Cursa lui Morgan

Bobbi Jo gonea pe străzile din Fairbanks când iCoach-ul o aruncă din vis direct în întunericul din dormitor.

‒ Trezirea! ciripi vocea instructorului de aerobic, ce i se păruse atât de potrivită când o alesese dintre cele aproape două sute de opțiuni disponibile. Alergarea de azi începe în șaptezeci și cinci de minute.

Bobbi Jo se chiorî la cifrele roșii ale ceasului, genul pe care le puteai vedea fără să fii complet treaz. Îi luă o clipă să focalizeze, apoi citi: 3:15. Nu era chiar ce înțelegea ea prin dimineață. Iar dacă drăcia aia avusese de gând s-o scoale la ora aceea, de ce mama dracului nu-i spusese înainte de al doilea pahar din seara precedentă?

‒ Ăăă, începu. De ce așa devre…

Își dădu seama că o discuție necesita folosirea mai complexă a creierului decât era dispusă să încerce.

‒ Las-o baltă.

Se holbă din nou la ceas, încercând să calculeze.

‒ Începem la 4:30, nu? Nu-mi ia atât de mult să mă îmbrac.

‒ Așa-i, dar ai nevoie de treizeci-patruzeci de minute pentru a procesa cafeina, carbohidrații și electroliții și pentru a-ți aduce parametrii corpului în zona de performanță.

Prea multe fraze pompoase. Dacă avea de gând să-i vorbească în felul acela la o asemenea oră, trebuia să-și ia aplicația de reducere-a-comunicației-la-un-nivel-mai-simplist. Dar un lucru era clar.

‒ Asta nu dă șaptezeci și cinci de minute.

‒ Corect. Tiparul indică faptul că va fi nevoie de treizeci și cinci de minute pentru a te face să te dai jos din pat.

‒ Mda, comentă ea, întrebându-se dacă putea să cumpere și o aplicație de amânare pentru dispozitiv. Ne vedem atunci.

Putea face față vocii aceleia. Cum îi spunea baritonului cultivat pe care aproape că-l alesese în schimb? Martin Freeburg? Nu, nu așa. A, da!

‒ Morgan, zise. De acum înainte, te cheamă Morgan.

Își cumpărase iCoach-ul cu doar zece zile în urmă, la insistențele partenerei de antrenament.

‒ Știu că-i scump, spusese Becca, dar, dacă vrei cu adevărat să te califici pentru Fairbanks, vei avea nevoie de ajutor. Și, pe termen lung, e mai ieftin decât un antrenor în carne și oase. Ca să nu mai spun că nu trebuie să aștepți să te sune înapoi. Ți-aduci aminte cât de greu a fost să ajungem la antrenorul Parker? Cel electronic e mereu disponibil.

Toate astea sunaseră mai bine în mijlocul unei curse superbe de toamnă, decât în întunericul unei dimineți din Minnesota.

Investise prea multă energie vorbind ca să mai poată adormi la loc, dar încă se putea ascunde sub pătură, visând cu ochii deschiși la vânătoarea elitelor dincolo de bolta cristalină și soarele amiezii. Sau poate că a visa nu era termenul corect. Cum se numește când visatul cu ochii deschiși se produce atunci când ar fi trebuit să dormi?

Încă nu fusese stabilit baremul calificărilor din anul care urma, dar cum la Chicago și Berlin se depășiseră 40 de grade în anul precedent, mai mult ca sigur că Fairbanks avea să ridice mai sus standardele. Devenise deja cursa de vârf din circuitul profesionist – unul dintre motivele pentru care toată lumea dorea să participe la ea. În plus, ce sens avea să te antrenezi atâtea luni, dacă riscai să te coci în aerul fierbinte? Nordul era alegerea mai bună.

La fel stătea și cu calificările pentru Fairbanks. Becca întocmise o listă scurtă a curselor de luat în calcul: Reykyavik, Oslo și Irkuțk, unde-o mai fi fost și asta. Pentru o vreme, se gândise și la Svalbard, dar o exclusese în cele din urmă. Încă mai erau urși polari pe-acolo.

‒ Directorul cursei m-a asigurat că n-au avut niciun incident cu vreun alergător mâncat, spusese ea, dar toată lumea știe că urșii polari mor de foame, iar, la mila douăzeci, un alergător poate părea o pradă ușoară.

‒ Poate că teama îți va da aripi. Te va face să obții un nou record personal.

Becca râsese, dar privirea ei rămăsese ațintită în gol.

‒ Hmm… Mă întreb dacă poți simula asta. Știi că au schimbat regula, nu? Simulatoarele sunt legale acum, chiar și la Jocurile Olimpice. Mi-am setat odată ritmul cu al lui Roland Bryce. Are cel mai frumos fund, dar îmi distrăgea prea mult atenția. Am călcat într-o groapă și era să-mi luxez glezna. Nu, aș ști că ursul nu-i real, chiar dacă mi-aș seta costumul să-i simuleze respirația în spatele meu. Oricum, bună idee.

Oriunde ar fi participat la calificări, Bobbi Jo urma să aibă nevoie să scoată minim 3:15 ca să ajungă la Fairbanks, motiv pentru care renunțase la două săptămâni de plată la iCoach și-și pusese cinci micro-implanturi care să-i ofere cele mai bune aplicații.

‒ O să doară un pic, spusese doctorul.

De ce ziceau asta de fiecare dată când seringa arăta ca o bazooka? Implantul vocal amplasat în spatele urechii duruse cu adevărat, deși alimentarea celulei prin intermediul glucozei din sânge durase doar o secundă. Dar, când venea vorba despre cursă, spera că doctorul știa ce făcea.

‒ Are nevoie doar de zece miliwați, îi explicase. În timp ce alergi, arzi câteva sute de wați, așadar celula de alimentare nu va folosi destul zahăr din sânge pentru a te încetini. Totuși, dacă vei continua să-ți epuizezi rezervele de glucoză, tu o vei încetini, iar microfonul se va opri. Deci, dacă antrenorul îți spune să mănânci, bagă la cap. Îți va monitoriza continuu nivelul zahărului din sânge și vei alerga mai bine dacă faci cum zice.

‒ Ăsta-i un alt implant? întrebase Bobbi Jo.

‒ Nu. Monitorizarea glucozei o face un senzor cu infraroșii din brățară. Va veni și ziua când o vom putea face non-invaziv. Momentan, multe lucruri nu pot fi monitorizate fără implanturi. Acum, încă o înțepătură…

Vremea îi dădu peste cap programul de antrenament, după cum avu ocazia să afle când „Morgan” o convinse că apelase la numărul maxim de amânări pe care le putea folosi.

‒ Se apropie o serie de furtuni, îi explică în timp ce-și măsura nivelul matinal recomandat de potasiu, magenziu, cafeină, amestec de vitamice și pudră de carbohidrați și-l turna în blender împreună cu o jumătate de litru de apă și o pudră albă despre care știa doar că este un liant. O să-ți arăt harta meteo. Dar, întâi, vezi că ai uitat oxigenul.

‒ Fir-ar!

Se întoarse în dormitor și coborî nivelul gazului de la „Addis Abeba” la „ambiental”. Sleep high, live low, spunea reclama regulatorului de oxigen. Nu era cel mai bun slogan – a doua jumătate o ducea mereu cu gândul la lowlife – dar filtrul se cupla la aerul condiționat și nu folosea multă energie, câtă vreme își amintea atât să-l dea înapoi dimineața, cât și să țină ușile închise noaptea. Altfel, ar fi cheltuit o avere în timp ce unitatea ei de oxigen ar fi încercat să transforme tot St. Paul, Minnesota în Etiopia.

Înapoi în bucătărie, își turnă într-un pahar amestecul și se holbă la el. Băutura de trezire din săptămâna precedentă fusese de un verde bolnăvicios și avusese gust de urină – sau, cel puțin, așa își imagina ea că ar fi avut gustul aceasta. Făcuse plângere și, cu o zi în urmă, primise o nouă marcă de liant prin Federal Express.

Avea aspect de cretă.

Luă o înghițitură și aproape se înecă. Cretă amestecată cu urină.

‒ Îmi pare rău, spuse Morgan. Studiile au dovedit că acest amestec de ingrediente îmbunătățește performanțele cu 0,6 procente, care reprezintă diferența dintre un maraton de 3:16:08 și unul de 3:14:59. Știu că recenziile legate de gust nu sunt bune, dar, pentru a avea cea mai bună șansă de a-ți atinge scopul, trebuie să-l bei.

Bobbi Jo se mai chinui cu o înghițitură. Nu avea deloc gust mai bun. Câte luni mai erau până la termenul limită al calificărilor pentru Fairbanks? Urma să fie o vară lungă dacă trebuia să bea chestia aia în fiecare dimineață. Și o presimțire sumbră îi spunea că vinul din seara precedentă avea să fie ultimul pentru o lungă perioadă.

Până atunci, trebuia să vadă de vreme, așa încât își puse viziera de antrenament, oferindu-i iCoach-ului un ecran mai mare decât monitorul brățării pentru afișarea imaginilor.

‒ Oh! exclamă, holbându-se la o linie de pete pe radarul Doppler ce avansau de-a curmezișul statului. Asta de unde a mai apărut?

‒ Kansas, răspunse inutil aparatul.

Uneori, nu se dovedea așa de inteligent pe cât se credea.

‒ Ar fi trebuit să se disipeze, dar nu s-a întâmplat.

Făcu o pauză. Noua voce părea o simulare mai bună a unui antrenor adevărat decât cea falsă de intructor de aerobic.

‒ Nivelul cortizolului e la aproximativ trei ore distanță de recuperarea optimă, dar asta te-ar plasa fix în mijlocul furtunii. De-aia trebuie să începem devreme.

‒ Nu mai bine mă-ntorc în pat și folosesc mai târziu simulatorul de teren din club? întrebă ea, simțindu-se extraordinar contrazicându-se cu un antrenor adevărat.

Asta deși câștiga rareori disputele, oricât de mult s-ar fi străduit. Banda de trei pe șase metri a simulatorului putea imita orice topografie din baza de date, iar ochelarii VR o imersau în orice decor, din Malaezia până în Maroc. Sau Fairbanks.

‒ Din păcate, e închiriat până la patru după-amiaza. Până atunci, ai depășit cu opt ore perioada când te-ai recuperat. În plus, simulatoarele nu sunt adecvate curselor prelungite pe teren deluros, ca asta. Dacă vrei să știi…

‒ Nu vreau.

‒ …Un studiu recent din Jurnalul Siberian al Tehnologiilor Sportive a arătat că, până și în cele mai bune simulatoare, alergătorii experimentează „discontinuități perceptive” între vederea proprioceptivă și imaginile realității virtuale, ceea ce duce la întârzieri bimecanice de milisecunde.

‒ Discontinuități perceptive?

‒ Te face să eziți un pic. Simulatoarele sunt bune pentru alergări ușoare, dar nu pentru antrenamente de calitate.

Vocea din urechea ei chicoti.

‒ Oricum, bună încercare.

Cinci minute mai târziu, ieșea pe ușă.

‒ Ia-o ușor, îi atrase inutil atenția vocea lui Morgan.

Bobbi Jo se pricepea de minune s-o ia ușor. Era încă atât de întuneric, încât nu se zărea nicio urmă a răsăritului.

‒ Îmbunătățește imaginea! ceru, iar aplicația se supuse.

N-avea cum să alerge dacă nu vedea pe unde pășește.

‒ Stai un pic, replică Morgan.

Imaginea devenise mai luminoasă, dar ceva părea în neregulă.

‒ Nu primesc feedback de la colanți.

Fir-ar! Știa că nu trebuia să-i pună în uscător – și nu numai că se amestecaseră cumva printre restul rufelor, dar aparatul fusese setat la temperatură înaltă.

‒ Ok, continuă Morgan o clipă mai târziu. Am rezolvat. Te vei bucura să afli că ai picioare. Mai mult, mușchiul soleus e cu trei procente mai relaxat decât ieri. Am reușit să setăm corect opțiunea de automasaj a costumului de recuperare.

‒ Bun, aprobă Bobbi Jo.

Cu o săptămână în urmă, dădea impresia că se îndreaptă spre o tendinită la tendonul lui Ahile.

O scurtă pauză.

‒ Oxigenul din sânge e la sută la sută. Cortizol normal – ceea ce e bine, fiincă știu că ești nervoasă pe mine că te-am trezit.

O nouă pauză.

‒ Senzorii de șoc indică faptul că aterizarea e un pic dură, dar nivelul cumulativ săptămânal al greutății de impact e în parametri, chiar și cu dansul de aseară. Însă nu cu mult. Mă tem că ai cam terminat-o cu petrecerile până după cursă.

‒ Dar e ziua mea luna viitoare!

‒ O să ai alta anul viitor.

Alerga în continuare, cu elasticul din colanții inteligenți ai costumului contractându-se ca să absoarbă energia de impact, destinzându-se apoi la momentul potrivit pentru a-i oferi impulsul necesar sprintului. Colanții fuseseră scumpi, dar meritaseră banii. Estima că-i ofereau o secundă suplimentară la fiecară milă. Spera că nu-i arsese prea tare în uscător.

O lumină verde pulsă pe vizor.

‒ Ok, spuse Morgan. Poți să-i dai drumul. Accelerează un pic, dar fără să forțezi.

Lui Bobbi Jo îi plăcuse mereu încălzirea: senzațiile trupului care se trezește, asigurarea că, indiferent cât de dificil avea să fie antrenamentul, viața îi pompa în mușchi, ajutând-o să-l ducă la bun sfârșit. Timpul acela era doar al ei. Se asigurase că antrenorul electronic înțelege asta încă de la prima cursă făcută împreună. Nu vorbi cu mine în timpul încălzirii. Chiar și când alerga cu Becca, etapa asta o parcurgea singură.

Din fericire, se dovedise a fi unul dintre puținele lucruri la care iCoach-ul nu comentase. În schimb, îi proiectase un cursor pe vizieră, dând impresia că se afla la cinci metri în fața ei, mișcându-se la viteza ideală. Dacă se apropia, însemna că alerga prea repede, iar cursorul devenea roșu: încetinește. Prea încet și se îndepărta, virând spre mov. Verde însemna optim. Partea bună legată de încălzire era că includea un spectru decent de optim. În majoritatea timpului, cursorul doar îi indica traseul.

Stânga, dreapta, înainte. Din nou stânga. Accesul la internet al iCoach-ului includea programul semafoarelor, permițându-i s-o ghideze în așa fel încât rareori se vedea nevoită să oprească. În timpul încălzirii, era plăcut. Ulterior, apăreau momente când se ruga să prindă un stop pe roșu.

Trecură două mile în care Bobbi Jo fusese lăsată doar cu propriile gânduri.

‒ De ce nu ni se alătură și Becca? întrebă în cele din urmă.

‒ Noaptea trecută, am luat legătura cu antrenorul ei electronic. Te recuperezi un pic mai repede ca ea, ceea ce înseamnă că ciclurile voastre de antrenament sunt defazate la momentul actual. Vă veți sincroniza din nou peste aproximativ două săptămâni.

Fir-ar să fie! Nu cu mult timp în urmă, își făcea majoritatea antrenamentelor împreună cu Becca. Dar acesta era costul optimizării: dacă voia neapărat acel 3:15, trebuia să strângă din dinți și s-o facă cum trebuie. Ar fi fost o prostie să scoată 3:16 doar fiindcă voia să fie prea sociabilă.

Poate ar fi fost plăcută o companie simulată. Oare o conversație de genul acesta purtată cu Roland Bryce i s-ar fi părut realistă, ori ar fi arătat ca o fană ciudată, bucuroasă că exista doar în non-realitatea virtuală? Becca nu era singura care credea că el e drăguț.

Vocea lui Morgan îi întrerupse șirul gândurilor:

‒ E vremea să-i dăm bătaie. Bagă viteză – dar n-o lua prea repede. Mai ai încă douăzeci de kilometri. Urmărește cursosul și ai grijă să rămână în zona verde.

Preț de mai multe mile, Bobbi Jo schimbă de câteva ori ritmul, în timp ce Morgan îi monitoriza nivelul de acid lactic din sânge și cursorul fluctuă de la verde la mov, iar ulterior la roz.

Apoi ajunse pe poteci: crengi rupte prin parcuri, trepte abrupte săpate în stâncile de pe malurile râurile.

‒ Bună treabă, auzi în ureche vocea lui Morgan. Contează efortul, nu ritmul. Astăzi ne interesează lactații. Câtă vreme suntem în apropiere de 4,0 milimoli, te descurci bine.

Femeia zâmbi când îl auzi folosind pluralul. Antrenorii reali făceau așa. Faptul că vocea lui era un implant alimentat din propriul ei sânge de către o celulă cât un bob de orez, îi conferea acelui „noi” un înțeles aparte. Poate că n-avea să fie atât de rău, până la urmă, cu tot gustul de urină și cretă, ori cu trezirile înainte de răsărit.

Milele veneau și treceau, mai repede sau mai încet. Spre est, se zărea o geană trandafirie. Spre apus, se vedeau semnele rozalii ale furtunilor. Un moment perfect, acum că se trezise în întregime, de a fi vie și în mișcare, cu tensiunile în continuă schimbare din colanții ei masându-i mușchii obosiți. Când ajunsese la poteci, încălțămintea se adaptase și ea. Își modelase striații, apoi le aplatizase. Umflase pernițe pentru coborâre, eliminându-le pe teren plan.

Dintr-o dată, vocea lui Morgan adăugă ceva nou:

‒ Ok, îi spuse, e vremea să lovești zidul.

‒ Să lovesc ce?

‒ Zidul. Momentul acela când unii participanții la maraton clachează.

‒ Știu ce este. Dar ce vrei să spui cu „e vremea să-l lovesc”?

‒ A fost doar o atenționare, ca să nu fii luată prin surprindere. Ai cumpărat aplicația, e instalată și pregătită.

‒ Ce aplicație? N-am cumpărat nicio aplicație „lovește zidul”.

Urmă o pauză, în care Morgan probabil se conecta ca să-i veridice contractul.

‒ Ah. După o nouă pauză, continuă: Era în pachetul promoțional pe care l-ai achiziționat. Zidul făcea parte dintre opțiunile gratuite. Îți face praf nivelul de zahăr din sânge. Când va avea loc asta, vei piede legătura cu vocea mea, să știi. Dar poți vorbi în continuare cu brățara, iar eu îți voi răspunde în scris. După douăzeci de minute, nivelul zahărului va fi restabilit.

‒ Nu-i niciun risc?

‒ Există treizeci și patru de articole care tratează subiectul. Douăzeci și opt îl consideră inofensiv. Celelalte sunt de acord că reprezintă o simulare foarte bună a experienței unui maraton care nu merge bine și că te călește mental. Opțiunea gratuită din pachetul tău promoțional ți-a inoculat o capsulă capabilă să ofere trei simulări. După ce se consumă, vei avea nevoie de una nouă.

‒ Ce altceva mai include pachetul?

‒ Nu sunt prea multe lucruri de care să ai nevoie, deși aplicația adrenalinei poate fi de folos. În caz de urgență, îți poate îmbunătăți forța musculară suficient cât să facă un hoț să regrete că te-a ales pe tine. Sau un câine, de exemplu. Probabil că l-ai putea arunca până în districtul celălalt.

Femeia râse.

‒ Pun pariu că aceeași aplicație mi-ar oferi un impuls bun pentru final.

‒ Ar putea.

Ar fi putut jura că, în răspunsul lui, se ghicea o ezitare aproape umană.

‒ Dar asta ar fi împotriva regulilor de dopaj. Licența mea de dispozitiv olimpic legal m-ar obliga să raportez orice folosire ilegală a funcțiilor mele.

‒ Nu te teme, nu intenționez să trișez.

Nu era sigură că acela era motivul ezitării dispozitivului. Încercă să-și amintească cu ce nivel de ambiție solicitase să-i fie dotat iCoach-ul. Becca o îndemnase să opteze pentru sută la sută.

‒ Asta mi-am luat eu, îi spusese. Nu te va lăsa să ratezi.

Oare chiar așa spusese? I se părea că, de îndată ce Bobbi Jo acceptase să-și ia un iCoach, majoritatea sfaturilor Beccăi veniseră prin email. Sau poate mesaje text – nu-și mai amintea exact. Acum, că se gândea la asta, i se părea ciudat. În mod normal, Becca ar fi profitat de orice ocazie pentru a discuta. La momentul acela, totul părea o afacere – prețul dedicării, probabil. Ceea ce, desigur, avea nevoie Bobbi Jo să exerseze în următoarele minute.

Trase aer în piept cât de adânc putu, ținând cont că deja era o cursă solicitantă.

‒ Ok, spuse, lovește-mă de zid.

Preț de încă două sute de metri, totul păru normal. Apoi, respirația deveni sacadată. Picioarele și le simți de plumb. Gândirea deveni un exercițiu de târâre prin melasă.

Din fericire, nu se afla pe poteci. Rădăcinile copacilor ar fi fost o pacoste. Viziera continua s-o ghideze; un lucru bun, ținând cont că fulgerele brăzdau orizontul spre vest și, în aproximativ treizeci de minute, ar fi fost bine să se afle acasă. N-avea nevoie să se rătăcească.

Se forță să privească spre brățară, unde-l regăsi pe Morgan.

‒ Accelerează, scria.

‒ Cred că glumești.

‒ Accelerează.

Fiecare clipă era mai groaznică decât precedenta, dar se concentră asupra corpului. Brațe. Degetele de la picioare. Respiră regulat. Păstrează ritmul. Toate lucrurile despre care o învățase antrenorul Parker înainte să-l înlocuiască cu un gadget a cărui voce era acum offline, din cauza unei scăderi auto-induse a zahărului în sânge.

Trecură cinci minute.

‒ E mai bine, scria pe ecran. Ține-o tot așa.

Zece minute.

Cincisprezece.

În sfârșit, totul se termină, iar energia îi umplu din nou picioarele, plămânii și creierul.

‒ E decent pentru prima dată, se auzi vocea lui Morgan în ureche. Dar vei avea nevoie de o capsulă mai mare, fiindcă va trebui să faci asta cel puțin o dată pe săptămână ca să ajungi s-o gestionezi cum trebuie. Dar, dacă vei reuși s-o faci, vei fi capabilă de orice.

Se auziră tunete.

‒ Să mergem acasă. Mai întâi mâncare, apoi o baie rece, la 11,5 grade Celsius.

Dacă purta colanții, ar fi ajutat-o să potrivească temperatura.

‒ Mai facem o alergare ușoară după amiază. Îți voi spune când.

‒ Nu înainte să se termine meciul, replică ea, întrebându-se dacă avea nevoie de explicații pentru faptul că locuitorilor din Minnesota le plăcea să încurajeze echipa de baseball a Orașelor Gemene.

Pe durata meciului, putea sta în costumul de recuperare, primind un masaj.

După o pauză, vocea lui Morgan reveni, severă:

‒ Să lămurim un lucru, spuse. Eu sunt antrenorul. Eu îți spun când să alergi.

Tonul se înmuie un pic.

‒ Dar, în cazul de față, nu-i nicio problemă. Programul nu e critic când vorbim despre alergările de recuperare. Estimez că următorul antrenament intensiv va avea loc marți, după serviciu.

‒ Am o întâlnire.

‒ Am mutat-o miercuri la prânz. Verifică-ți agenda. Și el se antrenează pentru semimaraton, iar antrenorul lui electronic a fost de acord că antrenamentul de marți seara ar fi în beneficiul amândurora.

‒ Ai făcut… ce?

‒ Am…

‒ Te-am auzit, era o întrebare retorică. Întrebarea reală era: când ai făcut-o?

‒ Ieri.

‒ De ce nu m-a sunat să-mi spună chiar el, în loc să aștepte s-o faci tu?

‒ I-am cerut antrenorului său electronic să-i spună că tu ai solicitat schimbarea. Prin urmare, a crezut că a fost ideea ta.

‒ Ce-ai făcut?

‒ I-am cerut…

‒ Fir-ar să fie, nu mai repeta după mine! Pot să te întreb de ce-ai făcut una ca asta?

‒ Întâlnirile nu ajută la îmbunătățirea timpilor personali. Un studiu făcut în Africa de Sud…

‒ Mă doare-n cot de el…

‒ …Și publicat în Jurnalul Psihologiei de Performanță a arătat că atleții obțin rezultate mai bune dacă sunt singuri, ori într-o relație de minim unsprezece luni. Relațiile noi, în afara prieteniilor ocazionale, sunt contraindicate până după cursă.

Bobbi Jo analiză problema. Cât de mult își dorea acel 3:15? Decise că nu chiar așa de mult.

‒ E viața mea, spuse. Ești concediat. Îmi vreau banii înapoi.

Morgan chicoti, dar nu la fel de blând ca înainte.

‒ Optzeci și patru la sută dintre antrenorii electronici aud asta cel puțin o dată. Citește-ți contractul. Nu se rambursează nimic, iar discountul primit a fost condiționat de faptul ca tu să faci tot ce poți pentru a îndeplini baremul. Asta deoarece contractul ne permite să te folosim în reclame. Dacă eșuezi și se dovedește că e din cauză că nu te-ai antrenat suficient de serios, va fi o încălcare a contractului și vei datora încă…

Tunetul acoperi suma, dar Bobbi Jo era mai mult ca sigură că, oricât ar fi fost, nu și-o permitea.

‒ Ai putea crește un pic ritmul, spuse Morgan pe un ton calm care nu mai părea deloc prietenos. Electrocutarea accidentală nu reprezintă o scuză.

---

Povestirea Morgan’s Run (Cursa lui Morgan) a mai fost publicată și în alte reviste. A fost inițial comandată de o revistă americană de alergare, apoi republicată (într-o formă mult mai apropiată de cea actuală) de Cosmos, în Australia. Este despre atletism, schimbările climatice și inteligența artificială, și cu Jocurile Olimpice apropiindu-se este foarte actuală.

Traducere de Lucian-Dragoș Bogdan.
Mulțumim autorului pentru povestire!

Iată ce spune Richard A. Lovett despre povestire: Bobbie Jo și-a ales un antrenor. Unul online, cu vocea lui Dumnezeu. (Literalmente; am ales numele Morgan pentru a evoca acest lucru, dar a fost prea subtil. Morgan=Morgan Freeman. Îl numesc „Cursa lui Morgan.” A apărut în mai multe locuri, dar singurul disponibil online este Podium Runner.