Coarnele

Am și eu tabieturile mele… Duminică, atunci când ies la cumpărăturile săptămânale, în oraș, adică în cartierul învecinat mahalalei unde-mi am hogeacul, după ce scot suficient necesarul de loz de la bancomat, trec mai întâi pe la patiserie. Aici, o domnișoară zglobie îmi împachetează, fără a mă mai întreba, stil Corina Chiriac – ne cunoaștem din vedere câte clipe efemere – un trigon cu șuncă. Eu scap, ca din greșeală restul de cinzeci de bani, iar ea se apleacă să-l ridice, ocazie plăcută pentru mine de a-i admira sutienul cu danteluță și rotunjimea sânilor. O las mereu îmbujorată și cu ochii sclipitori, mereu promițându-mi că data viitoare voi face un pas în plus și iau virajul, în spatele clădirii, la Sifonăria lui Vasile, care chiar a fost și e sifonărie, dar pe care, întreprinzător și devenit din to’arășu’, domnu’ patron, Vasile a lărgit-o și a transformat-o într-o braserie intimă. Acolo, între două amabilități, rașchetez, pe stomacul gol, paharul cu tescovină, trasă de două ori, de Urechești și, cu mațele arzând, mă precipit pe băncuța de sub tei. Înfulec hulpav și în extaz trigonul fierbinte apoi, mai liniștit, mă răscrăcănez și pufăi agale prima țigară a zilei. Abia atunci, cu tonusul restabilit, pun cap compas și trec la devastarea magazinelor.  Și dă-i și luptă, ba uitând de una, ba luând în compensație ceva ce nu-mi trebuie urgent, pentru că mă încrâncenez să nu-mi fac listă de acasă că-i semn de Alzheimer. Transpirat, cu trigonul deja digerat și cu papornițele pline, mai iau o dată virajul la stânga și adăstez, din nou, la Vasile de data asta la o juma’ de pui la rotisor cu mujdei și mămăliguță. Îl ajut să alunece pe gâtlej cu unul sau, după dispoziție, două pahare de nohan, apoi, până vine taxiul, căci nu se face să-mi stric ziua de duminică cărând două papornițe pline ochi până în vârful dealului, mai rad o țigară.

Se spune că suntem sclavii obișnuințelor și pot să confirm asta, căci se mai întâmplă să-mi pice musafiri de duminică, deși eu le-am atras atenția să vină sâmbăta, greșeala lor, căci sunt acru și-i expediez fără menajamente, trecând la o variantă prescurtată a programului, adică numai la ’a cu puiul și nohanul, așa că, atunci când m-a interpelat intempestiv Gogu, am mârâit agresiv, precum dulăul atunci când vrei să-i iei ciolanul de la gură:

− Ți-am dat țigara, dimineață, ce nu mă lași în tihnă?

Sifonăria lui Vasile este și locul unde se adună lucrătorii cu ziua, o mișcare abilă a patronului, căci astfel are clienți dedicați care, dimineața, se dreg din ultimii bani rămași de ieri, iar seara își beau aldămașul cu angajatorul providențial.

Crâșma s-a auto-organizat precum un parc proiectat ortogonal, dar care, după numai un an, își trasează sinusoidalele poteci ale traseului optim:

Chiar în fața barului, la patru măsuțe, pe taburete, se adăstează  pentru o urgență de trei minute; în stânga, la alte patru mese, ce-i drept mai mărișoare și cu scaune, e locul de antamare a afacerilor, iar în fundul crâșmei, lângă rotisorul electric și tonomatul cu viniluri, două mese cu fotolii, pentru gurmanzi.

Și astăzi, pe taburete, stăteau vreo cinci proletari în așteptare de clienți, iar Gogu m-a tapat, ca de obicei, de-o țigară. I-am aruncat pachetul nedesfăcut lăsându-i plăcerea de a-l desface și extrage țigara ca pe un trofeu.

Gogu e un caz special. Trăiește din pensia maică-sii și din expediente, deși ar putea oricând obține un loc de muncă decent, căci inteligența nu-i lipsește, dar are un suflet liber, anarhist, care s-ar usca, cu siguranță, dacă l-ai claustra opt ore la serviciu.

− Nu ți-am dat? rămân eu o secundă în cumpănă căci foiala prin magazine mi-a încărcat ramii, ba ți-am dat!

Mă privește cu ochii ăia de câine bătut care nici măcar nu exprimă vreun reproș, ci doar o tristețe stoică și empatică și-mi răspunde:

− Mi-ați dat, domnu’ inginer, cum să nu-mi dați… Eu doar voiam să vă arăt ceva, nu-i departe. Poate mata oi ști ce-i…

Curiozitatea mea nativă începe să duduie, dar rațiunea îmi spune: are și el vreun aparat de radio defect… hai c-am să i-l repar, ce dracu’, ne știm de zece ani.

Îmi ia sacoșele și ne strecurăm printre blocuri, pe alei pe care n-am mai fost de ani buni, sau n-am călcat niciodată. Cartier vechi, gardul viu a crescut cât un stat de om și, tăiat artistic, transformă aleile într-un adevărat labirint în care te rătăcești fără un fir al Ariadnei, călăuzitor.

Nici nu mai știu pe unde mă aflu pre când Gogu trece printre două tufe de tuia și intră în spatele unui bloc.

O biută cam de doi metri, iar în vârful ei un ajutaj de aerisire.

Hopa! gândesc, Gogu a descoperit un depozit de CLU. Pe vremuri, pe când blocurile se încălzeau de la Centralele Termice de Cartier, care funcționau pe păcură, acestea erau rezervoarele lor. Acum punctele termice s-au desființat, proprietarii montându-și sisteme individuale de încălzire, pe gaze.

Ne apropiem. Gogu dă roată biutei pe o alee din plăci de beton năpădită de buruieni și, surpriză, bine încastrată în beton, acoperită de iederă, descopăr o ușă metalică de apartament. Gogu extrage dintr-un buzunar o legătură de chei și-mi explică:

− Au spart-o băieții de la Speciale, dar eu am luat-o de la gunoi și-am reparat-o.

Adevărat, acum că privesc mai atent, văd urme de baros netezite cu aplicație și chituite. Încep să devin atent.

Gogu deschide vreo trei Yale, împinge ușa și-mi face semn, amabil, să intru:

− Poftiți! Intrați în casa mea!

Cum eu știu cum sunt construite depozitele astea subterane, am o ezitare. Nu vreau să pic de la patru metri în fundul rezervorului:

− Ia, ia-o tu înainte, și dă sacoșele alea…

Pricepe și face pasul în față:

− Aici este o scară, dar imediat o să facem lumină, doar cât ajung până la întrerupător…

Se aude un clic și locul se luminează brusc încât lăcrimez. Clipesc de câteva ori, apoi privesc mai focalizat și rămân siderat cu sacoșele în brațe:

De la înălțimea de patru metri coboară o scară din fier forjat în două aripi către un spațiu circular cu raza de cam trei metri.

− Asta-i casa mea, domnule inginer. Poftiți, poftiți! Coborâți! Nu invit multă lume aici…

Fabulos! Omul a făcut din depozitul de combustibil o locuință excepțională.

Spațiul este compartimentat ca o garsonieră și mobilat cu gust.

− Totul e făcut din ce-au aruncat oamenii și cu mâinile mele, răspunde întrebării nerostite și cu o nuanță de mândrie.

Adevărat: covorul persan gros de un centimetru are câteva puncte mâncate de molii care nu-i scad din valoare, încât mă descalț pe linoleumul din capătul scărilor.

− Și nu te-a întrebat nimeni de… sănătate?

− Dumnezeu să-l odihnească-n pace pe domnul director Pară.

− Acel Pară?  De la Gospodărire Comunală?

− Da, domnule inginer. Eu mereu i-am făcut curat în curte, i-am tăiat primăvara copacii și i-am cules toamna via. Când a fost de s-au dezafectat centralele m-a chemat la el, la regie: Semnează! îmi zice. Semnez, don’ director, că n-o fi bai, da-mi ziceți și mie pentru ce? Las’ c-ai să vezi tu… Ai vreun ban? Ca să plătești acontul. N-am un sfanț, dar ce acont? Las’ că vezi tu… Se cată la portofel și scoate mai multe albastre. Mi le pune în mână și, cu o hârtie: mergi la registratură, apoi la casierie, apoi vii înapoi la mine!

Tot sporovăind, Gogu pune de-o cafea, scoate dintr-un dulăpior suspendat o sticlă de Chivas Regal și mă invită:

− Știu că ați mâncat, dar pentru digestie…

Toarnă, atent, cafea în cești și, pe când eu sorbeam, mă scanează furiș pe sub sprâncene.

− Las’ că m-ai făcut praf,  râd eu și fața de câine bătut se transformă miraculos.

Acum e un prepelicar gata de aport, tot numai o determinare.

− Și? Cum s-a sfârșit cu don’ director?

Revine cu picioarele pe pământ:

− Apăi, tot el m-a alergat pe la cadastru, pe la primărie, și m-a făcut proprietar peste depozit. Apoi a venit inflația aia a lui Iliescu și s-a plătit singur, ca mai toate apartamentele din târg, pe doi bani. M-a luat deoparte: Gogule, ai curent de la instalația de forță a orașului, ai apă de pe rețeaua de pompieri, ai canalizare directă în menajeră, totul gratis dacă-ți ții fleanca. Atâta pot să fac și eu pentru tine căci n-ai zis niciodată  Nu! Și la trei săptămâni s-a stins de cancer.

Vărs o picătură de băutură pe covorul lui persan:

− Să-i fie țărâna ușoară, Gogule, dar nu ca să-ți admir apartamentul m-ai chemat…

− Da, domnule inginer. Aveți dreptate. M-am apucat să sap, într-un colț, să-mi fac și eu un beci. Am spart, cu un picamer împrumutat, betonul de la fundația rezervorului și apoi am început să sap în pământ. La un moment dat o început să meargă, din nou, mai greu. Dar ce zic eu, al dracului de greu, de parcă săpam direct în piatră. Ia uitați peste ce am dat!

Dă la o parte un panou din rigips și văd groapa.

Omu’ săpase cam de doi metri și, dintre bulgări de pământ răsărea vârful unui con, oleacă strâmb, cam treizeci de centimetri, la bază, dintr-un material albicios cu aspect cremos, o smântână ușor murdară, prins de jur împrejur în ceva de ziceai că-i cremene.

− Hopa! exclam și fac un pas în spate.

− Am stricat trei capete de vidia… Nu mai știu ce să fac. Ce să fie, domnu’ inginer?

− Nu știu, măi Gogule! L-ai atins?

Și simt furnicături pe șira spinării.

− Cu mâna nu, doar ce-am spart cu rotopercutoru’.

− Eu zic să turnăm un metru cub de beton peste și să uităm ce-am văzut…

− Mai e unul, da-i cu vârful rupt.

Dă cu o mătură și-apare și celălalt con, plesnit oblic. Estimez distanța dintre ele și parșivul meu de creier face compilațiile necesare:

− Gogu?! Cred că tocmai ce-ai dezgropat coarnele lui Lucifer!

Gogu holbează ochii la mine:

− Adică… dracu?

− Tartorul dracilor, bă! Mă duc și-mi pun o juma’ de pahar de coniac și-l dau pe gât. Fii atent aici:

La  început Biblia ne spune că  Dumnezeu  a  creat  cerurile şi pământul.  Întâi a fost creată dimensiunea universului cu locurile lui spirituale cereşti (cerurile cerurilor şi nu cerul pământului), apoi a fost creat şi pământul. Se vorbește mult despre crearea îngerilor, în tradiţia ebraica se arată că, în a doua zi, ar fi fost creaţi îngerii şi, prin urmare, şi Lucifer. Nu ni se spune exact în Biblie, dar e posibil ca ei să fi fost creaţi înainte de facerea materiei. Îngerii sunt desemnaţi ca ajutoare ale lui Dumnezeu pentru întreţinerea creaţiei Sale. Ei nu au buric, nefiind născuți din pântecul unei mame, sunt androgini, având atât trăsături bărbătești cât și femeiești au puteri și abilități supraomenești și nu au limitări de înmulțire celulară, putând trăi o perioadă nedeterminată. Despre Lucifer se arată că a fost creat tot de Dumnezeu. Se pare că, înainte de căderea sa, Lucifer ar fi fost şi un heruvim, o variantă perfecționată a îngerilor, heruvimii fiind cei ce aveau acces direct la Dumnezeu. Domnul l-a creat desăvârşit în frumuseţe, spunându-se despre el că ajunsese la cea mai înaltă treaptă a inteligenței şi că era plin de înţelepciune. El umbla cu cele mai alese comori ale lui Dumnezeu, dar deşi a ajuns aici nu a ştiut să se oprească, şi atunci în el a apărut vanitatea şi mândria. Şi a început să îşi dorească ceva ce nu va putea să aibă niciodată. El a dorit să fie ca Dumnezeu, probabil simţindu-se cumva frustrat deoarece cuiva așa mare şi desăvârşit ca el nu i se permite să intre în sfatul Trinităţii lui Dumnezeu, acolo unde nu avea acces nimeni.Astfel, urmărit de acest gând şi având aproape toate lucrurile la dispoziţia sa, Lucifer concepe un plan diabolic pentru  a-L detrona pe Dumnezeu. În acest plan, de la înălţimea spirituală la care se afla el, momeşte şi atrage alături de el prin înșelăciune şi pe alţi îngeri care, după cum vedem în Biblie, ocupau unele funcţii înalte și este foarte probabil ca, la fel ca în scena Absalom contra lui  David, şi Lucifer să fi promis anumite  lucruri  acestor  îngeri dacă el ar fi ajuns Dumnezeu, în schimbul alăturării lor şi a ajutorului lor în această acțiune deosebit de vicleană de detronare. Odată conceput acest plan, Biblia ne arată că Lucifer l-a atacat pe Dumnezeu cu toată puterea şi cu toată viclenia de care el putea să dispună în acel timp, sperând că Îl ia pe Acesta prin surprindere. Este  posibil ca  această luptă să fi început chiar în sala tronului, deoarece el era heruvim şi, deci, avea acces acolo bănuind că îl poate surprinde pe Dumnezeu cumva fără apărare. Dar  acest atac teribil de  viclean plănuit de Lucifer pentru a-l detrona pe Dumnezeu nu reuşeşte. Astfel, Lucifer a plănuit şi executat  primul atentat din univers care îl avea ca ţintă tocmai pe Cel ce a creat acest univers, pe Dumnezeu. Deşi planul lui Lucifer a eșuat, totuşi se pare că în această confruntare a existat o desfășurare deosebită de forţe, un război în toată regula. O teoria a cercetătorilor Bibliei spune că, în aceasta luptă, planeta dintre Marte și Jupiter pe nume Tiamat, a fost complet distrusă, transformându-se într-o centură de asteroizi, iar o parte din ea, după ce a lovit planeta Venus și i-a schimbat sensul de rotație, a fost captată de către Pământ devenindu-i satelit, adică Luna. Chiar şi Pământul ar  fi avut de suferit el având nevoie să fie „dres”: refăcut şi chiar înnoit. Programul  special  N.A.S.A. prin fotografiile luate de pe suprafeţele Lunii, ale lui Mercur, Marte şi  ale  sateliţilor  diverselor  planete, toate au dezvăluit suprafețe cu numeroase cratere care nu au aspectul impactului meteoric și sunt produse, după toate aparențele de bombardamente ce au avut loc cândva în trecut. Aceste descoperiri au stimulat cercetarea mai atentă a suprafeţei planetei noastre în căutarea unor asemenea  cratere şi, într-adevăr, au  mai  fost descoperite  câteva, ele  fiind  acum  mascate  în mare măsură de eroziuni (procesele telurice) şi de mase de vegetaţie, vădind  totuşi  impacturi terestre serioase în trecut.

Lucifer nu reuşeşte şi acum planul său ascuns este descoperit oficial. În consecinţă, el este alungat din cerurile lui Dumnezeu şi aruncat pe pământ.

Fac o pauză, căci am gâtul iască. Iar Gogu se precipită către dulăpior și mai scoate o sticlă de coniac:

− Dacă-i bal, bal să fie, că tare mai povestiți frumos!

Rânjesc și-mi aprind o țigară.

− Așaaa! Lucifer nu putea fi omorât, și atunci, heruvimii l-au legat cu lanțuri de aur, l-au turnat în piatră, iar piatra au aruncat-o în fundul de nepătruns al mării. În 1893 folosind fosile găsite in Alpi, Africa și Himalaya, geologul Eduard Suess a dedus existența unei mări interioare între continentele primitive Laurasia și Gondwana. Fosilele găsite în zone montane erau creaturi marine, pentru care ar fi fost nevoie să existe o mare masă de apă, omul de știință botezând marea cu numele de Marea de Tethys. Când continentele au început să se despartă de sub marea Tethys s-au ridicat munții, ia să vedem dacă ghicești? Exact: munții Carpați. Mulți au afirmat că blocul de stâncă în care se află înlănțuit Lucifer s-ar găsi pe aici prin munții noștri sub straturi de sedimente. Și iaca, se pare că noi tocmai ce-am dat de el. Nu-i de joacă, Gogule. Ia de-acoperă și uită ce-ai văzut căci exact asta ne mai lipsea nouă: dracul pe pământ! Uite, ia și de la mine banii ăștia să ai de ciment.

Asta a fost prin primăvara trecută. Mi-aduc aminte pentru că în noaptea aia a fost cutremurul ăla ciudat, de m-a sculat din pat.

Nu m-am mai găsit cu Gogu pe la sifonăria lui Vasile, unii spuneau că murise maică-sa și, rămas fără pensia ei, plecase la muncă afară, apoi l-am uitat.

Duminică, bine alimentat și cu sacoșele în mână, traversam strada către inerenta țigară pe băncuța de sub tei când mă claxonează unul. Devin nervos la faze de-astea și mă întorc agresiv, atent totuși să nu alunec pe caldarâmul înghețat și să mă fac de kko:

− Ce-ai, mă? Nu mai încapi de mine?

Mă chitesc la mașină, un Merțan de ultimul tip parcă tras în argint și mă îndrept către portiera de pe partea șoferului. Geamul se coboară silențios și am surpriza vieții mele:

Gogu, la costum de două mii de euro și mustăcioară subțire, de mafiot italian, mă privește rânjind:

− Același, domnu’ inginer! Neschimbat!

Îmi cade falca: are la gât un lanț de aur de vreo chilă, niște bube așijderea pe degete, iar la încheietură îi strălucește un Sky Moon Tourbillon.

− Mă… Gogule, tu ești, mă?

− Eu, domnu’ inginer. Sunt doar în trecere, dar n-am putut rezista ispitei de a mai vedea odată locurile pe unde mi-am mâncat tinerețea.

Mă privește cu o căutătură puternică încât aplec capul, dar îl salt imediat căci, din negurile creierului, un gând mă asaltează nemilos. Mă uit la el cu alți ochi, iar el simte căci privirea, deși încă amuzată, devine tăioasă ca o lamă de brici. Acolo, înăuntru, un foc începe se clocotească vrând a mă prinde în flăcările lui și-atunci o aud, parcă aievea, pe bunica: Când îl simți pe necuratul că se apropie să începi să reciți poezia și nu care cumva să te uiți în ochii lui. Îmi defocalizez privirea până când nu-l mai văd decât în ceață și încep să recit în minte cât de repede pot: nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecul, nea Alecu, nea Alecu, tunde oaia și berbecul, nea…ca să n-aibă pe unde intra.

Gogu începe să râdă:

− Domnu’ inginer, domnu’ inginer… Mereu m-ai surprins! Aș putea să te frâng ca pe o surcică, dar n-am uitat că ai fost bun cu mine atunci când toți mă scuipau și mă batjocoreau.

Se apleacă spre locul din dreapta, scormonește într-o geantă, scoate două pachete cu bancnote și, profitând că am amândouă mâinile ocupate de sacoșe, mi le îndeasă în buzunările pufoaicei.

− Povestea nu-i chiar așa cum mi-ai spus-o tu. Poate odată am să ți-o zic pe a adevărată. Rămâi sănătos!

Și decolează în trombă, lăsându-mă năuc în mijlocul drumului.

Bancnotele, de douăzeci de euro, le-am pus între filele Bibliei, la decontaminare, că de, or fi banii ochiul dracului, dar sunt fără de miros și, la o adică, până ce treci puntea…

Îl aștept să treacă să-mi zică și varianta lui căci sunt convins că va apărea.

De dracu și de popă nu scapi așa ușor!

---