Elnur Endocartes avea noțiuni de bază despre fiecare lume paralelă în care putea ajunge. Ca Rex Solaris, călușar-vătaf din Aeternum, trebuia să știe o sumedenie de lucruri pentru a-și trata ori ucide pacienții afectați de spiritele rele. Totuși, unul dintre ei, un tânăr pe care hotărâse să-l ucidă fiindcă preschimbarea lui într-o creatură a întunericului devenise inevitabilă, știa mai multe decât el.
Aruncat printr-un portal tainic, avusese surpriza de a se găsi nu într-un alt spațiu, ci chiar într-un alt timp. Ajunsese în ceea ce trebuia să fi fost viitorul. În câteva clipe și-a dat seama că vestimentația sa, împodobită cu ciucuri lungi, colorați, asemeni toiagului, care se adunau într-o coamă de lână, era complet nepotrivită locului. De aceea și-a amanetat curând ceasul de aur și lanțul de care-și aninase săculețul cu buruieni de exorcizare; cu banii aceia și-a cumpărat haine care să nu atragă atenția. Veșmintele le-a pus într-un rucsac, iar bastonul a continuat să-l folosească, dar l-a adus în starea de invizibilitate. După asta și-a închiriat o cameră la hotel și, cu ajutorul recepționerului, a aflat destule apelând la tata Google, pentru ca, în final, să concluzioneze, cu expresia unui copil care se bucură exagerat de orice nimic, cu un mare Uau!
Pentru a se întoarce acasă, avea nevoie de o cheie și puțină magie, dar acestea nu-l ajutară nici la prima și nici la a zecea încercare. Însă nu se descurajă, fiind sigur că urma să deschidă, la un moment dat, nenorocita aceea de ușă nevăzută.
Odată banii terminați și fără să mai aibă ce vinde, s-a trezit aruncat iarăși, de astă dată în stradă, de către proprietarul hotelului. Nu îi picase bine, dar n-avea ce face. Așa că-și trăsese o palmă în gând și se instalase cât putuse de comod pe un maldăr de cartoane. Alesese locul după câteva vizite, noaptea, la Biblioteca Națională. Aflase că era încărcat energetic și astfel, cu un medalion în mână luat cu împrumut, zice-se, de la un muzeu, și cu un descântec murmurat în barbă, își petrecea zilnic câteva ore, încercând să deschidă un portal.
Problema era că se găsea într-un loc foarte circulat, între o bancă de credit și un hipermarket. Ziua nu risca să încerce, ca nu cumva să fie dus de oameni la nebuni, iar noaptea se punea pe treabă, până ce fusese angajat la magazin un nou paznic care-l gonise de acolo.
Se mutase peste drum de bancă, lângă o șaormerie, de unde primea deseori pomană, așa că nu-și făcea griji din pricina hranei. Doar că era nevoit să traverseze strada pe la un semafor, de câteva ori pe zi, la intervale de timp când nu era aglomerație pentru a se întoarce la misiunea lui.
Desigur că ritualul cerșetorului nu putuse să treacă neobservat și, alături de câțiva ziariști, fusese chemată și televiziunea, ca să-l filmeze. O tânără reporteră îl întrebase ce făcea acolo, iar Elnur căuta să se poarte cât mai amabil și zâmbitor posibil. I-a spus adevărul; voia să se întoarcă acasă, fără să deranjeze pe nimeni cu plimbările lui, iar un Slava Ukcraini!, rostit de cineva din public la finalul micului interviu, degajase suficient atmosfera cât să fie lăsat în pace.
În dimineața următoare, își începuse ritualul, asemuindu-se cu o fantomă ce-și zdrăngănea în fiecare noapte lanțurile. Traficul era aglomerat și avea mai mult timp de așteptat până să traverseze. Ca un făcut, exact atunci ieșiră din șaormerie câțiva „amiciˮ nedoriți, care-l urmară amuzați. Trist că în lumea aceea nu se putea apăra cu magie, spera ca tinerii să fie pe aproape la deschiderea ușii ca să-i poată lua cu el și trimite apoi într-o lume vecină cu iadul, că tare o mai meritau nevolnicii.
***
După un delicios prânz timpuriu, ori al doilea mic-dejun dacă se lua după cuvintele lui Tolkien, Eugen Protopopescu părăsise terasa împreună cu colegii săi de liceu. Fuseseră anunțați că nu se ținea ora de chimie și atunci profitaseră ca să iasă în oraș. Chiar și șaorma costase mai puțin, fiindcă era ziua proprietarului și le făcuse o reducere.
Era cu Mihai și Radu și încă se amuzau de povestea ultimului, care le spusese cum o păcălise pe una urâtă cu ochelari, poreclită Betty, după numele protagonistei unei telenovele îndrăgite de mamele lor și pe care avea s-o facă de râs la ora de sport după ce, mai întâi, avea să-i ofere un trandafir. Așa că apariția boschetarului le spori distracția.
Nimeni nu știa când venise, dar auziseră că ar fi stat o vreme la hotelul aflat în următoarea intersecție. El nu cerșea, dar primea, dacă i se oferea ceva. Traversa în răstimpuri la semafor și, când ajungea de cealaltă parte a străzii, înălța înaintea lui mâna în care ținea un medalion interesant, ca și cum ar fi avut un felinar aprins ca să-i luminează drumul. Apoi mormăia ceva, aștepta puțin și, cum nu se întâmpla nimic spectaculos, trăgea câte o înjurătură. Repeta până se plictisea sau obosea, apoi se întorcea iritat la culcușul său din cartoane.
– Ce ziceți, băieți, ne distrăm nițel pe seama nebunului?
– Mai bine nu, mormăi cu silă Radu. Au mai făcut-o și alții și au pățit nu știu ce tâmpenii…
– Adică, ce-au pățit?
Tânărul își ridică brațele, cu prefăcută exasperare.
– Da, măi, zise și Mihai, cică unul dintr-a zecea, săptămâna trecută, i-a pus piedică și pe urmă s-a împiedicat și și-a scrântit glezna. Pe urmă Ana, tipa aia mișto din clasa de vis-a-vis de noi, a scos limba către el și s-a înecat cu mărul din care mușcase, de-au chemat ambulanța aici, în stradă.
– Pe bune? Și voi credeți prostiile astea? Băieții săltară din umeri. Ia, veniți încoace! Să vedem ce minuni se petrec, dacă te strâmbi la dement.
Tinerii traversară strada și se opriră în dreptul cerșetorului. Acesta pendula medalionul de la dreapta la stânga, în timp ce șoptea ceva ca o incantație. Rockerul din Eugen își dori să știe cum invoca boschetarul spiritele. Se apropie de el și-și ridică ochelarii de soare pe cap.
– Bună ziua!
Dintr-un gest, Elnur adună în pumn lanțul medalionului și se răsuci spre tânăr, cu o sclipire răutăcioasă în priviri.
– Bună ziua! îi răspunse răstit.
– De fapt, am greșit, e cam dimineață, că n-a trecut de douășpe. Dar nu puteți ști, că n-aveți mobil.
Elnur îl privi lung.
– Am avut ceas, însă l-am amanetat, recunoscu cu părere de rău. Asta nu mă împiedică, totuși, să știu că e deja prânzul, și-i făcu semn spre un monument, aflat la câțiva metri depărtare și care avea atașat cadranul unui ceasornic.
Eugen se arătă uimit. Uitase de el.
– Știți, ne sunteți simpatic, deci am să fiu sincer. Eu și prietenii mei suntem curioși să știm ce faceți aici.
Bărbatul surâse.
– Nu e treaba voastră, dar, dacă ai fost politicos, o să fiu și eu cinstit cu voi. Vă spun ce le-am zis și gazetarilor: vreau să ajung acasă. Folosesc o cheie cu care să deschid o ușă spre o altă lume. Simplu de tot, nu e mare filozofie.
– Păi, încercați cam de multișor. Eugen se uită spre colegii lui, care aprobară. Nu există posibilitatea ca acea cheie să nu fie bună?
– Dimpotrivă, e bună.
– Și dacă nu e? Peste drum, pe stânga, e un magazin cu de toate. Nu vreți să căutați acolo altceva?
Elnur strâmbă din nas.
– Flăcăule, n-am cu ce să cumpăr, fiindcă eu nu primesc bani. Oamenii îmi oferă de mâncare. Dar nu vreau bani.
– Vă dăm noi bani! sări Radu. Da, uite, am cinci lei…
– Dau și eu doi lei, se băgă Mihai.
– Vedeți? Eu vă dau chiar o bancnotă de zece lei. Ce ziceți? Mergeți să luați altă cheie?
Voia să-l îndepărteze pentru un timp de lângă rucsacul jegos, sa vadă ce ascundea în el.
Elnur medită puțin, apoi încuviință. Eugen le făcu semn băieților să aștepte, își puse sacul de sport jos, îl deschise și luă de acolo un portofel. Apoi, se apropie de bărbat.
Râse ușor, gândindu-se la celebra replica a lui Dinică din filmul Filantropica. Introduse mâna în portmoneu și, cu o mină serioasă, o scoase înapoi, ținându-și trei degete unite.
Cerșetorul întinse palma, iar Eugen rânji. Nu ținea nimic în mână. Întoarse palma și-i arătă degetul mijlociu, pufnind în râs.
Radu și Mihai păliră. Elnur așteptă.
– Cum, dar nu-mi dai?… Atunci, cu plăcere!
Băiatul simți o durere atroce și urlă, văzând cum degetul cu pricina îi era smuls, cu os, cu carne, cu inelul de argint, cu tot.
În momentul următor, trecu pe lângă ei un domn cu un câine. Rottweilerul se smulse din lesă și se năpusti asupra băieților.
– Ajutooor! Chemați o ambulanță! strigară Radu și Mihai în cor, în timp ce Eugen răcnea de durere, strângându-și mâna însângerată în poala tricoului alb.
Dincolo, ghemuit în culcușul lui, boschetarul-călușar își punea în buzunarul hainei un inel însângerat. Avea să-l vândă mai târziu să-și recupereze ceasul de la amanet. Timpul începea să se termine.
