Cer liber

în această povestire fantastică din genul realismului magic, un băiețel este (poate) mai mult decât pare și descoperă printre stele un secret minunat. Când, însă, nu-l crede nimeni, decide să le demonstreze adulților de ce este important să mai privești cerul din când în când… și ce consecințe rezultă din uitarea acestui adevăr atât de simplu.

---

 

Mi-a fost clar din prima clipă că Jonathan nu era un băiat obișnuit. I-am predat fizica mai mulți ani și am ajuns să-l cunosc destul de bine. Materiile de real erau unul dintre punctele sale forte. Era foarte deștept și un elev model, însă mai neadaptat social. Nu prea avea prieteni, nici succes la fete și, de obicei, stătea singur. Cam visător, dar aceasta nu-i afecta notele.

Acum vreo câteva săptămâni am observat că părea epuizat și nu reușea să se concentreze la oră. Din când în când mai că adormea. În recreație l-am oprit și am întrebat dacă are probleme.

— Nu dorm destul, a recunoscut imediat. Studiez cerul nopții și stelele de pe el. Am început să fiu pasionat de astronomie.

— Un domeniu fascinant, i-am răspuns, și demn de atenția ta, dar tot ar trebui să te culci la o oră decentă.

— Da, știu. O să încerc.

După două-trei zile, a venit el la mine și m-a întrebat dacă am un minut. Firește, am răspuns afirmativ.

— Mi-a luat ceva efort și cercetare, mi-a spus, strălucind de mândrie, dar cred că am descoperit cum pot controla cerul.

— Cum așa?

— Stelele, mi-a zis. Nu ți-am zis că studiez astronomia?

— Ba da, însă nu pricep cum adică poți controla astrele. Ce vrei să spui?

Jonathan a scos o hartă stelară din buzunar, a desfăcut-o și mi-a arătat un corp ceresc, încercuit cu roșu.

— Pe-asta am reușit s-o dau jos. Dacă nu mă crezi, poți să verifici. Uită-te la cer diseară. Nu o s-o mai găsești acolo.

Sincer, m-a lăsat fără replică. Vorbea serios? Glumea cu mine? Nu prea era genul care face farse ori cine știe ce alte prostii de impresionat fete. Nu am vrut să-l dezamăgesc, așa că am promis că o să verific, deși habar nu aveam despre ce vorbea.

Nu m-am uitat pe boltă în acea noapte – și oricum, nu am observat lipsa vreunei stele, chiar și folosind o hartă drept referință. Dar mi-am spus că trebuie să urmăresc unde va duce bizara lui obsesie pentru stăpânirea cerurilor.

Câteva zile nu s-a mai întâmplat nimic. Într-o luni, săptămâna următoare, Jonathan a venit iar la mine. Părea cam nefericit și am presupus că are vreun necaz.

— Ia uită-te, mi-a zis și mi-a întins harta stelară.

Am remarcat faptul că vreo șase aștri erau încercuiți cu roșu. ”Înlăturați” de el, după cum susținea.

— Le-am arătat asta părinților mei și le-am zis ce am făcut. Mă așteptam să fie mândri de mine, dar pur și simplu nu m-au crezut. Le-am cerut să verifice direct pe cer, dar nu s-au obosit s-o facă.

Aproape că a izbucnit în lacrimi. Pentru un copil ca Jonathan, e devastator să nu fii luat în serios. Mi-am cântărit bine cuvintele.

— Poate că ar trebui să vorbesc eu cu ei, i-am propus. Ar fi o idee bună, nu crezi? Pe mine m-ar asculta, nu?

Jonathan a dat din cap.

— Da, tu ești profesorul de fizică. O autoritate. Pe tine o să te asculte.

— Săptămâna viitoare avem ședință cu părinții. O să discut eu cu ei, nu-ți face griji.

Jonathan mi-a mulțumit, evident ușurat. Am realizat că va trebui să pregătesc ședința cu mare grijă.

*

— Fiul nostru se poartă ciudat în ultima vreme, mi-a spus tatăl lui Jonathan. Stă treaz până târziu în noapte. Susține că are tot mai mult control asupra stelelor și a și dat câteva jos.

Am dat din cap.

— Mi-a servit aceeași poveste.

Bărbatul și-a lăsat mâna pe brațul soției sale și a continuat:

— Suntem îngrijorați. Credem că o ia razna. Ne tot cere să verificăm lipsa acelor aștri și se enervează că ne îndoim. Sincer, nu știm ce să ne mai facem. Că doar nu spune adevărul, nu? Dacă ar fi înlăturat din stele, nu ar fi urlat presa și televiziunile? Nu ar fi remarcat astronomii și s-ar fi întrebat ce se întâmplă?

— Chiar așa. Fiul dumneavoastră pare obsedat de pasiunea sa pentru astronomie, pentru controlul asupra stelelor, cum zice el. Este un copil foarte inteligent și cu o imaginație bogată. Cred că totul e doar în mintea lui. O să-i treacă. Nu m-aș îngrijora prea tare. Dar e important să-i luați realizările în serios, ori măcar să vă prefaceți. Jonathan ar fi dezamăgit, poate chiar frustrat, dacă oamenii pe care îi admiră, părinții și profesorii săi, nu-l bagă în seamă. Este un băiat sensibil. Cred că cel mai bine e să-i arătați susținere și interes pentru ce face. Până la urmă va uita despre așa ceva și va trece la lucruri mai serioase.

Am crezut că rezolvasem problema, dar Jonathan s-a dovedit mai insistent decât mă așteptam. A început să se laude cu ”puterile sale speciale” oricui era dispus să-l asculte, inclusiv colegilor.

A fost luat în râs, firește. Așa cum mă temeam, a reacționat prost și a început să evite compania celor care nu erau impresionați de poveștile sale – adică practic toată lumea. Cum era tot mai furios și deprimat, am decis că trebuie să avem o discuție. Spre ușurarea mea, nu s-a opus.

— Cum mai merge cu studiul astronomiei? l-am întrebat.

— Am avansat foarte mult. O să dovedesc ce pot. Nimeni nu pare să mă creadă, dar situația se va schimba. Aș putea elibera tot cerul de stele dacă aș vrea, dar oamenii pur și simplu ar ignora situația. Nu văd ce nu vor să vadă. Cred toți că-s idiot, un tocilar care a înnebunit și vorbește prostii. Habar nu au ce pot eu face.

— Orice-ar fi, să nu faci vreo tâmpenie, Jonathan.

— Nici tu nu mă crezi, a pufnit disprețuitor. Ești la fel ca toată lumea. Ai verificat cerul noaptea? Nu ai remarcat nimic?

Nu am știut ce să răspund, așa că s-a cam enervat.

— Vreau să scap de aici. M-am săturat de cocina asta. La naiba cu Dartmoor Creek. Plec. În curând. Dar nu înainte să vă arăt eu vouă ce pot. Nu o să aveți cum să ignorați așa ceva.

S-a întors și a plecat furios.

— Nu face vreo tâmpenie, am repetat, dar nu a părut să mă audă.

Sau nu a vrut.

*

În zilele următoare nu s-a întâmplat nimic deosebit. Dartmoor Creek este un orășel mic și nu se așteaptă nimeni la ceva special sau straniu. Din când în când am privit în sus, dar, din ce mi-am dat eu seama, toate stelele erau la locul lor. Jonathan se retrăsese în sine, pierduse aparent contactul cu toți colegii și nu mai era atent la cursuri, ci doar visa cu ochii deschiși. M-am gândit că ar trebui să discut iar cu părinții lui despre comportamentul său îngrijorător.

Apoi nu a apărut la școală într-o zi, iar seara am aflat că a dispărut. Părinții săi erau neliniștiți, bineînțeles, mai ales ținând cont de starea lui mentală. S-a adunat un grup de căutare și, spre surpriza noastră, după câteva ore s-au întors pe jos.

Șeriful a convocat o reuniune de urgență la primărie. M-a chemat și pe mine, drept una dintre puținele persoane care-i câștigaseră încrederea lui Jonathan în ultima vreme. Au venit și părinții săi, triști și foarte îngrijorați.

— Nu am dat de vreo urmă a lui Jonathan, a zis șeful echipei de căutare. Și am pățit ceva ciudat. La câțiva kilometri de oraș ni s-au oprit motoarele mașinilor. Nu am reușit să le mai pornim. A trebuit să venim pe jos înapoi. Nu am avut cum să mergem până în localitatea vecină. A fost ca și cum cineva nu ne lasă să trecem de hotarele orașului.

— Ce prostie! a exclamat șeriful. De ce nu ați sunat să cereți ajutor?

— Ba am făcut-o. Nu ne merg nici mobilele. Vouă?

Am încercat să formăm, dar nu funcționau nici ale noastre.

— Suntem izolați de restul lumii, a zis șeriful. Înțeleg că cineva priceput și cu uneltele potrivite ne poate lăsa fără semnal de celular, dar nu și cum ar strica motoarele. N-are nicio noimă.

Nici pentru noi, restul. L-am întrebat pe șerif ce să facem și ne-a zis să ne ducem acasă și să așteptăm până se rezolvă problemele.

— Nu-mi dau seama ce s-a întâmplat, dar nu cred că va dura. Se va face vreun anunț în cele din urmă. Așa că ascultați radioul, uitați-vă la televizor, verificați pe net, încercați să sunați și să mă țineți la curent cu orice aflați. Dup-aia ne descurcăm noi.

Așa că am plecat toți pe la casele noastre. Am descoperit că nu mergeau nici radiourile, televizoarele și internetul – așa cum mă și așteptam deja – iar telefoanele rămâneau nefuncționale. Pe măsură ce amurgul a fost înlocuit de bezna nopții, am ieșit în prispă și m-am uitat la cer.

La început am crezut că este înnorat, fiindcă nu am văzut nicio stea. Apoi am observat că nu era vreo urmă de nori. Pur și simplu cerul era liber, curățat de stele.

Mi-am amintit ultima discuție cu Jonathan. Nu exact cu aceasta ne amenințase? Că o să șteargă cerul, ca să ne convingă pe toți de puterile sale? Firește că un copil nu avea cum să dea jos toate stelele din văzduh, să ne taie toate liniile de comunicație și să ne blocheze în oraș. Și totuși, chiar aceasta era situația.

Fie avea el capacități dincolo de orice imaginație, fie se întâmplase vreo catastrofă de când plecase – iar ultima opțiune părea mai probabilă.

M-am dus la culcare, sperând că mă voi trezi într-o lume normală, cu Jonathan înapoi, mulțumit că nu-l mai pune nimeni la îndoială, și o să ne putem continua viețile. Când m-am sculat, am verificat ceasul deșteptător: ora 7. M-am dat jos din pat, am privit pe geam și am văzut că era încă întuneric. În această perioadă a anului soarele răsare pe la 7 și un sfert, așa că cerul ar fi trebuit deja să înceapă să se lumineze, dar nu o făcea. Am ieșit din casă și m-a luat tremuratul de la frig. Nu mai pomenisem așa ceva – prin părțile noastre nu scade temperatura atât de mult peste noapte.

Mobilul tot nu-mi funcționa, nici alte mijloace de comunicații. M-am îmbrăcat, i-am spus soției să rămână înăuntru și să fie precaută, apoi am plecat la primărie. I-am găsit acolo pe șerif și pe alți câțiva, inclusiv părinții lui Jonathan.

— Ce se întâmplă? i-am întrebat.

— Nu știm, mi-a spus șeriful. Nu mai avem stele. Și nici răsărit, după câte se pare. Iar temperatura tot scade. Sincer, nu văd ce am putea face. Sper doar că nu va dura și că lucrurile vor reveni la normal înainte ca totul să devină un coșmar.

— Adică? l-am chestionat, deși cam bănuiam ce vrea să zică.

— Nu putem trăi la nesfârșit fără soare. Orașul se va răci până va deveni impropriu vieții.

— Vreo bănuială ce a provocat așa ceva?

Șeriful a dat din umeri, dar a răspuns tatăl lui Jonathan:

— Fiul meu. Ar fi trebuit să-l credem. E vina noastră. Nu l-am luat în serios și plătim prețul.

— Prostii, l-a întrerupt șeriful.

A făcut un gest către totul din jur și a adăugat:

— Cum ar putea face așa ceva un simplu mucos?

— Ai tu altă explicație? l-am întrebat.

— Nu tocmai, a recunoscut. Dar trebuie să fie vreun dezastru natural, care a coincis cu plecarea băiatului.

Tatăl lui Jonathan l-a contrazis.

— El ne-a spus că o să ne arate ce poate. A vrut să ne învețe minte.

— Așa o fi. Atunci să aprindă lumina.

Au tăcut toți, sătui de-o discuție care nu ducea nicăieri.

— Orice ar fi, cum suntem blocați aici și izolați de restul lumii, nu avem altceva de făcut decât să așteptăm, a zis într-un final șeriful. Și să sperăm la mai bine.

Așa că am așteptat, dar soarele tot nu a răsărit, iar temperatura a tot scăzut. Tremurând de frig și spaimă, am plecat spre soția de acasă, cu vești foarte proaste despre Dartmoor Creek și locuitorii săi.

***

© by Frank Roger

Tradus și retipărit în Galaxia 42 cu permisiunea autorului.

*

Translated and published with the aothor’s