CDBD! – Jurnal de lecturi BD #42

Thorgal Sage – La cité mouvante (Aouamri/Ozanam) – Le Lombard 2025

Al treilea cel mai bun volum din saga (după „Adieu Aaricia” și „Wendigo”) seamănă cu un volum din seria originală; e logic, pentru că scenariul lui Antoine Ozanam (Klaw, Mauvaise réputation, L’Ombre blanche…) se inspiră exact cât trebuie din acesta (citiți „Au-delà des ombres” din 1983 ca să vă reîmprospătați memoria), iar arta e delicios de retro (coloritul este modern, dar combinația funcționează perfect). Singurul minus? Povestea se citește foarte, foarte repede. Din fericire, Mohamed Aouamri (Zibeline, Saga Valta, La Quête de l’Oiseau du Temps…) și-a alocat destul timp (3 ani!) pentru a cartografia minuțios acest univers și ne oferă zeci de planșe fără cuvinte, dar cinematografice, dinamice și pur și simplu splendide, care prelungesc plăcerea lecturii. Dar despre ce este vorba?

Thorgal rătăcește tot mai departe, plecând de lângă ai săi tocmai pentru a o proteja pe Aaricia și pe copiii lor de răzbunarea zeilor. (Evident, zeii sunt mereu aproape, dar el nu știe asta. Nu încă…). Descoperă Prokleta, orașul care își închide porțile în fiecare noapte și le deschide către un peisaj nou în fiecare dimineață. Un oraș călător, unde timpul și spațiul se supun unor legi ciudate… și unui conducător straniu și tenebros care va încerca să-l oblige pe Thorgal să-l servească. Dar Thorgal nu ascultă de nimeni – și nu se abate niciodată de la calea cea dreaptă. Va reuși să evadeze din închisoarea-oraș, și cu ce preț?

Un album care adaugă elemente noi în universul lui Thorgal, rămânând în același timp fidel lui Van Hamme și Rosinski. O lectură obligatorie pentru fanii lui Thorgal – și una care s-ar putea să încânte fanii heroic fantasy-ului clasic a la Feist / Salvatore / Eddings etc.

Undertaker #8 – Le Monde Selon Oz (Meyer / Delabie / Dorison) – Dargaud 2025

„Știți ce e mai puternică decât toate armatele lumii? O idee a cărei vreme a sosit.”

Nu, nu eroul nostru spune asta, ci abominabila soră Oz, gata să mintă cu zâmbetul pe buze, să fure fără să clipească, să ucidă și să șteargă de pe fața pământului pe oricine încearcă s-o împiedice să îndeplinească voința Dumnezeului ei răzbunător și psihopat. Pagină cu pagină, o cunosc mai bine, dar asta nu mi-o face mai simpatică; dimpotrivă, îmi amintește de evenimente reale și de politicieni reali, și îmi face sângele să fiarbă. În plus, Jonas Crow e mult prea subtil pentru binele lui și, ca de obicei, nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită. Răufăcătorii nu au limite, în timp ce Crow are; așa că ei îi folosesc principiile morale împotriva lui și… câștigă? Citiți și veți afla.

Cei trei creatori s-au întrecut pe ei înșiși aici. Dorison folosește șabloane de western pentru a evidenția limitele democrației și, poate, posibile soluții. Eroii și ticăloșii lui Meyer sunt incredibil de expresivi, decorurile sunt extrem de detaliate, iar modul în care stăpânește tușul e atât de spectaculos încât face din acest album un masterclass pentru toți desenatorii BD aspiranți. Culorile lui Delabie sunt simple și naturale, dar și contrastante și arzătoare atunci când e nevoie; nuanțele subtile anunță ritmul poveștii, până la punctul în care ochiul antrenat poate „citi” rollercoasterul emoțional doar prin schimbările de culoare. Uimitor.

Și, evident, mai e și nenorocirea aia de cliffhanger. Inutil să spun că da, această poveste se termină, dar saga lui Crow nu, și vom avea de așteptat încă doi ani să-i citim următorul episod. Iată de ce urăsc uneori benzile desenate… 🙂

FLATLAND: Aventure fantastique à plusieurs dimensions (Danicollaterale) – Delcourt 2025

În 1884, la Londra, un pătrat a publicat un volum de memorii intitulat „Flatland: A Romance of Many Dimensions” (Flatland: o romanță multidimensională). El trăia liniștit în lumea lui bidimensională în care femeile sunt linii și bărbații sunt poligoane cu diferite numere de laturi (de la umilele triunghiuri până la atotputernicele cercuri), până când s-a ciocnit de… o sferă. Această întâlnire a dus la explorarea mai multor dimensiuni (0 – Pointland, 1 – Lineland, 2 – Flatland, 3 – Spaceland) și, odată ce mintea i s-a deschis către posibilele multiversuri, la propria lui demonstrație teoretică a existenței unei lumi patrudimensionale și a stăpânului ei: timpul.

Moment. Cum adică – un pătrat a publicat o carte în Anglia victoriană? Evident că nu – „Un Pătrat” era doar pseudonimul unui profesor și preot anglican pe nume Edwin Abbott Abbott – da, cu doi stareți 🙂

Romanul său science fiction (mai degrabă roman matematic, de fapt…) e în primul rând o satiră a epocii victoriene (femeile reduse la insignifianță, bărbații împărțiți în caste rigide), dar prefigurează și teoria relativității lui Einstein. La apariție, romanul lui Abbott nu a obținut faima pe care o merita, dar triumful lui Einstein a reînviat interesul publicului pentru „Flatland”.

Romanul grafic semnat de arhitectul italian nu e „doar” punerea în imagini a acestei cărți celebre. E o repovestire metodică și proaspătă, care adaptează limbajul învechit al originalului la standardele actuale și folosește desene minimaliste în stil pop art pentru a imprima paginilor o logică și un ritm care fascinează. Dialogurile dintre sferă și pătrat (de fapt, conversații între un progresist de azi și un conservator din secolul 19) sunt haioase, șocante și captivante. Iar viețile și luptele locuitorilor din Flatland par uneori un adevărat concert vizual – cea mai apropiată comparație ar fi cu… Fantasia lui Disney 🙂

Romanul lui Abbott e în domeniul public, deci poate fi descărcat gratuit, dar opera lui Danicollaterale l-a făcut mult mai accesibil cititorilor de astăzi. Începeți de aici, apoi aprofundați originalul, dacă vreți.

Cinci stele pentru un remix exemplar.

Je suis un ange perdu (Jordi Lafebre) – Dargaud 2025

“Nazis. I hate these guys.” (Indiana Jones)

“Tu penses pouvoir calmer les voix en soignant toutes leurs blessures?” “J’en doute. Certaines sont incurables.”

Dacă data trecută am închis albumul zâmbind, de data asta… am făcut exact la fel. Nu e bine să-ți pese de personaje de hârtie, riști să faci infarct degeaba, dar nu mă pot abține, pentru că Jordi Lafebre demonstrează din nou că e bun. Nu doar un bun desenator, dar un bun povestitor, care își construiește intriga fir cu fir, ca o țesătură de sentimente ghidate de cruda logică a mesajului.

Rețeta e identică: Eva, eroina carismatică, haioasă, oleacă nimfomană și nițelus alcoolică se trezește implicată în problemele altui bogătaș – de data asta un fotbalist cu un secret nu foarte bine ascuns. Și, evident, aterizează într-o crimă pe care nu se poate abține să n-o investigheze, chiar dacă vocile din capul ei protestează vehement… înainte să-și schimbe părerea și s-o ajute să rezolve enigma. Pentru că ele au murit luptându-se cu fasciștii. Va păți și Eva Rojas la fel?

(pentru cine n-a citit volumul precedent, “Je suis leur silence”, sau recenzia mea, vocile din mintea Evei sunt străbunica, bunica și mătușile ei)

Tematică modernă (feminism, prostituate, transsexuali, extrema dreaptă, corupție și tranzacții imobiliare dubioase), arhetipuri eterne, multă libertate și multă sete de viață într-un album noir dar plin de umor (negru, evident), care face mai complexe personajele existente (doctorul Llull, polițistul Garcia), adaugă personaje noi (cel mai bun inspector de poliție din țară, doamna “Merkel”, apoi răul întrupat, misteriosul “Gargamel”, dar și… mama Evei, care pare să fie la fel de nebună și de întreprinzătoare ca fiica ei) și confirmă că “Je suis…” va deveni o serie.

Tot ce pot spune e că abia aștept următorul episod 🙂