Drumul spre Jeriko

Era întuneric când bărbatul părăsise casa. Mâna lui noduroasă ținea strâns un căpăstru, ochii adumbriți de sprâncene stufoase erau mereu îndreptați spre băiatul său. Bucuria bătrâneților lui dormea. Lămpile purtate de călători luminau, când și când, fețișoara străvezie a copilului. Bătrânul nu plecase singur la drum. Înaintea lui, dar și înapoi, se puteau vedea bidivii înșirați ca mărgelele pe ață, mânați de vecinii săi, care-și cărau bolnavii spre oaza de sănătate ascunsă în inima deșertului.

Merseră astfel trei zile, lăsând în urmă dealurile acoperite cu mușchi gălbui, șerpuind grăbiți de-a lungul râului nesfârșit. Călătoreau noaptea și se odihneau ziua, pentru a scăpa de arșiță. Pe drum li se alăturau străini din alte sate, care mergeau spre același loc.

În cea de-a șaptea zi, spre seară, tatăl se opri la umbra unui copăcel pipernicit, așeză băiatul pe o pătură, apoi îi dădu apă din burduf. Băiatul era slab și tras la chip. Cu toate că era sleit de fierbințeală, pofta de viață nu-l părăsise întru totul, astfel că începu să se joace cu pietricele, mormăind ceva doar de el știut.

Bătrânul Isvan strângea din ochi, privind cu atenție caravana. Strigăte, mugete, vânzoleală. Se pregăteau de plecare. Curând, aveau să lase în urmă lumea aceea. Isvan se ridică greoi. Privi cu drag spre băiat, apoi îi trecu ușor cu mâna prin creștetul cârlionțat. În acea clipă auzi, de undeva din dreapta sa, niște mugete. Vecinul își lovea animalul, cu dor de răzbunare, slobozind înjurături printre dinții stricați.

— Hao, dihanie, hao! Apă ți-am dat, de rumegat ai rumegat, acum de ce-mi faci pocinog? Scoală, lighioană râioasă!

Berkul plângea. Ochii albaștri, rotunzi, cerșeau ajutor. Isvan știa că ar fi fost mai bine să-și vadă de treaba lui, dar nu se putu abține. Îi era milă de vecin, că știa prin câte trecuse, dar și mai milă îi era de animalul istovit.

— Îndură-te, nu vezi că nu mai poate?

Uluk se uită la el de parcă îl înjunghiase în coaste. Scuipă frunzele pe care le mestecase până atunci, oarecum mai potolit, oprindu-se din biciuit.

— Da’ eu mai pot? Am cumpărat-o din ultimii bănuți pe care-i aveam, și uite ce-mi face, mormăi el, după care urmă un nou val de sudălmi buruienoase.

Animalul arăta ciudat. Din cauza asta, cu greu îți dădeai seama dacă-i femelă sau mascul. Nu avea pielea albă, așa cum au femelele berka obișnuite, ci era vărgată toată.

— Pare un soi mai aparte, încercă Isvan să-l îmbuneze.

— Corcitură adusă din nisipuri. Vezi ce picioare subțiri are? Se clatină când merge. Ce te uiți pieziș la mine? Mișcă, nenorocito!

Isvan observă că femela avea pielea murdară, plină de răni proaspete.

— Pare bolnavă. Ar trebui oblojită, zău.

— Cine are timp s-o îngrijească? Mai degrabă o ucid și isprăvesc cu tot. Pot să-mi car femeia în cârcă, dacă trebuie. Vino, Ila, grăi Uluk, mohorât, ridicând bolnava din nisip.

— Știi ce, vecine? Băiatul meu are abia șapte ani. E mărunțel la trup și ușor. Nu vrei să schimbăm bidiviii între noi?

— Ai face asta? holbă ochii Uluk, nevenindu-i să creadă.

Isvan dădu din cap în semn de încuviințare. Nu dură mult și schimbul fu făcut. Bătrânul luă frâul în mână, vorbind cu blândețe berkului. Femela fu spălată, oblojită, mângâiată. Ochii nevinovați îl cercetau cu mirare pe bătrân. Fusese prost hrănită, se vedea după coaste. Avea cicatrici pe spate, urme vechi de bici, semn că fostul ei stăpân o bătuse cu mult înainte de-a lua calea pustiului. Isvan se cutremură.

— N-o să mai suferi de-acum. O să am grijă de tine, o îmbărbătă el.

Încurajat de bunătatea omului, berkul se puse la drum, cărând băiatul pe spatele strâmb, așa cum putea. Isvan cânta în limba sa de acasă, pe care mulți n-o mai cunoșteau. Se gândea la femeia pe care o iubise; încerca să-și închipuie obrazul rotund, arămiu, pletele negre ca abanosul, dar figura ei se tot îndepărta și se pierdea în locul unde soarele se întâlnea cu nisipul.

După un drum istovitor, pelerinii intrară în deșertul stâncos, părăsind orice urmă de așezare omenească. Se aflau în ținutul stihiilor, la mila duhurilor ce sălășluiau printre mărăcinii uscați. Hrana era pe sfârșite, iar apa se împuțina. Călătoria obosise bolnavii, care se văietau toată noaptea.

Ajunși lângă pietrele uriașe aranjate în cerc, călătorii făcură un foc din ciuperci uscate, puseră frunțile pe nisip și începură a se ruga fierbinte, cerând strămoșilor să le arate intrarea spre Jeriko. Isvan ținea băiatul în brațe. Copilul stătea cuibărit, acoperit de pătura împletită de mâna mamei sale. Bătrânul povestea despre stele. Apoi, așa cum cerea obiceiul din vechime, îl puse să aleagă una și s-o boteze, ca să aibă zile multe. Nu se simțea în stare să-l lase să plece. Băiatul fusese un dar de la zei, de asta era încredințat. De ce i-l mai dăduseră zeii, la bătrânețe pe deasupra, doar ca să-l ia înapoi?

Murmurul călătorilor uniți în rugăciune se preschimbă în muzică tânguitoare; vântul îi legăna ca într-o îmbrățișare caldă. Toropit, Isvan adormi sub acoperământul cerului înstelat și adormi adânc.

***

Simți un bot umed atingându-i barba. Văzu femela berk deasupra sa. Coarnele ei păreau făcute din aur, pielea vărgată strălucea de curățenie. Isvan se ridică mirat în capul oaselor. Apoi se întâmplă ceva de necrezut. Animalul vorbi.

— Scoală-te, omule, scoală-te, că am o veste bună să-ți dau.

Bătrânul era înmărmurit.

— Ai fost încercat, Isvan, și te-ai dovedit vrednic, de aceea băiatul tău s-a însănătoșit. Vai mie, o caravană întreagă, și doar un om cu inima curată, oftă berkul.

Bătrânul deveni bănuitor. Oare stihia aceasta încerca să-l păcălească?

— Unde mă aflu? îndrăzni să întrebe. Am ajuns în Jeriko?

— Jeriko nu este un loc ca-n lumea ta, cu râuri, copaci și case din lut. Jeriko se găsește în inima omului…

Isvan clipi. Când deschise ochii, se regăsi pe pătură. Băiatul, ia-l de unde nu-i. Bătrânul se săltă, se uită împrejur. Nu dispăruse doar băiatul, ci și bidiviul. Speriat, merse printre corturi, strigându-l neîncetat pe nume. Glasul îi era acoperit de vaietele celorlalți, care-și plângeau morții. Tatăl simți că-și pierde mințile. Alergă spre maldărul de stânci apărut de nicăieri. Cu fruntea asudată, când mai avea puțin și-i plesnea inima de îngrijorare, îl auzi, tare și limpede.

— Uite, tată… Uite ce-am făcut!

Soarele, nestemată pusă pe cer de-o mână nevăzută, se înălța mândru deasupra orizontului. Lumina blândă scălda pletele băiatului, făcându-le să pară înmuiate în aur. Copilul stătea în picioare pe cea mai înaltă stâncă, voios, plesnind de sănătate, ținând în mână o jucărie meșterită din surcele. Lacrimile inundară ochii tatălui.