Infanteria stelară (Starship Troopers)

M-am tot gândit și răzgândit. Cum să încep prezentarea romanului Infanteria stelară (Starship Troopers)? Să vorbesc prima dată despre Heinlein sau să trec direct la poveste? Să fac o introducere în lumea SF-ului din anii ’50 ai secolului XX sau să abordez doar tematica SF-ului militar? Până la urmă am ales să vorbesc despre ce anume este Infanteria stelară ca și cum nu aș fi citit nimic: nici despre Heinlein, nici despre anii ’50, nici despre SF-ul militar, și aș presupune — îmi cer scuze — că nici auditoriul meu nu are cunoștințe despre aceste subiecte. Desigur, asta ar însemna că voi începe prezentarea pe o bază șubredă și sensibilă la critici. Totuși, aleg să încep cu o părere subiectivă, pentru a construi încet o imagine solidă a acestui roman cult și a autorului din spatele său.

Așadar, ce putem spune despre romanul Infanteria stelară de Heinlein după o primă citire, fără referințe, fără context, fără pretenții critice sau estetice? În primul rând, că dacă am da la o parte tot ce ține de organizarea armatei și de pregătirea soldaților, respectiv a ofițerilor, nu cred că ne-ar rămâne mai mult de o sută de pagini. Iar romanul, dragi prieteni, are 351 de pagini, în ediția din 2017 a editurii Paladin, traducere de Radu Haulică. Dar să trecem peste asta și să ajungem la lucruri mai concrete.

Prima întrebare, cu mai multe ramificații, este clasică: este acest roman unul SF? Răspunsul imediat: este! Suntem într-un viitor în care oamenii au inventat mijloace eficiente de transport interstelar și pot coloniza diverse planete. Mai mult, au întâlnit cel puțin două rase de extratereștri inteligenți: „slăbănogii” și „gângăniile”, numite uneori insecte. Cu ambele, omenirea, grupată într-o federație de state, se află în conflict. La început cu slăbănogii, o specie umanoidă, apoi cu gângăniile, o specie asemănătoare insectelor, o combinație de furnici cu lucrătoare inofensive, războinice și regine numite „creiere”. Nu știm cu certitudine, poate nici nu contează, cine a început conflictul. Știm însă că suntem în plin război total. Fie supraviețuim, fie dispărem. Supraviețuirea noastră, ca specie și ca civilizație, înseamnă neapărat extincția gângăniilor. De aici observația că împărțim aceeași nișă ecologică. Păcat, zic eu. Gângăniile ar fi putut trăi într-o altă nișă, slăbănogii în alta, noi în alta și toată lumea ar fi fost fericită.

Însă, vedeți dumneavoastră, viitorul imaginat de Heinlein nu este unul utopic, chiar dacă organizarea federației ne este prezentată în cele mai calde și promițătoare culori. Scuze. Culori calde. Idei utopice. Dar este chiar așa? O altă caracteristică a romanului, în plus față de SF, este că el poate fi citit și ca distopie sau utopie. Sau, nu știu dacă e corect, poate ca o utopie distopică? Vă las pe voi să trageți concluziile. Eu doar prezint faptele. În această lume, singurii cetățeni cu drept de vot sunt foștii militari. Ceilalți nu pot vota. Heinlein ne oferă niște explicații foarte alambicate, cu referințe istorice, cu ironii și chiar cu miștocării. Acum, voi fi sincer: nu-mi dau seama dacă era ironic sau chiar credea că o societate în care doar foștii soldați pot vota este una perfectă. Pentru că din start asta implică faptul că o civilizație umană perfectă ar fi una aflată în război permanent și că, prin urmare, o lume a păcii ar fi o lume imperfectă. Recunoaștem aici, in nuce, ideile din The Forever War de Joe Haldeman. E asta o distopie, o utopie sau doar o satiră, așa cum s-a dovedit a fi filmul? bb bDin nou: vă las pe voi să decideți.

Am precizat la început că cel puțin două treimi din roman sunt explicații. Practic citim mai multe manuale: prezentarea Infanteriei Mobile, regulamente diverse, pentru soldați, pentru gradați, pentru ofițeri și altele. Toate aceste informații ne sunt prezentate sub formă de dialog, cu întrebări ajutătoare și paranteze edificatoare. Unele pasaje sunt foarte dificil de citit. Mă refer aici la cele legate de motivația soldaților. Din punctul meu de vedere este un fel de spălare a creierului și ideologizare a puștilor abia ieșiți din adolescență. Aceștia trebuie să fie lipsiți de orice urmă de curiozitate. Ei trebuie să fie obedienți, respectiv sângeroși. Orice mică încălcare a acestor două principii este urmată de curtea marțială: biciuire, spânzurare și punere pe liber, fără cetățenie. Nu neapărat în această ordine. Trebuie să admit că, dacă Heinlein a vrut să ne arate cât de oribilă e armata și, prin extensie, războiul, a reușit din plin. Oamenii sunt pur și simplu zombificați, ajungând, asemenea gângăniilor, doar niște extensii ale armelor personale.

Știind cele de mai sus, idei și observații simple, prezentate schematic, să vedem totuși de ce acest roman este considerat unul definitoriu pentru genul science fiction militar. Ce aduce în plus, ce-l evidențiază, care e miza, de ce l-am citi?

În primul rând, haideți să tranșăm o întrebare nerostită. Este filmul lui Paul Verhoeven din 1997 o ecranizare fidelă a romanului? Deloc! Din contră. Scopul lui Heinlein nu e doar să ne spună o poveste cu extratereștri, ci să ne provoace la reflecție asupra unor idei precum: cine merită drepturi politice, ce înseamnă responsabilitatea civică, poate exista pace fără sacrificiu? Scenele de luptă sunt spectaculoase, așa cum sunt și cele din film, dar nucleul romanului rămâne dezbaterea filosofică despre societate și război. Prin opoziție, filmul este o satiră a ceea ce înseamnă responsabilitate civică, obediență militară sau sacrificiu în numele unor idei ori în folosul celor mulți.

Revenind la roman și la Heinlein, voi face o scurtă incursiune în istoria genului, fără a vă plictisi… prea mult. Scopul e să vedem prin ce a schimbat Heinlein genul, ce a adus nou, adică ce a inovat, și de ce romanul e considerat temelia SF-ului militar.

Înainte de Heinlein, și alți autori au abordat genul SF militar, chiar dacă denumirea avea să apară ulterior și nu tuturor romanelor prezentate li se poate aplica eticheta cu același succes. Primul titlu este Războiul lumilor de H. G. Wells, în care avem un conflict armat între o civilizație extraterestră invadatoare, marțienii, și omenire. Conflictul e scurt, dar intens, iar rezolvarea lui mai degrabă anecdotică. În 1934 începe Lensman Series de E. E. „Doc” Smith. Seria e plină de confruntări galactice, cu flote spațiale și bătălii de proporții. Însă accentul cade mai mult pe aventură cosmică decât pe disciplină militară. În opoziție, amintesc nuvela First Contact de Murray Leinster din 1945. Aceasta este printre primele povestiri cu un scenariu clasic de „prim contact” între nave militare. Atmosfera e strict militară, deși e mai mult despre tensiunea psihologică decât despre luptă și cu atât mai puțin despre aventuri.

Mai sunt și alte titluri, însă ar trebui să forțăm serios noțiunea de SF militar pentru a le cuprinde. Așa că vom rămâne la acestea, pentru că ele ne arată sărăcia de titluri din anii ’50, spre deosebire de bogăția actuală. Pe acest fond a venit Infanteria stelară a lui Heinlein, premiată cu Hugo în 1960, și vă dați seama că a făcut senzație. Practic, Heinlein, cu romanul său din 1959, dă naștere subgenului SF militar modern, care ulterior se bifurcă în două mari direcții: militarism glorificat (Weber, Ringo, Warhammer 40K) și critică anti-militaristă (Haldeman, Bujold, mai târziu Scalzi cu Old Man’s War).

Îmi dau seama că m-am cam întins fără a vorbi deloc, sau prea puțin, despre ce anume aduce Heinlein nou și despre intrigă, cu personajele sale. Ei bine, despre intrigă și personaje nu vă voi spune nimic. Consider că acestea trebuie aflate prin citire directă și nu printr-un rezumat care ar putea răpi din plăcerea lecturii. Desigur, îmi cer scuze, știu că toți cei prezenți au citit romanul. Așa că îmi refac argumentele spunându-vă că nu vă voi povesti romanul. Îl știți deja. Așadar, ce aduce nou acest roman? De ce este el considerat un punct de cotitură? Pe scurt, Heinlein introduce câteva elemente-cheie pentru acest subgen: conflictul intraspecii explicat nu doar la nivel militar, ci și social; cultura militaristă și responsabilitatea socială ca specie, nu doar ca națiune; armura blindată, adică exoscheletele, care măresc forța, viteza și rezistența soldaților (pe care le regăsim ulterior în Warhammer 40K, Halo, StarCraft, Mobile Suit Gundam); războiul cu extratereștrii folosit ca pretext pentru reflecții asupra naturii umane, civismului și colectivismului.

Aceste teme, mai mult sau mai puțin, se regăsesc în operele ulterioare ale unor scriitori din zona SF-ului. Câteva exemple: în 1972 Keith Laumer publică seria Bolo. În această serie avem tancuri autonome uriașe, cu personalități proprii. Militarism SF pur. Joe Haldeman, cu The Forever War din 1974, scris ca răspuns și critică la Heinlein, inspirat de experiența autorului în Vietnam, aduce ca noutăți războiul relativist, trauma soldaților, alienarea socială. John Steakley, în Armor, dezvoltă luptele cu soldați în armuri mecanizate. Este un roman mult mai personal și psihologic decât Infanteria lui Heinlein. Anii ’80 aduc fenomenul Warhammer 40K (univers de jocuri și literatură), influențat direct de Heinlein: armuri puternice și imperii galactice militare.

În final, vă voi mărturisi că nu sunt un fan al acestui roman. Cât despre film, mai bine nu comentez. Totuși, îmi place Heinlein, dar nu prin Infanteria stelară. Romanul meu preferat este Luna e o doamnă crudă din 1966, în care avem una dintre primele AI-uri memorabile din literatură (Mike). În acesta, foarte cunoscut de altfel, avem povestea revoluției unei colonii de pe Lună împotriva Pământului. Al doilea roman este Străin în țară străină, din 1961, în care un pământean crescut de marțieni vine pe Pământ și devine un fel de mesia.

Scrise în stilul didactic al lui Heinlein, aceste două romane sunt emblematice pentru imaginația sa debordantă și pentru ceea ce vrem să găsim la un scriitor de SF: anticipația științifică. Ca o paranteză, aceste două caracteristici nu lipsesc nici din Infanteria stelară, doar că acolo au un rol prea distructiv pentru gusturile mele.

Dacă mai am un pic de timp și voi mai multă răbdare, aș vrea să vă spun câteva cuvinte, nu despre roman, nu despre film, ci despre adevărata critică la adresa Infanteriei stelare a lui Heinlein. Aceasta nu este filmul, mult prea neclar și vag, ci Războiul fără sfârșit a lui Joe Haldeman, din 1974.

Infanteria stelară și Războiul etern – două fețe ale aceluiași subgen

Vedeți dumneavoastră, dacă Infanteria stelară a lui Robert A. Heinlein, apărută în 1959, poate fi considerată actul de naștere al science fiction-ului militar modern, atunci The Forever War a lui Joe Haldeman, din 1974, este răspunsul său critic, un contra-punct care răstoarnă premisele fundamentale ale romanului lui Heinlein. Ambele cărți vorbesc despre soldați, disciplină și război interstelar, dar fiecare le interpretează prin prisma epocii și a experienței autorului.

La Heinlein, războiul este un cadru formativ. Infanteria Mobilă, cu exoscheletele ei futuriste, nu este doar o unitate de luptă, ci și o școală a cetățeniei. Doar cei care servesc dobândesc drepturi politice, iar sacrificiul pentru comunitate devine fundamentul unei societăți stabile. Luptele cu insectoizii „Bugs” sunt, în plan simbolic, confruntarea cu un inamic absolut, imposibil de conciliat, un alter colectivist care justifică războiul. În acest fel, Infanteria stelară glorifică disciplina, meritul și responsabilitatea ca temei al ordinii sociale.

Haldeman, veteran al Vietnamului, privește însă războiul printr-o lentilă opusă. În The Forever War, armata nu mai este școala cetățeniei, ci o mașină impersonală care strivește indivizii. Dilatarea relativistă a timpului face ca soldații să lupte secole la rând, iar când se întorc acasă descoperă o societate complet schimbată, în care nu mai au loc. Inamicul, Tauranii, nu este o amenințare malefică, ci rezultatul unei neînțelegeri cosmice, ceea ce face conflictul și mai absurd. Dacă la Heinlein războiul este inevitabil și formator, la Haldeman el este inutil și devastator.

Cele două romane se citesc, de fapt, ca un dialog între generații. Heinlein, scriind pe fundalul Războiului Rece, vede în armată instrumentul responsabilității civice. Haldeman, marcat de experiența din Vietnam, surprinde alienarea veteranului și imposibilitatea reconcilierii dintre sacrificiul personal și lipsa de sens a conflictului. Unul glorifică disciplina, celălalt denunță absurditatea. Împreună, cele două texte definesc polii între care se mișcă întregul subgen al SF-ului militar: între credința în război ca fundament al comunității și constatarea că războiul nu face decât să sfâșie indivizii și să îi înstrăineze de lume.

Așa că, dragi prieteni, dacă Infanteria stelară ne învață că războiul formează cetățeni, iar Războiul etern ne arată că războiul îi pierde pe aceiași cetățeni, poate concluzia nu e la Heinlein sau la Haldeman, ci la noi: cât de mult suntem dispuși să sacrificăm pentru o societate mai bună și dacă, într-adevăr, războiul e singurul drum până acolo.

***

Dacă v-a făcut cu ochiul subiectul și vreți să citiți mai mult, două recomandări rapide: Alexei Panshin, Heinlein in Dimension – o carte care-l scutură bine pe Heinlein – și The Cambridge Companion to Science Fiction, unde găsiți tot contextul mai larg. Promit, nu sunt manuale de instrucțiuni ca la Infanteria Mobilă, se citesc cu plăcere.