CDBD! – Jurnal de lecturi BD #37

La BD de l’Avent 2024 (Nob, Camboni, Toussaint etc.) – Le Lombard 2024

O idee grozavă – o carte care ascunde (la propriu) 24 de povești de Crăciun scrise și desenate de unii dintre cei mai buni artiști BD jeunesse. O poveste pentru fiecare zi, de la 1 decembrie până în Ajunul Crăciunului, pitite în interiorul cărții (colile de tipar nu-s decupate, așa că trebuie să tai paginile ca să citești).

Povești pentru toate gusturile, majoritatea amuzante și optimiste, dar destule au scop clar educativ și folosesc sania lui Moș Crăciun pentru a ne readuce cu picioarele pe pământ. Preferatele mele sunt:

„Mon beau sapin” (Dav) – Seceta a făcut brazii mici și prăpădiți, spre disperarea copiilor. Și totuși, poate există o soluție ca toți copiii să aibă bradul uriaș pe care îl merită…

„Balade de Noël” (Nob) – Moș Crăciun primește o scrisoare cum nu se poate mai specială – o fetiță vrea… un cântec numai și numai al ei. O dorință care complică viața unui mic spiriduș în pană de inspirație… (Da, ați ascultat cu siguranță cântecelul respectiv.)

„Les Fantômes du Phare” (Chamblain/Marnat) – De fiecare Crăciun, micuța Océane și bunicul ei întind masa pentru marinarii dispăruți în valuri – un banchet care devine o adevărată călătorie…

„Noël en panne” (Dutto/BenBK) – La Polul Nord, dezastru: ceasul deșteptător s-a stricat și spiridușii, renii și Moș Crăciun au dormit cu toții de la Crăciun până la… 11 decembrie anul următor. Două săptămâni pentru a salva Crăciunul? Imposibil! Dar “imposibil” nu există în limba spiridușilor 🙂

„La minute 29” (Zabus/Collin) – O doamnă vine în fiecare seară la cinematograf și pleacă întotdeauna în același moment, cu mult înainte de sfârșitul “Amélie Poulain”. Dar ce-are asta de-a face cu Crăciunul? Citiți cu atenție…

„Low Battery” (Munuera) – Îl poți filma oare cu adevărat pe Moș Crăciun cu camera telefonului tău? Cine știe…

„Scrisoarea către Moș Crăciun” (Parma) – Sătui de portocalele din fiecare an, de data aceasta orfanii vor să trimită scrisori adevărate Moșului. Dar viața e grea și plină de neprevăzut… 🙂

Doar patru stele pentru că sunt și câteva mere stricate în acest butoi (plictisitoare, previzibile și lipsite de umor), iar patru dintre povești sunt clar destinate adolescenților, nu copiiilor. Per total, însă, o antologie simpatică.

Corto Maltese #17 – La ligne de vie (Juan Diaz Canales / Ruben Pellejero) – Casterman 2024

„Nu știu de ce, dar linia vieții tale se scurtează.” „Pot s-o lungesc cu un cuțit. N-ar fi prima dată.” „Ascultă, Corto! Nu glumesc. Moartea te pândește – și vorbește spaniola.” „E limba mea maternă – ne vom înțelege noi cumva.”

1926. Undeva în Caraibe, Corto Maltese își pune bătrâna goeletă pe linia de plutire, o vopsește și îi dă un nume nou: “La Niña de Gibraltar”. Bouche Dorée, vrăjitoarea bicentenară, e impresionată de acest omagiu pe care Corto îl aduce mamei sale, și îi propune o afacere în urma căreia Corto se transformă într-un… profesor englez, infiltrat într-o aventură dubioasă cu comori furate, politicieni veroși, traficanți de arme, fotbal, un război civil și multe masacre – de o parte și de cealaltă.

Ca de obicei, întâlnim o puzderie de personaje reale (Charles Lindberg și logodnica lui, ambasadorul Morrow, părintele Vega “inimă neagră”, generalul Gorostieta…) și reîntâlnim câteva dintre personajele emblematice ale seriei: Bouche dorée (Gură aurită), bineînțeles, Banshee, revoluționara irlandeză care luptă pentru credința ei, și… Rasputin, “geamănul malefic“ al lui Corto.

O aventură trepidantă și sobră, cu elemente de realism magic care nu reușesc să dilueze brutalitatea evenimentelor istorice, o aventură în care Corto e mereu sub umbra morții, dar rămâne la fel de cinic, cuceritor și neînfricat.

E probabil cel mai bun volum scris de Diaz Canales, care refolosește rețeta obișnuită (aventuri, umor, critică socială, onirism, supranatural), dar reușește să emoționeze mai mult decât în aventurile precedente. Pe mine, unul, m-a convins.
Iar Pellejero nu e Pratt, dar cine e? 🙂

Cinci stele, dar numai pentru că am oferit 4 volumelor precedente.

Deux filles nues (Luz) – Albin Michel 2024

Am mai întâlnit ideea asta (lumea văzută din perspectiva unui obiect), ca gag în „Musée” de Chabouté, ca schimbare inteligentă de perspectivă în „Little Nemo” de McCay sau ca element al unei narațiuni la persoana întâi în „Survivor” de Gibbons, dar nu a fost niciodată dezvoltată pe parcursul a 200 de pagini. Așa că am fost foarte curios să văd dacă găselnița funcționează cu adevărat sau dacă devine repede obositoare și, spre surprinderea mea, trucul reușește de minune. Perspectiva tabloului este adesea claustrofobică, iar paginile formează un portret fragmentat, confuz și caleidoscopic al artistului și al epocii sale, obligându-te să compui în minte imaginea de ansamblu, reunind toate aceste mici ferestre către realitatea din ce în ce mai îngrozitoare a anilor ’20 și ’30. Dar, evident, exact acesta este scopul cărții.

„Două fete goale” e biografia tabloului lui Otto Mueller, povestită din punctul de vedere al tabloului însuși. În mâini mai puțin competente, ar putea fi plictisitor – dar Luz chiar știe să scrie, iar dialogurile lui sunt vii, amuzante și tragice. În doar câteva pagini, a început să-mi pese de Mueller prin dramele subtil sugerate (privirea sa de artist înfometat, tusea sa neîncetată, dragostea sa sortită eșecului), iar fragmentele din lumea exterioară sunt adesea surprinzătoare, făcând haz de necaz în cele mai tragice situații: „Perfect degenerat!” rezumă Adolf Ziegler tabloul, în timp ce-l confiscă pentru infama sa expoziție, “Arta degenerată”, care avea să devină cea mai mare și mai importantă expoziție de artă avangardistă din lume la momentul respectiv (!). Iar detaliile ascunse la vedere sunt amuzante, revelatoare și sfâșietoare (în timp ce colecționarul evreu încă mai crede în Republica de la Weimar, doi naziști beți se ușurează în zăpadă, desenând o zvastică).

O repovestire fascinantă a ascensiunii și atrocităților naziștilor, dintr-un punct de vedere neobișnuit, dar eficient, o lectură obligatorie pentru oricine are cel mai mic interes pentru istorie și artă modernă.

Albumul are un aparat critic surprinzător de solid, de la o postfață scrisă de Rita Kerstig (de la Muzeul Ludwig din Köln, unde se află acum tabloul), la microbiografii ale tuturor personalităților implicate, o cronologie scrisă cu grijă, din 1919 până în 2001, o bibliografie masivă și o listă a tuturor celorlalte picturi „degenerate” desenate aici.

Excelent, un roman grafic care își merită atât prezența în selecția Angouleme 2025 cât și premiile de până acum – Grand Prix de la Critique de l’ACBD 2024 și Wolinski de la BD du Point 2024.