Zalmon Vorchilă era un nume care te băga în sperieți. Nu numai că suna groaznic, dar părea și străin de datinile locului. Cum să botezi pe cineva Zalmon, după ce-l chema și Vorchilă? Când te afli într-o astfel de situație, nu ai cum să te pui cu închipuirile oamenilor. Cele două nume stranii, scăpate parcă pe sub Talpa Iadului, îi aduseseră o faimă nedorită omului care le purta. Cine nu-l văzuse niciodată credea că este om-lup, însingurat și sălbăticit fiindcă trăia într-o peșteră ascunsă, aflată la miazăzi de satul Brâznic, însă adevărul ar fi dezamăgit orice doritor de povești inventate. Zalmon Vorchilă era doar un moș firav, chiar scund și costeliv, cu umerii aplecați, parcă pentru a-și proteja, cu oasele sale, inima și celelalte organe care trebuie omului să trăiască.
Ce-i drept, se arăta rar celorlalți precum o viețuitoare pe cale de dispariție, uitată de timp în munții Poiana Ruscă, dar nu era o fiară cu chip de om. Doar arată ca una. Avea barba albă, lungă și încâlcită, haine ponosite și zdrențuite, însă nimeni nu-l auzise urlând ca sălbăticiunile și nici pricinuind vreun rău locuitorilor din satele vecine. Cu toate acestea se alesese cu un renume pe care nu-l merita, așa cum ați aflat deja.
Exista și o a doua imagine a bătrânului, aceea de sihastru, de nebun și sfânt, în același timp, care rupsese orice legătură cu lumea perfidă și otrăvitoare pentru a se curăța de influența ei bolnavă prin ani lungi de post, rugăciune și singurătate. Oamenii cei mai în vârstă din Brâznic spuneau că își aduceau aminte de el încă de pe vremea regelui și că îl prinseseră neschimbat, aproape la fel de bătrân, dar asta ar fi însemnat ca pustnicul să tot fi avut cel puțin o sută cincizeci de ani. Când povesteau își făceau cruce, fiindcă vârsta lui nu putea fi decât o minune de la Dumnezeu. Nepoții lor râdeau și nu-i credeau. Cine era nebunul care îndrăznea să le fure nemurirea izvorâtă din mândria și nepăsarea oarbă a tinereții?
Uite că era un nebun, pe bună dreptate, altfel cum ar fi putut să trăiască în creierul munților, hrănindu-se doar cu fragi și fructe de pădure, cu măcriș și flori de salcâm, cu rădăcini și ciuperci, cu leurdă și urzici sălbatice? Vorchilă sălășuia, mânca și bea apă de izvor ca toate ființele locului, dar nu vâna și nu mânca din carnea lor niciodată, deși ar fi putut pune capcane.
După ce se înființase colectiva agricolă, comuniștii se cam desfătau cu plăcerile străvechi ale vânătorii și primeau adesea vizite de la aparatul de partid, în Dobra sau Ilia, până într-o zi, când secretarul de raion s-a întors furios fiindcă era cât pe ce să bage un snop de alice în bietul Vorchilă, care scormonea prin tufișuri după hrana zilnică. Doar un reflex neașteptat al șefului de partid îl făcuse să ridice țeava armei în sus, cu o fracțiune de secundă înainte ca ea să slobozească plumbii ce puteau ucide chiar și un cerb mare dintr-un singur foc. La fel ca mulți alții, văzuse în cătarea armei o creatură sălbatică, una cu fața acoperită de păr, cu privire sticloasă ce iscodea înfiorătoare din umbra sprâncenelor stufoase.
În primărie, la Dobra, a fost tristețe mare, fiindcă șeful a trântit pe masa gazdei tolba de piele primită cadou și, înainte să părăsească furtunos clădirea, i-a spus alesului local:
― Mă piș pe vânătoarea ta!
Povestea s-a răspândit în toată zona și, din nou, oamenii s-au împărțit în două tabere. Unii spuneau că trebuia făcut ceva cu nebunul, pentru că oricui i se putea întâmpla să dea, din greșeală, peste el, mai ales femeile și copiii ieșiți la cules de ciuperci. Alții arătau cu degetul către cer și spuneau că Dumnezeu îl ocrotise cu puterea sa și, dacă nici această întâmplare din care scăpase miraculos nu demonstrase că Zalmon Vorchilă era un sfânt, atunci ce altceva putea?
În câteva luni, lucrurile se liniștiseră până aproape de uitare și singura consecință notabilă fusese demisia primarului care era și secretar de partid în comună. În locul său venise unul de la Deva, care umbla în costum cu cravată și cizme de cauciuc pe care le purta atunci când ploaia mocirlea pământul. Era doar interimar până la noi alegeri. Cum nu voia să o pățească la fel ca cel dinaintea sa, își luase măsuri și trimisese pădurarul la sihăstria lui Vorchila, să rezolve problema.
Pădurarul, îmbrăcat regulamentar, în uniformă de vânător cu pușca pe umăr, urcă pe drumul îngust care ducea la peștera pustnicului. Nu voia să-l sperie, așa că strigă de pe cărare, de la distanță. Era și el bântuit de presupuneri născute din zvonuri.
― Nea Zalmon, dumneata ești?
În fața peșterii, bătrânul stătea pe o buturugă și cioplea o bucată de lemn folosindu-se de un cuțitaș cu mânerul de lemn oblojit cu fâșii de cârpă. Ridică privirea și dădu din cap.
― Io-s. Daʼ cine altul?
Vorbea cu greutate, de parcă gâtul său nu era obișnuit să grăiască. N-avea dinți în gură, iar ceea ce spunea devenea o misiune complicată pentru oricine îl asculta.
― Bună ziua și mă bucur să te cunosc. Orsa Iancu mi-i numele, de la Ocolul Silvic, adică vreau să spun că sunt pădurar. Pot să mă apropii?
― Poftește.
Îi făcu semn omului în uniformă verde să se așeze pe un buștean răsturnat din apropiere. Iancu nu prea părea în apele lui să stea atât de aproape de pustnicul care arăta sălbatic și purta haine ferfenițite. Se aștepta să miroasă a urină și transpirație, așa cum se întâmpla uneori cu oamenii fără casă, dar nu simți nici o miasmă supărătoare. Dimpotrivă, prin aerul tare și curat de munte, neîntinat de om, răzbătea doar miros de cetină și pământ reavăn.
― Primarul din Dobra mi-a zis să vorbesc cu dumneata, după… știi, după întâmplarea cu vânătoarea, când era să fii împușcat.
― Şi n-ar fi bine să se mai întâmple lucruri de-astea. Nimeni nu îți dorește răul, dar vrem să te ferim de necaz.
― Sau poate voi vreți să vă feriți de necaz.
Zalmon avea mintea ascuțită și pădurarul se simțea încurcat de această descoperire. Iancu Orsa își mută dosul pe buștean pentru a se apropia mai mult de bătrân, apoi îi vorbi în șoaptă, deși era greu de crezut că putea să-i asculte cineva tocmai în creierul munților.
― E ordin de partid, nea Zalmon. Ăștia nu glumesc, nu le pasă nici de sfințenia ta, nici că nu superi pe nimeni. Nu te vor în pădurile lor.
― Nu-mi pasă și nu sunt pădurile lor. N-au fost ale nimănui, niciodată. Au apărut cu voia Cerului.
― Acum sunt ale lor.
― Nu-s.
― Pentru numele lui Dumnezeu, nu pricepi? Vor să te scoată din peșteră și să te ducă într-un cămin pentru oameni bolnavi de cap. Au pus o condiție ca să poți rămâne aici, în continuare.
Afirmațiile acestea îi clătinară voința lui Vorchilă, năruindu-i dorința de a se împotrivi. Redeveni aceași creatură micuță, pierdută în sine și în pădurea din jur.
― Şi ce vor de la mine?
Pădurarul deschise tolba vânătorească și scoase o basma roșie cu flori albastre aruncate ici și colo peste pânza colorată.
― Să te legi cu asta la cap când ieși în pădure. Așa te-ar putea zări mai ușor orice vânător ajuns prin preajmă.
*
Brâznicul fusese ridicat într-un cot alungit al Mureșului. Se construiseră case de-a lungul a două drumuri care se intersectau, precum o cruce uriașă ocolită de apa râului. Prin urmare, satul avea chiar forma unei cruci cu brațul lung curbat spre apus, înspre Dobra. La cinci kilometri spre sud se opreau toate drumurile cunoscute, iar peștera lui Vorchilă se înverșunase să-și găsească locul tocmai acolo, unde se putea ajunge cu greu, după încă vreo câțiva kilometri buni de mers prin văile sălbatice de la poalele Munților Poiana Ruscă. Dacă un călător neobosit și-ar fi ținut pasul drept înainte, peste culmile lor turtite, după o zi de mers ar fi ajuns chiar lângă ruinele Sarmizegetusei romane.
Orice locuitor din zonă ar fi spus că era un loc liniștit, doar că satul, ca o cruce îndoită, era supus des viiturilor Mureșului. Așa se întâmplase și în primăvara lui șaizeci, apa se revărsase peste câmpurile agricole și intrase în sat prin nordul său. Părea un mare noroc că restul localității era ridicat pe deal, dar nu era. Şuvoiul de apă ocolise pe valea râușorului Brâznic și aproape că înconjurase așezarea, transformând-o într-o insulă. De teamă, oamenii urcaseră lucrurile mărunte în podurile caselor, dar cu animalele și acareturile mari n-avură ce face și le duseră sus, pe munte, destul de aproape de peștera lui Vorchilă, de teamă să nu fie prinse în încercuirea inundației.
Pustnicul se trezi la crăpatul zorilor cu hărmălaie de glasuri și mugete de vite. Zvonul lor ajungea până în fundul peșterii, izbindu-se de pereți ca limba unui clopot. Își acoperi urechile și gemu de durere la încercarea de a-și urni oasele bătrâne și anchilozate de pe pătuiul din cetină și licheni în care dormea noaptea, cocoțat la capătul a trei trepte de stâncă.
Coborî aplecat de spate, sprijinindu-și palma uscată pe marginile tocite din piatră. Când ieși din borta întunecată, hărmălaia îi răni auzul obișnuit cu viața tihnită. Rumoarea era amplificată de ropotul ploii care cădea necontenit de două zile. Își puse o blană de urs ponosită pe cap și pe umeri, pentru că n-avea pelerină. Nu omorâse el animalul. Îi găsise leșul prins într-o capcană de oțel cu fălci zimțuite ca dinții unui balaur.
Lângă intrare avea sprijinit un toiag din lemn de corn. Meșterise la el săptămâni în șir, știut fiind că arbustul de corn nu e nici pe departe drept, așa încât fiecare îndoitură a trebuit să fie încălzită în foc și îndreptată între pietre. Odată îndreptat și călit în foc, toiagul său devenise unealta cea mai apropiată și demnă de încredere să îi ajute pasul prin râpele munților. Sprijinindu-se în el, coborî pe potecă, iscodind larma care creștea în intensitate și învăluia locul ca umbra unui nor care întunecă totul sub el.
După câteva minute de mers zări oameni, căruțe, vite și oi adunate pe un platou de piatră de care munții nu se atinseseră să-l acopere cu pietre și grohotiș de pe versanți. Oamenii se plângeau de stricăciunile pricinuite de ape.
― Mi-a fost frică să mai mocoșesc pe lângă casă. Am apucat s-o trimit pe Rada la mamă-sa cu IMS-ul primăriei și eu am urcat animalele aici, la refugiu… spuse unul cu mustață.
Avea pălăria cu borurile încrețite de ploaie, cizme de cauciuc și o pelerină ignifugă de pompier.
― Mai du-te dracu’, Ghiță, că noi n-am avut intrare la mașina nou-nouță a primarului. Tu-i dai miei în fiecare an, de Paști și când îi vre’ pofta. Te-a ținut minte, da’ noi nu-i dăm, că n-avem; altfel, dacă-s multe, ni le ia la colectivă. Nu și ție… Uite, ai venit doar cu vacile, ia spune, unde ți-s oile?
Cel răstit se numea Jitea Oanță. Avea o vacă și un vițel cu el și cam asta era toată averea lui. Dorise să ia și un porc, dar cota de cereale de la cooperativă era mică, că doar nu creșteau grânele la munte. Le aduceau de la câmpie, iar muntenii primeau la schimb vaci de lapte.
― La saivan, spuse cu jumătate de gură mustăciosul de Gheorghiță.
― Care va să zică ți le-o salvat statul, spuse înverșunat Oanță ștergându-și apa de pe față, acoperit fiind doar cu o foaie de cort și cu o glugă din același material soios. Chipul nu-i era ferit de ploaia care tot cădea din cer de parcă anunța un potop ce-avea să înghită locul.
Ceilalți priveau la certa lor dar nu spuneau nimic fiindcă gospodarul cam avea dreptate, chiar dacă era mai aspru la vorbă.
― Ioi, făcu Ghiță albindu-se la față, după care dădu ochii peste cap și căzu leșinat în noroi ca un copac tăiat cu drujba.
Oanță nu se aștepta la asta, dar când îi văzu și pe ceilalți cu ochii holbați sărind doi pași în spate, se întoarse să vadă ce se întâmpla. Sări și el înapoi, înjurând speriat.
Toți crezuseră că era urs, dar nu semăna cu unul întru totul. Pricăjitul de sub blana animalului se zărea cu greu prin ploaia deasă ca o perdea, chiar dacă avea prinsă la gât cârpa roșie cu flori albastre a primarului.
― Bată-te-ar Dumnezău! Ăsta-i Vorchilă. Fir-ai al dracu’ de nebun, făcu Oanță și scuipă în dreapta sa, să fugă toți dracii.
― Daʼ cine credeai că e? spuse pustnicul de sub blana de urs.
― Ni, acum scoală-l tu pe Ghiță… dacă n-o fi murit.
Partea cu moartea mustăciosului o spusese cu voce scăzută, ca pentru el, fiindcă se simțea implicat și vinovat.
Bătrânul se apropie de cel căzut pe spate. Ploaia șiroia pe lângă el și îi biciuia fața albă ca varul. Pustnicul luă noroi pe degetul mare și îl însemnă între ochi, apoi șopti câteva cuvinte de neînțeles pentru săteni. Ghiță deschise ochii ca prin minune și clipi în gol sub stropii grei de ploaie. Murmur de uimire se ridică prin ropotul ploii. Oanță îl dădu la o parte pe pustnic și se aplecă deasupra celui căzut, să-i ridice capul.
― Slab de înger ești bă, Ghiță. Te-ai spăriat de Zalmon, nebunuʼ. Ești bine?
Mustăciosul dădu din cap afirmativ și ceru prin gesturi să fie ridicat de jos. Ceilalți priveau cu stinghereală toată întâmplarea, așa că brigadierul silvic Vasile schimbă subiectul pentru că aveau deja un necaz mult mai mare.
― Dacă plouă încă o zi, toată agoniseala noastră va fi înghițită de ape. Rămânem fără case, oameni buni, io așa cred.
Ceilalți aprobară zgomotos, dar păreau supărați pe neputința lor de a interveni cu ceva asupra stihiilor naturii.
― Ne bate Dumnezeu, zise altul.
― Mai rău, o și merităm, fiindcă suntem păcătoși, gândi cu voce tare brigadierul.
― Primarului nu-i pasă dacă te crezi vinovat sau nu, spuse Oanță. Este la Deva după ajutor, altfel rămâne fără sat și fără post. O să se zbată, că altfel…
― Până vine el n-avem ce face, spuse leșinatul de Ghiță.
În jur se făcuse liniște. Fiecare gândea în felul său ce-avea să fie când s-ar fi terminat potopul. Atunci se auzi vocea lui Zalmon, cavernoasă, venită parcă din fundul peșterii lui:
― Ba aveți ce face!
Privirile se întoarseră curioase către omul acoperit cu blana de fiară.
― Așa crezi tu? întrebă Oanță cu o oarecare îndoială.
După ce-l trezise ca prin vrajă pe Ghiță, bărbatul era mai dispus să ia în serios vorbele pustnicului.
― Așa cred, spuse ridicând toiagul de corn. Cunoașteți locurile astea, dar eu le știu mai de mult ca voi. Este un loc anume. La Dobrasca mă refer. Săpați o gură de scurgere acolo, direct printre grinduri, și lăsați apa să curgă pe câmp. Așa veți scăpa satul.
Într-adevăr, între Dobra și Pivoda, Mureșul făcea un cot strâns, înainte să își continue drumul spre gura de vărsare în Tisa. Locul era numit Dobrasca și arăta ca o limbă de pământ acoperită de păduri, prundișuri înalte de nisip și pietriș, așezate chiar pe malul Mureșului. Nimeni nu știa cum să explice, dar imediat ce rostise Zalmon cuvintele, văzură în minte, ca o poză de studio, imaginea malului nisipos de la Dobrasca.
Se organizară aproape fără să schimbe vreo vorbă între ei, cu simplitate și pricepere. Lăsară doi moșnegi cu animalele și acareturile, iar din căruțe scoaseră lopeți și târnăcoape, să le treacă peste podul de la Ilia.
Înainte să dispară pe cărare, Oanță se întoarse și strigă înspre pustnic.
― Zalmoane, să-ți dea Dumnezău sănătate și viață mai lungă decât ai avut până acum!
*
După inundațiile Mureșului, pădurarul era singura ființă care îl întâlnise mai des pe Zalmon. Îi aducea din partea sătenilor mâncare și lapte de băut de la vacile salvate pe munte. Așa își arătau cei din Brâznic recunoștința că le salvase casele, însă nu și crâșmarul din sat, Vova Nazâru, angajat la cooperativa locală. El și fiu-său, Dima, erau mâhniți că nimeni nu le mai călca pragul, iar bărbații satului, care ca prin minune se potoliseră cu băutura, parcă luaseră frica lui Dumnezeu odată cu viiturile venite cu necazuri peste sat precum potopul lui Noe. Cel mult intra câte unul pe săptămână și cerea un litru de vin, dar nu stătea să îl deguste la masă. Pleca acasă, la nevastă, cu sticla în desagă. Majoritatea chiar aveau treburi, scoteau noroiul din case și orânduiau gospodăriile stricate de ape, drămuind fiecare bănuț pentru materiale de construcții. Ajutorul primit de la stat nu le ajungea nici să repare cotinețele din fundurile curților.
Cum toată lumea o ducea rău, în ochii crâșmarilor un singur om părea să o ducă mai bine ca ei toți și acesta era Zalmon. Pustnicul n-avea nici o bănuială că era atât de pizmuit. Își vedea de treburile lui, cioplind linguri și linguroaie pe care le dădea la schimb pentru hrana primită de la oameni.
Povestea de la inundații, cu împrăștierea apelor pe câmpurile de lângă Dobrasca, îndulcise părerea multora despre Zalmon Vorchilă și nu mai luau în seamă veninul unora ca Nazâru. Oamenii știau cine era Vova, că doar venise odată cu rușii să pună umărul la instalarea comunismului. Atunci umbla în haină de piele neagră, cu diagonală militară pe piept și cu un Tokarev la brâu, încărcat cu opt cartușe. Pe sub haină avea ascunsă o măciucă scurtă din lemn tare, subțire și cu un capăt bulbucat. El o numea „stilou”, dar pentru oameni devenise „Stiloul”, cea mai perfidă unealtă de convingere, ca să dea pământul cu semnătură, la colectivă.
Când avântul colectivizării a mai pălit, i-a trăznit ideea să se facă român, fiindcă viața era mai bună aici decât sub Stalin. Își schimbase și numele, din Vladimir Nazarko în Vova Nazâru, se însurase cu o româncă provenită, culmea, dintr-o familie înstărită de gospodari din Ilia, însă femeia avea și un băiat, Dima, ciolănos și cam din topor. După nuntă, Vova intrase în politică, cu planuri mari, încât urcase destul de sus în ierarhia de partid. Toate bune până ce trupele sovietice au început să părăsească România.
În vara lui cincizeci și opt, soldații ruși erau deja o amintire tristă. Cu implicarea mută a securității, Vova Nazâru pierduse în scurt timp toate funcțiile din partid și fusese nevoit să se retragă la țară. Cum în Ilia era cunoscut ca un cal breaz, alesese Brâznicul. Își ridicase repede casă și încercase să ocupe o funcție la cooperativă, dar se alesese doar cu cea de crâșmar, pe care nici un rus zdravăn la cap n-ar fi refuzat-o.
Bodega din sat era un căsoi pătrat cu două intrări. Una în față, pentru clienți, iar alta în spate, pe unde încărcau băutura și alte mărfuri cerute la masă de oameni. Prispa fusese transformată într-un fel de terasă îngustă cu trei mese la care se bea mai mult vara. În interior, totul era făcut din lemn cioplit cu barda, dar lustruit de coatele nenumăraților clienți care îi trecuseră pragul. În partea opusă intrării se găsea gura întunecată a unui cuptor cu vatră, nefolosit de ani de zile, fiindcă puii la tavă, plăcintele cu varză și cu brânză sărată, îmbietoare și aburinde, ori pâinea făcută în țest, rumenă și numai bună de-ntins prin ceaunele cu tocană proaspătă, dispăruseră imediat după colectivizare. Oamenii locului nu mai aveau bani și nici nu voiau să pară înstăriți mai mult decât doreau să vadă cei din aparatul de partid. Aceștia spuneau că „nimeni nu trebuie să mai moară de foame, dar nici să arate obiceiuri de dinainte de război, din celălalt regim”. Prin urmare, în crâșmă se bea vin la butoi, bere la țap și țuică la damigenă în coș de răchită, adusă tocmai de la prunăriile din Ribița și se mâncau șiruri nesfârșite de covrigei tăvăliți în sare, de la brutăria cooperativei.
Asta găsiseră Nazârenii când puseseră mâna pe crâșma satului. Era singurul loc pe care rusul îl înțelegea bine și din care știa să scoată bani. Mulți bani. Cu țoiul, cu halba și cu sticla, folosind măsuri calpe, Vova Nazâru înzecea valoarea băuturilor din pivniță. Odată ce îl adoptase și îi dăduse numele său, îl luase și pe Dima pe lângă el, să îl învețe „cum se face treabaˮ. Însă fiul adoptiv era un cap pătrat și arăta ca unul ce putea fi descris astfel: cu maxilarele puternice, păr tuns perie, cu statura scundă și ciolănoasă. Nu prea pricepea învățăturile tatălui vitreg, în schimb era dispus să pocnească pe oricine încerca să îi ceară socoteală dacă i se părea că suta de țuică nu era sută.
Mama lui Dima, Zora, nu se băga niciodată în treburile lor. Era mulțumită de viața ei fiindcă reușise două lucruri importante: să scape de șantajul lui Vova privind originea chiaburească a familiei din care se trăgea și, mai ales, să găsească un tată pentru copilul ei făcut cu un tăietor de lemne din Maramureș, cu care se tăvălise prin șură la șaisprezece ani, când mintea tânără nu prea vrea să se împotrivească chemării trupului.
Fusese o familie fericită până la inundația Mureșului, când toată mulțumirea lor a fost dusă de ape, odată cu acareturile oamenilor din sat. Prin cumpătarea lor, sătenii din Brâznic parcă îi scuipau în față pe Nazâreni. Păreau mai preocupați de prostul de Vorchilă, decât de ei, oameni așezați și gospodari, fiindcă asta arătaseră cu prosperitatea lor răsărită din nimic.
*
― Vorchilă, mă omule, ești acolo? strigă Iancu Orsa, punându-și palma streașină la ochi pentru a pătrunde întunecimea din sălașul de piatră al pustnicului.
― Sunt. Trăiesc, dacă asta voiești să știi.
― Ieși numai puțin, să te vedem la ochi. Am lângă mine pe cineva care vrea să te cunoască și să-ți deie ceva. Femeia de lângă pădurar dădu din cap a aprobare, dar stătea puțin retrasă în spate. Se vedea că și pentru ea lucrase zvonul că Zalmon Vorchilă era un amestec de sfânt și de fiară periculoasă și nu știa cum să reacționeze.
Pustnicul apăru la lumină și o măsură cu privirea. Se comporta ca și cum Iancu nici n-ar fi existat prin preajmă. Apoi îi fixă privirea și femeia simți deodată arsura unei vechi vinovății care o făcu să plece fruntea în pământ, umbrindu-i și mai mult chipul încercănat. Fără de veste, din doi pași, se aruncă asupra mâinii drepte a pustnicului, sărutându-i-o cu pasiune. Genunchii ei atinseră dureros piatra muntelui, la intrarea în peșteră.
― Sfinte, scapă-mă de durerea care mă frânge și-mi ia voința de-a trăi!
Luă mâna lui Vorchilă și o așeză pe capul ei.
Pustnicul își coborî încet palma de pe creștet, pe frunte, apoi îi închise ochii precum pe cei ai unui om mort, acoperindu-i cu degetele sale osoase. Brusc, cealaltă mână tăie aerul, ca și cum ar fi dat deoparte o perdea imaginară.
― Uită de suferință. Atât îți spun.
Zalmon tăcu, iar în jur liniștea pădurii deveni stăpână.
După un timp, femeia îndrăzni să deschidă ochii. Erau senini, plini de recunoștință și de împăcare cu sine. Sărută din nou mâna pustnicului și introduse două degetele sub brâul țesut care îi înconjura mijlocul. Scoase dintr-o ascunzătoare cinci hârtii de o sută de lei fiecare. Le așeză în mâna bătrânului și îi închise palma peste ei.
― Primește-i, sfinte, fiindcă trebuie să plătesc ceva pentru binele făcut, nu mă mai pot întoarce la demonii care m-au bântuit în ultimii ani. Îți mulțumesc, din suflet îți mulțumesc.
― Nu știu cum e un sfânt, dar eu nu sunt unul.
― Orice-ai spune, pentru mine ești…
Bătrânul acceptă ofranda femeii însă îi mai spuse, privind hârtiile din palmă:
― Banii aceștia îmi vor aduce necazuri. Îi iau, pentru că așa trebuia să fie. Dumneata ești o femeie bună și ai o viață înainte. Una numai a ta. Alții ca mine, însă, trebuie să rămână uneltele destinului pentru a se simți cu adevărat împăcați, indiferent dacă lumea îi consideră oameni sau sfinți.
Iancu Orsa nu-i înțelegea vorbele și privea uluit la cele întâmplate. Totul se petrecuse repede și pe neașteptate. Nedumerirea se adâncise în el ca o genune fără fund. Dacă Zalmon vindeca oamenii cu o simplă atingere și nu era sfânt, atunci ce era? Avea de gând să-i întrebe și pe alții din sat, poate că va pricepe cu ajutorul lor. Femeia probabil că aflase deja, dar nu voia să vorbească nimănui, era prea fericită să-și mai pună întrebări și mai ales să răspundă unora noi.
*
Dima Nazâru urca potecă îngustă ce ducea spre peștera pustnicului. Pășea apăsat și își ținea capul pătrățos înainte, ca un berbec de spart ziduri. Nu spusese nimănui ce avea de gând, voia cu râvnă să-și ajute familia ajunsă la greu. Auzise la crâșmă ultima poveste despre Vorchilă și i se urcase sângele la cap de pizmă și furie. Ei strângeau cureaua, iar cerșetorul avea mai mulți bani în buzunar decât avusese el vreodată. Nu știa cum făcuse, dar sigur o prostise cumva pe biata femeie încât să creadă că a vindecat-o doar atingând-o cu palma pe frunte.
Ciolănosul gâfâia. Începuse să obosească. Traiul fără griji nu-l împinsese să bată cărările munților, dar roata vieții își schimbase cursul și, iată, îl obliga să facă lucruri la care nu se gândise cu o zi în urmă. Asta îl înverșuna și mai mult împotriva lui Zalmon. Băgă mâna la piept, în haina din postav maroniu, croită dintr-o veche manta de jandarm și pipăi obiectul pe care-l avea sub ea. Era tot acolo.
Poiana din fața peșterii se deschisese brusc în față. Aproape că îl luase prin surprindere. Pustnicul cioplea lemnul. Ajunsese ocupația lui principală. De când făcea troc cu oamenii din zonă nu mai era nevoit să scormonească după rădăcini și să hălăduiască pe munte după roadele pe care i le oferea pădurea.
― Te-ai ajuns, Vorchilă! strigă la el Dima, străduindu-se să-și liniștească suflul după drumul lung făcut din sat, până la peșteră.
Bătrânul îl privi lung, cu privirea trează. Își trase aproape toiagul din lemn de corn.
― Da’ tu n-ai fi cumva băiatul Zorei?
― Tot ce se poate, nu te interesează.
― Bine dom’ne dragă, nu mă interesează, atunci de ce-ai bătut atâta drum? întrebă calm bătrânul.
― S-aude că o faci pe vraciul și că vindeci oameni doar atingându-i. Dar nu pe gratis. Primești bani. Mulți bani.
― Acum, n-ar trebui să te intereseze pe dumneata, dom’ne dragă.
― Voiam să văd cum arată cinci sute de lei nemunciți. Ia scoate-i!
― Şi ziceai că ești al Zorei, băiatul din flori?
― Măăă, ești un căcat de pripas. Scoate dracu’ banii ăia.
― Deci tu ești Dima, fiul Zorei. Te-a dat de gol mantaua…
― Cu ce m-a dat, mă?
Dima îl prinse de piept și îl zgâlțâi cu putere.
― Haina asta am mai văzut-o, acu mulți ani, întinsă pe jos, prin toate poienile din pădurea asta.
Vorba asta usturătoare îi arse creierul lui Dima. O ceață roșie îi inundă vederea și așa întunecată de ură. Dima strecură mâna printre nasturii de la piept și scoase „Stiloul” lui Vova pe care îl ținuse ascuns de când plecase de-acasă. Arma i se părea ușoară și-l făcea să se simtă puternic. Cu stânga apucă strâns haina bătrânului și îl zgâlțâi ca pe o cârpă care trebuia scuturată de praf. Capul pustnicului se balansă periculos, de parcă voia să se desprindă de pe umerii înguști și firavi. În acest timp, Dima ridică brațul vânjos și îl trăsni scurt cu măciuca. Întunericul cuprinse mintea pustnicului.
Tânărul se aplecă asupra trupului prăbușit și îl cercetă prin toate buzunarele și ascunzătorile. Bănuia că un cerșetor, ca Vorchilă, ar fi ținut la el tot timpul o sumă atât de mare. Nu se înșelase. Într-o cusătură a chimirului găsi cele cinci bancnote a câte o sută de lei.
Dinspre cărare se auzea glas de om. Un bărbat cânta urcând vioi pe poteca șerpuită:
Bate vânt de peste deal
De acasă, din Ardeal
Şi când bate pot să mor
Tăt de drag, dar și de dor
Dima îngheță. Şterse măciuca însângerată de hainele lui Vorchilă și iscodi în jur pe unde să fugă, fiindcă pe cărare nu se mai putea întoarce. Singurul loc de coborâre era desișul care dădea spre o râpă abruptă plină de grohotiș. Glasul se auzea atât de aproape încât avea senzația că îl putea atinge cu mâna. Peretele de stâncă întorcea sunetul cu dărnicie, încât aerul se transformase într-un amestec mai periculos ca nisipurile mișcătoare. Ridică toiagul de corn al lui Vorchilă și se aruncă înainte, înspre povârniș.
În timp ce Dima se strecura prin tufișurile încâlcite, de pe cărare apăru Oanță Jitea cu o desagă plină de lucruri pentru bătrân. Cu coada ochiului zări ramuri mișcătoare și printre ele o umbră, mai mult ca o părere. Pietrele de pe povârnișul din spatele desișului se auzeau cum alunecă la vale, precum un ecou îndepărtat de avalanșă, apoi privirea îi căzu asupra trupului întins pe piatra dinaintea intrării în peșteră. Un fir îngust de sânge se scurgea la vale pe lângă trupul pustnicului. Gospodarul aruncă traista cât colo și alergă să-l ridice.
― Zalmoane, ce-ai pățit, mă?
Respira. Când îi întoarse capul, îi văzu osul terciuit. Picături de transpirație rece îi udară fruntea bărbatului. Oanță nu se pierdea ușor cu firea, dar de data asta simți, pentru câteva clipe, că nu știa ce să facă. Își rupse cămașa la poale și îi legă cu grijă rana, înfășurând-i cârpa în jurul capului. Cu dosul palmei își șterse părul ud de sudoare și căută înfrigurat câteva bețe cu ajutorul cărora putea să încropească o targă. Se mișca fără să gândească și parcă o forță necunoscută îi conducea mâinile și priceperea încât termină treaba în câteva minute, chiar dacă i se păruseră mai lungi ca veacul.
Băgă mâinile sub Vorchilă, sprijinindu-i capul pe un braț, precum cel al unui prunc care de-abia adormise. Părea ușor ca un fulg, dar nu știa dacă trupul bătrânului era așa sau el primise o putere pe care nu o bănuise că o are. Când îl puse pe targă, bătrânul scoase un geamăt de durere. Trăia.
*
La dispensar, ieși în întâmpinare felcerița Ioana să îl ducă înăuntru, pe patul de consultații. Femeia se pricepea să oblojească răni, așa că îi șterse mai întâi sângele de pe față cu o compresă umedă de tifon pentru a vedea mai bine starea în care se afla rănitul, apoi curăță și dezinfectă atentă rana cu iod. Vorchilă icni când îi atinse zona unde craniul fusese zdrobit. O adâncitură cât o jumătate de ou arăta că lovitura îi înfundase osul, spărgându-l în mai multe bucăți mici. Dacă ar fi fost atins puțin mai jos, la tâmplă, probabil că pustnicul ar fi fost deja mort. Era oricum o minune că se găsea încă în viață. Felcerița văzuse asta. Îl trase pe Oanță deoparte și îi spuse:
― Până mâine se duce bătrânul. Mergi la primar să-i spui. Cineva trebuie să îl îngroape, chiar dacă-i al nimănui.
― O sa trec pe la cinosul1 de primar, dacă n-o fi la Deva, unde-i place să stea mai mult ca în sat.
În spatele lor, Zalmon Vorchilă începu să geamă și să vorbească, semn că era din nou conștient. Cei doi se apropiară de trupul firav întins pe patul medical de fier cu vopseaua scorojită și se aplecară asupra lui.
― Banii ăia… îngăimă bătrânul.
― Ce-i cu ei?
Oanță Jitea auzise deja de la pădurar cum îi primise. O sumă destul de mare, cam cât un salariu de ștab pe o lună, iar pustnicul nu voise la început să-i ia. Ştia că banii aveau să-i aducă necazuri și nu se înșelase. De ce acceptase să pună mâna pe ei, că oricum nu-i cheltuia pe nimic? Poate că sfinții știu mereu când li se termină rostul pe Pământ. Ce altceva putea să creadă?
― M-au ucis.
― Nu ei, ci omul care ți i-a luat. Cine-o fost? îl chestionă bărbatul.
― Ce rost mai are? spuse cu glas stins Vorchilă.
― Are, dacă mai vrem dreptate pe lumea asta. Cine-o fost?
― Nazâru…
― Vova, cu „Stiloul” sau cu toiagul bătrânului.
Gospodarul se strâmbă cu scârbă.
―… Dima.
― Dar cu măciuca lui Vova, spuse felcerița mai cunoascătoare decât bărbatul.
Osul era adâncit exact ca arma rusului, însă acesta nu mai lovise pe nimeni atât de grav. Măciuca lui Vova mânuită cu forța de brută a lui Dima înfundase osul încât putea intra acolo o jumătate de ou.
― Ioană, spuse Oanță, eu merg să anunț șeful de post, să vie și să-i audă mărturisirea, cât mai e treaz și viu.
Zalmon îl atinse cu degete reci și lipsite de vlagă. Respirația îi șuiera în piept.
― Nu. E târziu, trebuie să mă duci înapoi, la sihăstria mea. E musai s-ajung acolo până la lăsarea serii.
― O să mă bată Dumnezău dacă te duc înapoi și te las să mori singur.
Oanță privi încurcat spre felceriță. Aceasta se aplecă la urechea lui și îi spuse în șoaptă:
― Oricum se stinge. Dacă o fi aici sau acolo, nu mai are importanță. Amândoi am auzit mărturia lui și putem da declarație scrisă la Miliție.
Gospodarul dădu din cap. Era prea obosit să mai ia pe sus trupul sihastrului.
― Am nevoie de-o targă ca lumea, pături și de căruța lui Ghiță. Ba chiar și de el. Numai să nu leșine din nou. Ioană, ai grijă de bătrân până mă întorc și cată ce ți-am spus, pentru că nu vreau să-l omor eu pe drum.
Bărbatul ieși pe ușa dispensarului. Cămașa îi era udă pe spate și ruptă pe la poale, semn că ziua fusese grea și părea lungă în continuare.
*
Căruța urca molcom spre platoul de sub peșteră. Ghiță nu era atent la drum. Stătea întors, să-și frângă grumazul, privind la chipul bandajat și aproape inconștient al pustnicului. Oanță observase și se temea că tovarășul său de drum se putea pierde cu firea din nou, așa că-l dojeni:
― Privește, mă, drumul!
― Mă uit la bătrân, să văd dacă mai trăiește.
― Dacă a rezistat el pe-o targă de crengi până jos, va rezista și la drumul de întoarcere. Iar tu să nu-mi leșini, orice s-ar întâmpla până sus. N-am nevoie de încă o problemă. Pricepi?
― Pricep.
Mustăciosul dădu din cap și se prinse strâns, cu o mână, de banca de lemn a căruței. Din când în când arunca privirea în spate, spre cel întins în pături. Oanță ținea frâiele, dar lăsase calul să urce în pasul său de animal sătul de cărăușie pe viață. În jurul celor doi era doar foșnetul pădurii și scârțâitul sacadat al osiilor ruginite. Chipul lui Vorchilă părea și el mai liniștit ca niciodată. Respira aerul și auzea sunetele cu care se obișnuise să trăiască. Pentru bărbați, însă, era cam prea multă liniște.
― Ghiță? rupse tăcerea Oanță
― Zi, numai…
― De ce porți, mă, mustață?
― Daʼ ce-ți veni?
― Uite-așa, vreau să știu.
― Nu-ți pot spune, poate fiindcă mă place muierea așa și oamenii mă văd om serios.
― Ni la el… și io care credeam că dorești să-ți amintească de mumă-ta!
Se priviră o secundă și izbucniră în hohote care zburară ca niște porumbei albi peste munții întunecați. Pentru o clipă, colțul gurii lui Zalmon păru să se ridice într-un zâmbet, dar era doar o părere.
Sub culme, căruța se opri pe platou. Îl ridicară pe bătrân cu targa și înaintară la pas pe cărarea care ducea la peșteră.
Oanță mergea în față și Ghiță își legase mânerele tărgii cu o funie pe care o trecuse peste ceafă și umeri. În acest fel, o putea ține ridicată, pentru ca pustnicul să nu le scape de pe targă.
Soarele intrase după o culme și scălda în lumină doar vârfurile copacilor. Cărarea părea un drum întunecat, înconjurat de lumină. O pasăre trecu pe deasupra lor scoțând sunete ascuțite către perechea sa de cuib. I se răspunse dintre copaci. Viața mergea înainte.
Ghiță încremeni în fața intrării întunecate a sălașului unde își ducea traiul bătrânul.
― Eu rămân afară. Nu pot să intru în peșteră.
― Bine, Ghiță, stai afară și așteaptă-mă. S-ar putea să dureze, până sunt mulțumit cum îl las.
Mustăciosul dădu repede din cap, în semn de aprobare.
Oanță trase singur targa după el. Îl urcă pe Zalmon în patul său de cetină și licheni de la capătul treptelor de piatră. Așeză ușor trupul vlăguit și îl înveli cu pielea de urs, pe care o găsise aruncată într-un colț. „Bine că n-o vede Ghiță din nouˮ, gândi hâtru bărbatul.
Nu știa de ce, dar nu mai simțea suferință pentru moartea pustnicului. Dimpotrivă, simțea o bucurie inexplicabilă, o poftă de viață și o recunoștință că soarta îi aducea, în sfârșit, liniște lui Zalmon și o lume mai bună în care urma să se ducă, unde faptele lui omenești aveau să fie prețuite.
Aprinse o lumânare înfiptă într-o cănuță de lut cu gura îngustă. Flacăra proiecta umbre săltărețe în jur și pereții de stâncă prinseseră viață. Abia atunci zări semne scrise cu cărbune. Erau necunoscute și de-a dreptul păgâne. Bărbatul vru să se închine, dar mâna îi înțepeni în aer, pentru că semnele îi vorbeau. În câteva minute aproape că le deslușise înțelesul, până ce glasul pustnicului îl smulse din revelație.
― Dă-mi ulciorul de vin… Băutura îmi va alina durerea și mă va încălzi… spuse sihastrul arătând, cu degetul său încovoiat ca o creangă noduroasă, spre un vas din lut smălțuit.
Bău pe nerăsuflate jumătate din el și se chirci la loc, pe tăpșanul de piatră.
Oanță Jitea îl ajută să își așeze din nou capul bandajat pe grămăjoara de iarbă uscată care-i ținea loc de pernă și întinse peste el pielea acoperită cu păr brun.
Vorchilă începu să bolborosească și să îngâne cuvinte de neînțeles. Tremura din tot trupul. Își trase blana peste cap și își strânse picioarele ca atunci când puiul de om se pregătește să vină pe lume din pântecul maică-sii. Pustnicul era doar o mogâldeață ce părea înghițită în măruntaiele unei fiare. Pe sub acoperitoarea de urs începură să prindă viață forme încrâncenate, ca și cum o mie de șerpi se luptau între ei încercând să iasă la lumină. Spasme și icnete îmbrăcau coconul păros aflat în fierbere.
Apoi se liniști și, de sub pielea maro, țâșni o creatură sură, prelungă, care îi arătă lui Oanță colții săi ascuțiți, în timp ce se strecura tăcută spre ieșire.
Bărbatul alergă în urma ei, dar nu văzu decât umbra fiarei care se pierdea în pădure.
― Dhaukos, șopti Oanță, amintindu-și de semnele scrise în cărbune pe stânca peșterii.
Afară, creatura, mai mult umbră decât fiară, urla în noapte. Ghiță leșinase din nou.
1 Dichisit, spilcuit (reg.)
