Florin Manolescu – ‘Literatura S.F.’

Florin Manolescu – ‘Literatura S.F.’
Fără șansa sincronizării cu emanciparea genului

 

«Zilele acestea am citit ‘Literatura SF‘, de Florin Manolescu. O carte de teorie literară. Binișor documentată și bine scrisă. Însă pe măsură ce înaintam în lectură mi se cristaliza un gând amărui: dacă studiul ar fi fost făcut cu 10-20 de ani mai târziu, multe lucruri ar fi stat altfel. (Cartea lui Florin Manolescu acoperă literatura science-fiction scrisă de autori străini până în anii 1965-1970 (și nici acelea în integralitate), iar pentru autorii români ajunge în 1975.) Pe ansamblu, literatura SF din decenile ulterioare diferă atât de substanțial de cea anterioară încât se poate vorbi inclusiv de o schimbare de statut.» (Consemnare proprie în Facebook)

Despre carte: Florin Manolescu (1943-2015), ‘Literatura S.F.’, Editura Univers, 1980. (Cartea este o publicare a tezei de doctorat pe care filologul a susținut-o în anul 1978.) Volumul se găsește la bibliotecile publice din țară, dar uneori mai apare și pe la anticariate. De asemenea, o variantă electronică poate fi găsită și în Internet (prin www.scribd.com).

 

Context și/sau pretext

În foarte multe studii și cercetări referitoare la literatura Science-Fiction apare (sau chiar este urmărită) chestiunea apartenenței/neapartenenței literaturii SF la marea literatură (literatură numită adesea main-stream, tocmai ca o revelare a perspectivei de jos în sus pe care SF-ul a avut-o, și respectiv ca o mărturisire a aspirației de a ajunge cândva acolo.) Da, este o literatură relativ tânără (o sută și ceva de ani) și ale cărei origini (grație și unor studii de genul celui realizat de Florin Manolescu) se cunosc destul de bine pentru a fi judecate. Și se mai știe că începuturile Science-Fiction-ul au fost precare din perspectiva esteticii/valorii literare (vedeți perioada pulp-fiction în occident¹, sau perioada avântului cosmico-sovietic din aria noastră de planetă). (Este posibil ca și alte genuri literare, precum policier-ul, să fi avut începuturi modeste, doar că istoria nu prea le-a subliniat.) Dar se știe și faptul mai aparte că SF-ul a avut un caracter de fenomen cultural (vedeți începutul de secol XX), aspect neîndoielnic (pentru orice observator) și datorat probabil unor premise psiho-sociale de genul:

• atracția ineditului, a uimitorului (‘amazing story’), a misterului, a minunii/extraordinarului – grefată însă pe o subcultură ambițioasă, ce dorește să-și depășească statutul, fiind cumva conștientă de handicapul său;

• atracția ineditului științific, a promisiunii dezvoltării/emancipării sociale, într-o eră în care știința și tehnica devin tot mai prezente și mai promițătoare (de altfel, filonul se împletește adesea cu cel de popularizare a științei);

• poate fi vorba și de reflexul unei democratizări a literaturii (o des-elitizare, o compensare asumată în zona facilă): „nu citesc James Joyce, dar îl devorez pe Edgar Rice Burroughs!”.

Revenind la cartea domnului Florin Manolescu (al cărei titlu, prin generalitatea sa, probează o ambiție a exhaustivității), și respectiv la regretul meu privind neșansa studiului de a nu cuprinde și producțiile literare din decenii ulterioare (și care cuprindere ar fi plasat altfel genul acesta literar), recunosc apriori că se pot formula în răspăr două chestiuni:

» cartea ‘Literatura S.F.’ este doar un snapshop, ci nu o sentință ireversibilă privind locul literaturii SF; și oricine ar putea (sau ar fi putut) scrie o continuare, sau o altă carte, care să cuprindă și perioada aceea;

» dar chiar este ea, perioada aceea, 1970-1990, un segment cheie în evoluția literaturii SF?

Pe de altă parte, e posibil ca lectura mea târzie a acestei cărți să mă fi prins într-un offside emoțional, și să îi dau mai multă importanță decât este cazul. Dar e posibil și ca acesta să fie doar pretextul unei răscoliri de gânduri și idei, cu eventual potențial de rezonanță pentru firile curiose. Rămâne de văzut.

 

Deceniile de aur?

Da, literatura SF – fie că este sau nu acceptată ca parte a marii literaturi – a constituit un fenomen cultural semnificativ, cu evoluții cantitative și calitative greu de ignorat. Dacă în privința coordonatei cantitative cartea domnului Florin Manolescu reușește destul de bine să schițeze evoluția fenomenului, referitor la creșterea calitativă, respectiv la rafinarea literară a producțiilor SF, ea nu face mare lucru tocmai pentru că studiul (zic eu) s-a oprit chiar înainte de maturizarea acestei literaturi.

Vom spicui deci câteva aspecte din evoluția genului Science-Fiction, care aspecte ar constitui premise și mărturii pentru o evoluție substanțială în direcția calității literare. Însă vă propun să începem formulându-ne o întrebare de substrat: ‘În interiorul unei literaturi frenetice și cu o substanțială prezență/creștere de piață, ce anume ar putea interveni pentru a-i stimula/genera ambiții estetice?‘ Ne referim desigur la perioada pulp-fiction, și, mai precis, la ceea ce s-a sublimat din sfârșitul acesteia. Să fi fost faptul că reviste precum ‘Amazing stories’ (1926…) și ‘Astounding Stories’ (1930…) deja primeau la redacție prea multe proze de publicat, iar editorii acestora (Gernsback, Sloane, Palmer, Browne, Fairman, Goldsmith, Ted White, Campbell, Clayton, Street, Smith, Condé Nast) au aplicat filtre tot mai calitative pentru publicare? Adică o selectivitate crescândă privind calitatea ideilor și a stilului literar, care avea să educe astfel și gustul publicului? Posibil. Sau chiar probabil. (Dar nu pierdem din vedere faptul că vorbim despre piața americană, unde cantitativul avea/are întâietate, iar componenta de critică literară pe linie SF încă era infimă. Iar mulți dintre marii scriitori ai genului – Isaac Asimov, A. E. van Vogt, Robert A. Heinlein, Ray Bradbury, Fredric Brown, A. Bertram Chandler, Theodore Sturgeon, Arthur C. Clarke, Poul Anderson, Philip K. Dick, Robert Silverberg, ș.a. – s-au consacrat publicând proză scurtă în astfel de reviste.)

De altfel, acea așa-numită ‘Golden Age of Science Fiction’ (deceniul 1938-1948, în SUA), deși realizează o consacrare a genului SF, nu este neapărat și cea care aduce o creștere semnificativă în substanța literară, ca rafinament al scriiturii, deci nu ea constituie subiectul demersului meu ideativ. Însă foarte probabil că pe-atunci – ca la depășirea unui prag critic – s-au copt condițiile pentru „trecerea” de la cantitativ la calitativ, conform ideii că ‘vârfurile au totuși nevoie de multă bază’.

 

Dar și o perfecționare autoimpusă

Eu cred că o premisă esențială pentru devenirea ca literatură mare au constituit-o înființarea și consacrarea premiilor SF, în special a celor care au vizat de la început un statut deosebit și care au atins rapid celebritatea: Hugo (World Science Fiction Society; începând cu anul 1953); Nebula (Science Fiction and Fantasy Writers of America; începând cu 1966); Locus (revista SF&F Locus; din 1971). Plus alte premii și distincții importante consacrate pe lângă reviste sau fundații culturale din toată lumea. De altfel nu este nimic nou sub soare: pe de o parte, premiul este un produs organic al societății culturale (o emanație firească, un reflex de autoperfecționare), iar pe de altă parte el este un instrument de mult timp consființit în marea literatură. Putem deci spune că era un pas necesar. (Eu aș spune că a fost chiar Marele Pas.) Și nu pierdem din vedere că mecanismul premiului funcționează la ambii poli ai „ecuației literare”: motivare pentru autori, și respectiv criteriu de selecție pentru cititori.

Din păcate, anul la care se oprește studiul domnului Florin Manolescu (~1970) – dar și limitările documentare pe care inevitabil le avea ca cetățean al unei țări socialiste, aflate în izolare politică și culturală – îl face să rateze o mulțime de producții literare care, zic eu, l-ar fi îndreptățit pe deplin să încadreze literatura SF în literatura main-stream, iar studiul nu s-ar fi încheiat în aceeași notă a strădaniilor cumva neconvingătoare. Și iată câteva titluri (premiate/nominalizate), dintre cele care cred eu că ‘ar fi făcut diferența’:

• Frank Herbert – Dune (1965); • Ursula K. Le Guin – The Left Hand of Darkness (1969, 1972), The Dispossessed (1974, 1975), The Lathe of Heaven (1966, 1972), The Last Book of Earthsea (1973); • Arthur C. Clarke – Rendezvous with Rama (1973, 1974), The Fountains of Paradise (1979); • Isaac Asimov – The Gods Themselves (1972, 1973), The Bicentennial Man (1977), Foundation’s Edge (1983); • Brian Aldiss – Hothouse (1962), Trillion Year Spree (1987), The Saliva Tree (1965); • Daniel Keyes – Flowers for Algernon (1966); • Joe Haldeman – The Forever War (1975, 1976), Forever Peace (1998), Hero (1972), The Hemingway Hoax (1990, 1991); • Frederik Pohl – Gateway (1977, 1978), Man Plus (1976), Jem (1980); • Philip K. Dick – Do Androids Dream of Electric Sheep? (1968), Flow My Tears, the Policeman Said (1975); • John Brunner – Stand on Zanzibar (1968), The Jagged Orbit (1970); • Alfred Bester – The Demolished Man (1953); • Clifford D. Simak – The Big Front Yard (1959), Way Station (1964), Grotto of the Dancing Deer (1981); • Joan D. Vinge – ‘The Snow Queen’ (1980); • Larry Niven – The Integral Trees (1985), Ringworld (1970, 1971), The Borderland of Sol (1976), The Mote in God’s Eye (1974), Lucifer’s Hammer (1976); • Poul Anderson – The Saturn Game (1981), The Queen of Air and Darkness (1971, 1972), The Star Fox, The Byworlder, The People of the Wind, The Boat of a Million Years, There Will Be Time, Tau Zero, Fire Time, We Have Fed Our Sea, The High Crusade, A Midsummer Tempest, The Longest Voyage, No Truce with Kings, The Sharing of Flesh, Goat Song, Hrolf Kraki’s Saga, Hunter’s Moon; • Robert A. Heinlein – Starship Troopers (1960), Stranger in a Strange Land (1962), Time Enough for Love, Job: A Comedy of Justice, Beyond This Horizon, Farmer in the Sky, If This Goes On…, Friday, Waldo, The Man Who Sold the Moon; • Robert Silverberg – Lord Valentine’s Castle (1981), A Time of Changes (1971), Nightwings (1969), Gilgamesh in the Outback (1987), Born with the Dead (1975), The Secret Sharer (1988), Passengers (1969), Sailing to Byzantium (1985), Good News from the Vatican (1971); • Philip José Farmer – Riders of the Purple Wage (1968), To Your Scattered Bodies Go (1972); • Kate Wilhelm – Where Late the Sweet Birds Sang (1977), The Girl Who Fell into the Sky (1986); • Robert Sheckley – Time Killer (Immortality, Inc.) (1959); • Samuel R. Delany – Triton, Babel-17 (1966), The Einstein Intersection (1967), Nova; • Vonda N. McIntyre – Dreamsnake (1979); • Gregory Benford – Timescape (1980); • C. J. Cherryh – Downbelow Station (1981); • David Brin – Startide Rising (1984), The Postman (1986), The Uplift War (1987, 1988); • Elizabeth Ann Scarborough – The Healer’s War (1989); • Fritz Leiber – Big Time (1958), The Wanderer (1964), Ship of Shadows (1971), I’ll Met in Lankhmar (1970); • Joanna Russ – Picnic on Paradise (1968), The Female Man (1975); • John Kessel – Good News From Outer Space (1990), Another Orphan (1982); • Orson Scott Card – Ender’s Game (1985, 1986), Speaker for the Dead (1986, 1987); • John Herbert Varley – The Ophiuchi Hotline (1978), Titan, Wizard, Millennium; • William Gibson – Neuromancer (1984); • Margaret Atwood – The Handmaid’s Tale (1985); • Nancy Kress – Beggars in Spain (1991); • Ted Chiang – Tower of Babylon (1991).

Plus câteva „off-the-record” (adică în afara premiilor americane):

• Gérard Klein – Le Gambit des Etoiles (1958), Les Voiliers du Soleil (1961), Le Long Voyage (1964); • Arkadi & Boris Strugatski – Picnic la marginea drumului (1972), The Second Invasion from Mars (1970); • Jorge Luis Borges – El Aleph (1949), El libro de arena (1975); • Italo Calvino – Cosmicomics (1965), Invisible Cities (1972), If on a winter’s night a traveler (1979); • Tanith Lee – Death’s Master (1980), The Birthgrave (1975), Night’s Master (1979); • Chiaki Kawamata – Kaseijin Senshi (1981), Genshigari (1984); • Angélica Gorodischer – Casta luna electrónica (1977), El imperio más vasto (1983); • Bernard Werber – Les Fourmis (1991), Le Jour Des Fourmis (1992); • Zoran Živković – The Fourth Circle (1993).

 

Bariera locală

Dacă analiza făcută literaturii străine i-a fost semnificativ stânjenită de izolarea culturală auto-impusă de regimul comunist (sens în care eforturile de documentare ale domnului Florin Manolescu au fost remarcabile), în privința literaturii științifico-fantastice autohtone, studiul care a stat la baza cărții ‘Literatura S.F.‘ a avut doar handicapul temporal, deși în acest caz bariera de timp s-ar fi putut ridica teoretic până înspre anul 1980. Așa că la final nominalizez câteva proze românești care (cred eu că) au contribuit la afirmarea literaturii SF, și care ar fi (fost) benefic de prins într-un studiu literar de genul celui avut acum în vizor:

• Mihail Grămescu – Aporisticon; Phreeria; Săritorii în gol; • Alexandru Ungureanu – Marele prag; Cei dintr-o lacrimă; Artele marțiale moderne; • Dănuț Ungureanu – Așteptând în Ghermana; Marlyn Monroe pe o curbă închisă; • Cristian Tudor-Popescu – Omohom; Planetarium; • Constantin Cozmiuc – Timpul este umbra noastră; Maidanul cu extratereștri; • Gheorghe Păun – Protezozaurii; Sfera paralelă; • Gheorghe Săsărman – Himera; 2000; Cuadratura cercului; • Cristian Mihail Teodorescu – Dosar 74; Kandru; Pedalați și fiți fericiți; • Și alte proze românești publicate în antologii, reviste sau în Almanahul Anticipația (Rodica Bretin, Dorin Davideanu, Bogdan Ficeac, Silviu Genescu, Mircea Liviu Goga, Răzvan Haritonovici, Radu Honga, Lucian Ionică, Marcel Luca, Victor Martin, Dan Merișca, Lucian Merișca, Leonard Oprea, Mirela Paciugă, Alexandru Pecican, Ovidiu Pecican, etc).

Toate aceste titluri și nume (și multe altele scăpate mie) mărturisesc despre un statut evoluat al literaturii Science-Fiction, dar și demonstrează o rafinare a ideilor și a valențelor ideatice din SF. În plus, pe lângă acest câștig în articularitate și complexitate, găsim adesea și o rafinare a stilului de scris, a dozajului dramatic, a formei literare care-va-să-zică. Pentru că, trebuie să recunoaștem, predominanța ideii asupra formei scriiturii a fost pentru mult timp o tară a literaturii SF, o trăsătură de care ulterior nu a mai fost mândră.

 

Revizuire prin bucla ‘what-if‘

Dincolo de ideea principală din acest eseu – aceea a justificării literaturii SF ca parte a literaturii main-stream – am putea specula și asupra unor elemente concrete din chiar cuprinsul cărții, care cuprins probabil că ar fi arătat altfel dacă studiul ar fi acoperit și prozele SF din deceniile 1970-1990.

Și încep eventualele deducții reiterând ideea în concret: luarea în considerare și a prozelor din respectivele decenii, ca dovezi ale maturizării acestui gen literar, ar fi completat și balansat substanțial conținutul capitolului XII, ‘Condiția literaturii S.F.’, poate chiar până la a o consființi deplin.

Însă cel puțin la fel de probabil este faptul că și alte capitole din lucrare ar fi trebuit completate sau chiar ajustate. De exemplu:

• în capitolul ‘V. SISTEMUL DE RELAȚII’, subcapitolul ‘1. Relația știință – S.F.’ ar trebui să facă loc unor specializări noi (psihologie, sociologie, antropologie, xenologie, lingvistică, biologie, ecologie, drept/etică/morală, economie, ș.a.), retrogradând un pic științele zborului cosmic, ale astronomiei și ale roboticii;

• capitolul ‘VI. SPECIILE’ – probabil că ar necesita definirea de subspecii literare noi (care să poată include până și fanteziile Ursulei K. Le Guin sau ale lui Mihail Grămescu);

• capitolul ‘VII. TEMELE’ – și aici s-ar face loc pentru o serie de rafinamente (pentru că altfel nu s-ar putea încadra o mulțime de proze, precum Picnic la marginea drumului (Arkadi & Boris Strugatski) sau Omohom (Cristian Tudor-Popescu));

• capitolele VIII (PLANETELE CLASICE), IX (PERSONAJELE TEMATICE) și X (OBIECTELE S.F.) ar pierde din pondere (până la derizoriu), putând de acum să le privim condescendent, ca simple artefacte ale copilăriei S.F.-ului; etc.

Cum spuneam, multe dintre titlurile și numele înșirate mai devreme (și nu numai) evidențiază diversificarea ideilor și a conexiunilor din literatura SF, respectiv o îmbogățire a temelor. Cine crede că proze precum ‘Arena‘ (Fredric Brown) sau ‘Mâna stângă a întunericului‘ (Ursula K. Le Guin) sunt doar povești cu extratereștri, acela nu a înțeles nimic. În fapt, prozele acestea ne vorbesc despre empatie, prietenie și sacrificiu (da, o astfel de translație e posibilă în SF!), iar încadrarea lor într-o grilă naivă precum cea din capitolul VII (Temele) ar fi astăzi o dovadă de neînțelegere sau de reavoință.

Originea cărții ‘Litertura S.F.’ este o cercetare academică (teză de doctorat). De aici îi vine puterea (tenacitatea exegetică, documentarea largă și nepărtinitoare). Însă de aici îi vine și slăbiciunea: adresarea ei, având o țintă oarecum generică, coboară mult palierul de așteptare pentru consumatorul rafinat de SF. De asemenea, obiectivitatea ei inexorabilă ne lasă impresia că multe aspecte sunt prinse mai mult cu creierul și mai puțin cu inima. De altfel, cartea lui Florin Manolescu nu ratează doar anii de maturitate/emancipare ai literaturii Science-Fiction, ci și spiritul esențial al acesteia: sublimul (abilitatea de a-l transcende pe cititor către sublim). Care spirit, din fericire pentru noi, a fost prins admirabil de Cornel Robu (1938-2016) în eseul ‘A Key to Science Fiction: the Sublime‘ publicat în revista londoneză ‘Foundation’ în 1988, probabil cea mai semnificativă contribuție românească la SF-ul mondial.

---