CDBD! – Jurnal de lecturi BD #41

Les Aigles de Rome – Livre VIII (Enrico Marini) – Dargaud 2025

Marini nici măcar nu se mai obosește să deseneze o copertă demnă de acest nume 🙂 așa că nu vă așteptați la mai mult în ceea ce privește planșele propriu-zise: cartea asta e practic un storyboard deghizat în benzi desenate. (Cu toate astea, trebuie să recunosc că face minuni cu portretele și cu acele părți din anatomia feminină pe care și-a clădit reputația. Sânii ăia sunt cu adevărat speciali.) Ei bine, asta e.

Dincolo de desen, Aigles de Rome rămâne aceeași serie ireverențioasă pe care o știți și o iubiți: comploturi, lupte mai mult sau mai puțin formidabile, peisaje spectaculoase pe care armatele care trec pe acolo n-au timp să le admire, mult sânge și multă goliciune, și câteva zâmbete pe post de sare și piper.

Arminius, furios că soția și viitorul său copil au fost capturați de romani, încearcă să unească triburile germanice și să formeze o armată cum nu s-a mai văzut. Marcus caută vulturul pierdut de Varus și, evident, va profita de reuniunea triburilor pentru a-l recupera. Între timp, Morphea își continuă răzbunarea sângeroasă și demonstrează încă o dată de ce e cea mai periculoasă femeie din toată Roma… și poate chiar din tot imperiul.

În ansamblu, o lectură amuzantă și foarte, foarte rapidă. Un lucru e sigur: seria asta nu se va termina prea curând. 🙂

Terres d’Ynuma #1 – Samouraï Rouge (Jarry/Vax/Powell) – Soleil 2025

Jarry adaptează rețeta Terres d’Arran la Japonia.

Povești simple, fără înflorituri, „deja citite”, pline de sânge, lupte violente, nuditate, aluzii sexuale, șocuri și glume, care ignoră complet realismul în favoarea amuzamentului. Și chiar e amuzant și delicios de înfricoșător. Da, fizica interzice să atârni un demon de un perete de hârtie (și cu o sabie uriașă, pe deasupra!), ca un fluture într-un insectar, dar ce contează? 🙂

„Iazul” – Zhao, samuraiul roșu din Kugo, și Mei-Jen, preoteasa exorcistă din templul Dobushi, îl ademenesc și se luptă cu un „yurei al iazurilor”, născut dintr-un fantomă sinucigașă și un spirit al apei.

„Izvorul” – E sărbătoarea regatului Onna, dar bucuria se transformă în coșmar atunci când demonii onigo atacă. Sursa răului se află în trecutul regatului și în cruzimea împărătesei sale.

„Micul păstor” – Un copil încearcă să-și salveze turma de un yokai, dar nimeni nu-l crede. Cu excepția lui Zhao.

„Vise pierdute” – Nu toți cei din Kugo urmează calea sabiei. Dar sabia e singura care poate salva nava lui Zhao atunci când un demon al adâncurilor încearcă să-i omoare pe toți în timp ce dorm…

Mi-a plăcut mult. Uneori, poveștile simple sunt exact ce trebuie, iar grafica lui Vax e decentă, culorile lui Powell sunt superbe, iar Jarry folosește aceste intrigi banale pentru a-și contura cu precizie personajele. Sper doar că următoarele volume vor rămâne fidele lui Zhao, Mei-Jen și Song, fără a trece la noi eroi, așa cum se întâmplă mult prea des în seria principală.

Astérix #41 – Astérix en Lusitanie (Fabcaro/Conrad) – Editions Albert Réné 2025

Tiparnița de bani pornește din nou – a mai apărut un album cu eroul favorit al francezilor!

Ferri se pare că și-a pierdut definitiv locul în favoarea lui Fabcaro, și asta înseamnă în primul rând că Asterix nu mai e atât de accesibil copiilor, a devenit (temporar sau irevocabil? rămâne de văzut) o serie pentru nostalgici. Veți spune că exact asta i-a asigurat succesul fenomenal – pentru că n-a fost niciodată o serie doar pentru copii, Goscinny reușind să ofere micilor cititori aventură și umor pe placul lor, iar părinților, calambururi, înțepături și referințe la problemele zilei. De acord, dar “Asterix în Lusitania” abandonează aproape complet aventura în favoarea criticii sociale (sunt exact două lupte cu romanii, de-o pagină fiecare). umorul juvenil în favoarea glumelor cu subînțeles (încă din prima pagină franțuzoaicele, pardon, femeile din sat comentează despre bărbăția vizitatorului mic de stat), iar intriga e o investigație detectivistică banală și (mai grav…) plictisitoare.

Pe scurt, un lusitan își parchează corabia în portul satului fără nume, gata să facă profit – dar un pasager, care i-a văzut pe Asterix și Obelix la treabă în “Le domaine des dieux” (volumul 17, apărut în 1971), îi tulbură afacerile și cere ajutorul sătenilor ca să-și salveze un prieten acuzat că ar fi încercat să-l otrăvească pe Cezar cu sos de pește fermentat (celebrul “garum”). Mărinimia galilor nu are limite, așa că eroii noștri ajung să investigheze corupția romană și gastronomia portugheză, pardon, lusitană, spre disperarea lui Obelix care, în ciuda foamei crâncene îndurate (pentru că nu suportă bacalhau) rămâne la fel de rotund.

Fabcaro strălucește când satirizează prejudecățile despre Portugalia (descris aici ca popor deprimat și deprimant, revoluționar din vorbe dar conservator din nevoie; „saudade”, dorul lor „intraductibil” e sursa principală de gaguri) și lumea modernă – noii veniți, cuplul de gali sexagenari globetrotteri și delicios de reacționari, sunt portavocea prin care își expune convingerile politice. Calambururile îi ies, uneori 🙂 (mi-a plăcut „la revolution des oyez” pentru că, evident, m-am simțit deștept 🙂 ) și trebuie să recunosc că am zâmbit des 🙂

Conrad nu e Uderzo, dar se descurcă 🙂 chit că încă mai are de lucru la decupaje și la mișcările de cameră. Mai grav e că iarăși încearcă să arate prea mult în spații prea mici, înghesuind vederi panoramice în casete de mărimea unui timbru (știu, știu, e obligat să cuprindă toată povestea în 44 de planșe).
Mi-a plăcut, probabil pentru că mă încadrez în publicul țintă, adică nostalgicii 🙂 Una peste alta, umorul e mai eficient decât în L’Iris Blanc, povestea e mai proastă, iar desenul e egal. Așa că primește tot patru stele, la fel ca albumul precedent.