şi, din când în când, dădea din cap, clipind a mulţumire.
Tătucul îşi pironise, în schimb, privirea pe maşina în care intrau platourile golite. O cutie a abundenței! Minunea minunilor! Zumzăia a hrană, strălucind de butoane şi lumini, asta era ceea ce căutau, ceea ce aveau nevoie. Murmurul de nerăbdare al celor de afară se auzea din ce în ce mai intens, pulsându-i în cap ca un impuls full-game deconectat de reţea.
– Doar asta vă mai poate ajuta! Asta e minunea!
Bătrânelul îl privea adânc în ochi, vorbindu-i mereu. Tătucul se fâstâci puţin. Creatorul-de-Vise continuă:
– Rezultatul e aici, totul e simplu, o sinteză chimică a elementelor de pretutindeni, o transformare, înţelegi? O transformare, asta e totul. Pentru voi, pentru viitorul omenirii, istoria va începe din camera asta!
Între timp, bărbatul terminase câteva şniţele cu ouă. Apoi trecu la savurarea unui castron cu salată de fructe.
– Ce zici, îţi place? Minunea e a voastră, ia-o, numai aşa omenirea va supravieţui. Ia-o!
Tătucul îşi simţea capul arzând. Sorbea avid mașina aceea nemaiîntâlnită, extraordinară. Speranţa lor! Reuşi, cu mare greutate, să articuleze:
– Ceee… vrei… în… schimb?
Creatorul-de-Vise îl privea intens, surâzând, cu inima plină de bucurie; îl făcuse să vorbească! Îl forţase să gândească, să-şi activeze mecanismul logicii. Se potrivea perfect cu planurile sale.
– Alungaţi-vă cablurile! Ele vă înfometează, ele vă fac să tânjiţi după speranţă… Vă dau vise amare… Alungaţi-le şi veţi trăi liniştiţi! Minunea e aici, asta e singura voastră şansă!
Alături, la masă, bărbatul plin de satisfacţie şi saţietate aştepta să se ivească altă farfurie. Alt platou. Tort. Cafea. Limonade… părea un carusel gastronomic fără de sfârșit.
Tătucul strânse puternic din fălci, îşi duse mâna la tâmplă şi smulse firul, aruncând injectorul neuro-cablului prin zdrenţele unei ferestre. Aparatul însângerat se rostogoli, lovindu-se de fiare, şi se pierdu într-o gură de canal. Pe frunte i se zbătea violent o venă; toată faţa îi era transpirată. Se clătina pe picioare și, câteva clipe, s-a sprijinit vlăguit de perete. Nu scosese un sunet, nici măcar nu icnise. Un firicel de sânge i se rostogolea pe tâmplă. Se întoarse demn spre ferestruici şi ţipă de trei ori scurt, pocnind din degete, împungând aerul de câteva ori, în acelaşi sens. Ordinul lui era lege pentru ai lui. Urletele şi zbieretele celor de afară, decuplați brusc de la consolele neuroactive, străpunseră dintr-o dată liniştea lumii, cutremurând-o printr-un vaiet tânguitor. Dureri și suferințe de nedescris ce implorau o fărâmă de înţelegere neantului ce le împânzise dintrodată minţile şubrede. Rămăseseră suspendați cu ochii închiși într-un iad nou, de neimaginat. Fără impulsuri, fără dorințe, fără vise. Fără nimic.
Bărbatul de la masă continua să mestece o felie de tort. Nu mai încăpea nici o îndoială. Era sătul, cumva. Era fericit!
– Gata. Acum e a voastră! Ia-o!
Creatorul-de-Vise îi întinse o cutie modulară învelită în fâşii laminate, lucitoare. Tătucul nu înţelegea. Luă cutia şi o privi nedumerit.
– E o mare realizare. O zi istorică! Viitorul, toată omenirea, de aici, din mâinile tale va porni! Ai luat cea mai corectă decizie pentru viitor.
Tătucul privi peste umărul bătrânului, arătându-i cu bărbia însângerată maşina ce servise felurile acelea magice de mâncare; îi apăruse un rictus de nervozitate.
– Aia… pe aia… o vreau!
Creatorul-de-Vise începu să râdă încetişor, apoi îi vorbi calm. De fapt, el vorbea lumii întregi, lumii ce se stingea înfometată de impulsurile ecranelor full-game, lumii în general.
– Aceea e o maşină cu hrană pentru demonstraţie. Toate felurile astea de mâncare, peştele, supa, legumele, macaroanele, prăjiturile, totul a fost păstrat într-o cantitate infimă care, de altfel, s-a şi terminat, pentru acum. Pentru demonstraţie. Omul pe care-1 vezi, bărbatul acesta, este în întregime sintetizat, complet artificial, scos din reactorul biochimic pe care-1 ţii acum în mână! Şi, atenţie, nu se hrăneşte cu nimic! Eh, chestia cu masa a ţinut de protocolul reclamei. Asta e minunea!
Tătucul albi instantaneu.
Alături, manechinul tuşea îngrozitor.
Se înecase cu apă.
