„Odată cu anii, cred, am devenit mai atent la poveștile din jur” – interviu cu Adrian Petru Stepan

Adrian Petru Stepan (n. 1978 la Timișoara) a absolvit Colegiul Național Bănățean (1997), a urmat cursurile Facultății de Drept din cadrul Universității de Vest (1997-2001) și a studiat civilizația Europei Centrale în cadrul Fundației „A Treia Europă”. Lucrează de cincisprezece ani în consultanță, fiind specializat în drept fiscal și dreptul muncii. A susținut conferințe și cursuri pe teme juridice și a scris despre cultura și civilizația Orientului Mijlociu pentru Historia și Republica. În 2015 a publicat prima carte – Fiecare zi e uimitoare -, iar în 2023, a apărut cel mai recent roman al său: Poveste dintr-o sticlă de parfum. În decembrie va apărea cartea Mediterana: democrație, aventură, artă, jihad. Din 2020 este membru al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timișoara.

Ai scris mai multe romane și, ca o constantă a lor, Timișoara este locul de desfășurare ba, chiar mai mult, unul dintre personajele principale. De ce ai ales să faci asta?

La început, am zis că e corect față de cititori să plasez acțiunea cărților în locuri pe care le cunoaștem, printre oameni ale căror mentalități, la fel, ne sunt familiare. Pe urmă, fără să-mi dau seama, când îmi imaginam acțiunea unei cărți o vedeam prin piețele și palatele Timișoarei istorice. Ba, mai mult, uneori mă plimb pe străzi pitorești din oraș și încep să îmi imaginez întâmplări noi… Bine zici: până la urmă, Timișoara e mai mult decât un loc al acțiunii și mai mult decât un personaj: este muza romanelor mele.

Când ți-ai descoperit interesul pentru oraș? Ca sumă a istoriei, arhitecturii, legendelor și oamenilor care populează cartierele sale.

Știi că Timișoara mi se părea absolut banală până în urmă cu vreo zece-doisprezece ani? Câmpia, în general, mi se pare un spațiu prozaic, vezi totul până departe, nu e nimic spectaculos. Pe urmă, odată cu anii, cred, am devenit mai atent la poveștile din jur, la arhitectura clădirilor care ascunde simboluri și mesaje ascunse. De fapt, vârsta cred că a adus și nițică nostalgie, numai bună pentru povești. O nostalgie cumva metafizică, o nostalgie după un trecut pe care nu l-am trăit, doar mi l-am imaginat: colorat, pasionant, aventuros, dar mereu cu happy-end. Cum ziceam, scrisul și Timișoara merg mână în mână!

În 2022 scriai pe Facebook: „Fiindcă scriu despre Timișoara și i-am studiat istoria, mă minunez cât de jos a ajuns orașul nostru azi.”. Cum te raportezi astăzi la Timișoara?

Nu mai știu ce m-o fi supărat când am scris asta pe facebook. Lăsând gluma la o parte, adevărul este că Timișoara a cunoscut deceniile sale de glorie în anii Imperiului. Nu e nostalgie pentru acea perioadă, era un stat care asuprea o sumedenie de popoare. Doar că, pe atunci, Timișoara era cel mai important oraș al Banatului, o regiune esențială a Imperiului Habsburgic și, ulterior, a Austro-Ungariei. Era cu adevărat un oraș central-european. Acum suntem un oraș relativ bogat, relativ bine conectat la culoarele de transport europene, cu investiții serioase venite din lumea teutonică. Mult peste orașele din sud-estul Ungariei sau nord-estul Serbiei. Însă nu mai avem viața culturală de odinioară, nu mai gândim la nivel mare, ne mulțumim cu proiecte locale, modeste. Nu mai jucăm în “liga mare” la aproape nimic. Cu excepția literaturii, sper.

Ești de meserie jurist, dar și un cunoscător al politicilor și culturii Orientului Mijlociu. De altfel, publici constant în Republica articole de istorie și geopolitică și ai scris volumul De la Seherezada la Osama bin Laden. Istoria palpitanta a Orientului Mijlociu. De unde această pasiune și cum anume se reflectă ea în romanele tale?

În facultate am avut de ales un subiect pentru o analiză juridică la Filosofia dreptului, parcă. Și am ales, habar nu am de ce, „Gândirea juridică islamică”. De atunci am rămas cu o afinitate pentru spațiul acesta. Evenimentele mi se păreau simplu de înțeles, lumea de acolo mi se pare familiară, chiar dacă nu îmi place târguiala bazarelor.

Când am ajuns prima dată în deșert, acum mulți ani, toată lumea transpira, se plângea cât e de cald. Mie mi se părea perfect. La un moment dat, mergeam cu un taxi prin deșert, în Egipt. Era o parte a deșertului aproape stacojie, cu niște coline interesante. Șoferul, un egiptean mai în vârstă, era surprins că pot admira un loc atât de pustiu…

Fiindcă cunosc atâtea din această lume exotică pentru noi, am un atu pentru cărți: pot crea personaje și descrie întâmplări de aici, ceea ce nu se prea întâmplă în literatura noastră. Iar, mai ales în thrillere, acestea pot fi fructificate în moduri noi, excelente. Adică pot aduce în literatura noastră elemente orientale cu mare ușurință, creând acțiuni și ipostaze sui-generis.

Cum a apărut Poveste dintr-o sticla de parfum, care au fost sursele tale de inspirație?

Povestea a apărut tot datorită Timișoarei. De astă dată mă plimbam prin Iosefin și mă gândeam cum era să fi trăit în palatele de pe splaiul Begăi în urmă cu o sută de ani. Așa mi-am amintit niște povești ale bunicii despre anii în care venise aici. Și, la vreo două zile distanță, m-am trezit pe creier cu o aventură care se cerea musai spusă. Nu știam cine ar trebui să fie personajul feminin, acea femeie fatală necesară acțiunii. Și mi-am dat seama că nu putea aduce misterul necesar decât o frumoasă evreică, un personaj exotic. Sticluța de parfum din chiar titlul său este simbolul memoriei colective a comunității ebraice timișorene.

Organizezi, alături de Patricia Lidia și Cristian Vicol, evenimentul de lecturi publice Să ciTimișoara. Am participat și eu de câteva ori din postura de invitat și trebuie să recunosc că ați reușit să creați o atmosferă grozavă. Te rog, spune-le cititorilor Galaxiei 42 mai multe despre acest eveniment.

Ne-am gândit că la noi nu se practică lecturile publice. Așa că ne-am propus să oferim și noi publicului timișorean lecturi ale scriitorilor de aici în locuri simbolice pentru urbe. Și, surprinzător, după anul Capitalei Europene a Culturii am observat că publicul este dornic de evenimente culturale, dorește să descopere artiști în carne și oase. Iar cum „produsele literare” autohtone sunt atractive, iar scriitorii știu să spună povești, lumea a prins gustul acestor întâlniri și vine într-un număr nesperat de mare. M-au întrebat prieteni din Cluj și Iași prin ce minune se adună 30 – 40 de persoane la o lectură publică. Mai puțin și mă acuzau că am fotoșopat fotografiile de le evenimente 😊

Pe final îți voi pune câteva întrebări generale. Când scrii îți faci un plan, sau urmărești firul fără să știi unde te duce în final?

Îmi fac câte un plan pentru fiecare carte. Doar că o carte cred că are un destin propriu și, câteodată, își depășește creatorul. Așa că, întotdeauna, finalul mă surprinde și pe mine. Uneori chiar mă emoționează.

Ce citești în ultima vreme? Ce scriitori te inspiră?

Citesc de toate. Am pe noptieră următoarele cărți începute. Subliniez că toate sunt interesante, captivante chiar, dar îmi place să citesc în fiecare seară din alta: Chris Voss, Arta negocierii; Amin Maalouf, Cruciadele văzute de arabi; Ovidiu Raețchi, Excentricii. Diplomația secretă din 1977; Dario Fabbri, Sotto la pelle del mondo și Vaclav Smil, Cum funcționează lumea cu adevărat.

La ce lucrezi in ultima vreme? Unde mai pot fanii să-ți caute munca?

În decembrie va apărea o nouă carte, ceva între jurnal de călătorie, povestiri istorice și analiză geopolitică – Mediterana: democrație, aventură, artă, jihad.

Scriitorii nu au fani, nu suntem nici fotbaliști, nici vip-uri. Avem, cel mult, cititori. Nu suntem în Statele Unite, unde autorii chiar contează și trăiesc din scris. Dar, poate, într-o zi, măcar unul-doi dintre noi să ajungem la statutul de a avea fani. Poate un tip care scrie foarte bine tot istorii din Timișoara, unul Daniel. Ce zici?