Dunlendingii lui Tolkien: celţi, picţi, vikingi, ainu?

Un alt lucru pentru care filmul animat Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor, merită credit este aducerea dunlendingilor, „sălbaticii Triburilor Dealurilor” [1] , în prim-plan. Spre deosebire de cazul variagilor din Khand, ne putem forma o imagine destul de clară despre acest popor în cadrul universului imaginat de J.R.R. Tolkien.

Știm, de pildă, că erau un soi de munteni cu „pielea oacheșă și părul închis la culoare” majoritatea fiind războinici, dar unii se pare că se îndeletniceau și cu păstoritul. Ni se mai spune că erau „un popor ascuns, neprietenos față de dúnedaini și plin de ură față de rohirrimi” [2]. Dar de unde această dușmănie a dunlendingilor față de locuitorii regatelor Gondor și Rohan?

Ei bine, totul a început în epoca cunoscută sub numele de Al Doilea Ev. Strămoșii dunlendingilor trăiau împrăștiați prin văile și dealurile de la poalele Munților Cețoși și ai Munților Albi, precum și prin codrii din regiunea Enedwaith, ocupând astfel o parte considerabilă a teritoriului ce avea să alcătuiască regatul Gondor. Ca urmare a expansiunii coloniale a númenóreenilor în Pământul de Mijloc, băștinașii (printre care și dunlendingii) au ajuns să fie alungați de pe pământurile lor ancestrale și, în deznădejdea și mânia lor, s-au lăsat momiți de Sauron, intrând astfel în slujba sa:

„ […] băştinaşii surghiuniţi îl primeau cu braţele deschise pe Sauron şi nădăjduiau în victoria lui asupra Oamenilor Mării. Sauron ştia ce importanţă aveau pentru duşmanii săi Marele Liman şi atelierele de acolo, astfel că îi folosea pe băştinaşii clocotind de ură împotriva Númenorului drept iscoade şi călăuze pentru cetele lui de atacatori.” [3]

În Al Treilea Ev, dunlendingii s-au supus (numai din pricina fricii!) urmașilor númenóreenilor, dúnedainii, devenind o parte a regatelor Arnor și Gondor, păstrându-și însă graiul și vechile obiceiuri. Curios este că, în timpul anilor lor de bejenie, hobbiții din neamul stoor au petrecut ceva timp printre acești oameni barbari, ajungând astfel să vorbească „o limbă înrudită cu aceea a dunlendingilor”. [2]

Când puterea dúnedainilor a început să slăbească, ca urmare a Marii Molimi și a conflictelor de la hotarele răsăritene, dunlendingii „au încetat să mai fie supușii Gondorului” [3] și au început să năvălească în provincia depopulată numită Calenardhon. Însă, odată cu întemeierea regatului Rohan pe pământurile din Calenardhon, cu încuviințarea Gondorului, muntenii sălbatici s-au văzut siliți să o ia din loc. Între domniile regilor Eorl cel Tânăr și Aldor cel Bătrân, ei au fost izgoniți în dealurile stâncoase din ținutul Dunland („Țara Murgă”) [2], de unde au și căpătat exonimul de dunlendingi; ei înșiși își spuneau „Triburile Dealurilor” [1], fiind o adunătură de clanuri conduse de către mai multe căpetenii.

“Astfel au ajuns rohirrimii să fie urîţi de dunlendingi, ură care nu s-a stins pînă la întoarcerea Regelui, încă foarte îndepărtată în viitor la acea vreme. Ori de cîte ori rohirrimii dădeau semne de slăbiciune sau se găseau la ananghie, dunlendingii îşi reînnoiau atacurile.” [3]

Putem, desigur, să înțelegem nemulțumirea dunlendingilor și duşmănia lor față de rohirrimi, pe care îi percep ca pe niște uzurpatori. Însă sălbaticii aceștia trăiesc sub un fel de lege a talionului: orice ofensă fiind răsplătită însutit. Dacă până acum dunlendingii pot fi văzuți ca simple victime ale unor circumstanțe defavorabile, de aici încolo ei devin, la rândul lor, niște agresori plini de cruzime: raidurile sălbaticilor se concentrau cel mai adesea asupra așezărilor limitrofe, unde prădau hergheliile, pârjoleau casele și îi ucideau fără milă pe bieții țărani — femei, copii, bătrâni. De asemenea, profitând de faptul că Majordomii Cârmuitori ai Gondorului au acordat din ce în ce mai puțină însemnătate garnizoanei din Isengard, dunlendingii au început să se strecoare pe lângă hotarele de la miazănoapte ale Rohanului și au ocupat fortăreața, ucigându-i „pe puținii supraviețuitori ai străvechilor gărzi”. [3]

De atunci încolo, incursiunile sălbaticilor în Țara Stăpânilor Cailor s-au întețit, dunlendingii semănând haos prin satele rohirrimilor, înainte să se retragă la adăpostul zidurilor Isengardului, noul lor fief. O parte dintre dunlendingi s-au infiltrat și în regiunea cunoscută sub numele de Obștea Apuseană, amestecându-se cu rohirrimii care sălășluiau acolo. Din acest neam mixt s-au tras și Freca și fiul său, Wulf, pe care i-am văzut în Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor. Despre Freca, seniorul Obștii Apusene a Rohanului, ni se spune că:

“[…] el zicea că se trage din Regele Fréawine, cu toate că se spunea despre el că prin venele lui ar fi curs mai curînd sînge dunlending (din Ţara Murgă); unde mai pui că părul îi era negru ca pana corbului. Bogăţia şi puterea lui erau nemăsurate, stăpînind pămînturi întinse de o parte şi de alta a rîului Adorn. Nu departe de izvoarele acestuia şi-a durat o fortăreaţă, fără să-i pese prea mult de rege. Helm nu avea încredere în el, cu toate că îl chema ori de cîte ori ţinea sfat; iar el venea ori de cîte ori avea chef.”[2]

Odată cu creșterea puterii și ambițiilor lui Freca, care năzuia să își pună odrasla pe tronul Rohanului, tensiunile dintre dunlendingi și rohirrimi şi-au atins punctul limită. Nu voi zăbovi asupra evenimentelor din timpul domniei regilor Helm și Théoden, ecranizările realizate sub egida New Line Cinema – Warner Bros fiind suficient de fidele textelor din Anexele de la Stăpânul Inelelor, respectiv trilogiei propriu-zise. Vă voi spune doar că sfada izbucnită între neamul lui Freca și casa regală a Rohanului a fost catalizatorul participării dunlendingilor la Războiul Rohirrimilor și, în cele din urmă, la Războiul Inelului – Tolkien punctând faptul că, în ciuda veacurilor trecute între cele două conflicte, sălbaticii „nu uitaseră cum regele Helm îl omorîse pe Freca, seniorul lor”. [3] Animați de ura lor neostoită față de rohirrimi și de făgăduiala că își vor recupera pământurile strămoșești, dunlendingii i-au jurat credință lui Wulf și apoi lui Saruman:

„Întocmai cum Saruman cel Alb a încurajat triburile să atace Depresiunea Apuseană în timpul războiului purtat de el împotriva Rohanului, tot așa Wulf profita de certuri străvechi și obișnuita lăcomie pentru a-i convinge pe sălbatici să-i facă pe voie.”[1]

Când au conceput armele și veșmintele pe care aveau să le poarte dunlendingii în seria de ecranizări celebre realizate de studiourile New Line Cinema şi Warner Bros, graficienii și-au căutat surse de inspirație printre „vikingii străvechi și neamurile picte, celții, poporul ainu din Japonia .” [1]

Cei mai mulți dintre dunlendingi sunt înfățișați ca fiind îmbrăcați în blănuri, piei și oase de animale, deși unii dintre ei (ca de pildă Freca, Wulf și gărzile lor) au veșminte confecționate cu o pricepere întâlnită numai în Rohan – scenariștii au vrut să sugereze că aceștia sunt dunlendingii al căror sânge s-a amestecat cu cel al rohirrimilor din Obștea Apuseană.

Arsenalul sălbaticilor este compus din sulițe, ciomege, scuturi și măști încropite din materiale rudimentare ca lemnul și silexul; mai rar apar securi, săbii și câteva coifuri (care poartă o amprentă scandinavă) făurite grosolan. O parte dintre dunlendingi își acoperă corpul, în special fața, cu tatuaje de culoare albastră – o trimitere clară la picți (un exonim latin derivat din pictus, adică «pictat»). Influențele picte, celtice și, într-o mult mai mică măsură, scandinave sunt sugerate și prin motivele animaliere din cultura dunlendingilor:

• Pe stindardul lui Wulf apare o pasăre corvidă, inspirată de crebainii pe care dunlendingii şi Saruman îi foloseau ca iscoade. În mitologia nordică, zeul Odin era slujit de doi corbi numiţi Huginn şi Muninn.
• Wulf și Freca poartă o labă de urs făurită din aur ca pecete care le ține mantia, dar poate și ca un fel de talisman; o zeitate însemnată din panteonul celților era Artio, care era înfățișată ca o ursoaică.
• Unele dintre măștile dunlendingilor sunt făcute din cranii de animale (urși, lupi, cerbi, berbeci, mistreți etc.). Altele imitau fețele de bufniță; în mentalul colectiv celtic, bufnițele erau asociate morții. Artistul John Howe se întreba dacă aceste măști monstruoase nu aveau cumva menirea ritualică de a-i „înzestra pe purtători cu puterea și ferocitatea” [1] fiarelor respective.
• Mulți dintre războinicii dunlendingi își ornamentează scuturile cu coarne de cerb.

Această interpretare, cu o vădită coloratură picto-celtică a dunlendingilor în filmele regizate de Peter Jackson, nu ar trebui să ne surprindă defel și este probabil foarte aproape de ce a avut autorul însuși în minte. Într-un articol din revista Mythlore, intitulat Influențe irlandeze vechi în limbile și literatura din Stăpânul Inelelor, Cory Seidman Panshin a formulat ipoteza potrivit căreia:

„[Tolkien] i-a conceput pe oamenii din ținutul Bree și pe dunlendingi ca un echivalent al rămășițelor celtice din interiorul și de la hotarele Angliei anglo-saxone.” [1]

 

Într-o primă fază, această ipoteză este susținută prin două categorii de exemple lingvistice:

• multe dintre toponimele din ținutul Bree (Combe, Archet și chiar Bree) sunt de origine celtică.
• hobbiţii din neamul Stoor – al căror dialect era bazat pe limba vorbită în Dunland – poartă nume celtice precum Gorhendad («străbunic» în galeza) și Saradoc/Caradoc (care înseamnă «amabil, bun» în idiomurile celtice).

De asemenea, se pot observa anumite asemănări între ostilitatea manifestată de dunlendingi față de dúnedaini și rohirrimi, și conflictele pe care le-au avut triburile de celți (britanii, scoții, picții, gaelii etc.) din Insulele Britanice cu Imperiul Roman și, mai ales, cu popoarele germanice (anglii, saxoni și iuții).

Romanii manifestaseră un interes pentru teritoriile deținute de celți încă din timpul lui Iulius Cezar, care a întreprins două expediții în Britania, în urma cărora britanii au ajuns stat clientelar și plăteau tribut Romei. Situația aceasta ne amintește de dunlendingi, care fuseseră supuși de către dúnedainii din Gondor. Și, la fel ca sălbaticii din Triburile Dealurilor, și celții s-au răzvrătit de câteva ori împotriva cuceritorilor, emblematică în acest sens fiind revolta condusă de războinica Boudica. Chiar și așa, Insulele Britanice au fost, în mare parte, cucerite de către romani, iar sub împărații Adrian și Antonin Piosul au fost ridicate două ziduri fortificate, având scopul de a ține departe năvălitorii barbari din neamul britanilor și al picţilor.

Când Imperiul Roman a început să se prăbușească, germanicii din Europa continentală și de la coastele Mării Nordului au început să se infiltreze în fosta provincie Britania, forțând o parte din britani să migreze spre Țara Galilor, Scoția, Cornwall și Armorica (Bretania franceză). Însă și mai devastatoare decât invazia anglo-saxonă s-ar părea că au fost raidurile picţilor și ale scoților în așezările de britani romanizați. Potrivit călugărului britanic Gildas:

„[Britania] a gemut îngrozită timp de mulţi ani din cauza cruzimii celor două popoare străine – scoţii veniţi din nord-vest, şi picţii din nord.” [1]

 

Câteva izvoare istorice – care au influențat și poveștile celtice de la baza ciclului de legende arthuriene – susțin că romano-britanii rămași s-ar fi învoit să îi lase pe angli și pe saxoni să se așeze pe pământurile lor, pentru a îi folosi drept pavază împotriva picţilor și a scoților. În legendariumul lui J.R.R. Tolkien, acest eveniment ar corespunde sosirii călăreților de la Miazănoapte (éotheozii) în ceasul de ananghie al dúnedainilor, care se aflau împresurați de cotropitorii răsăriteni, și a prieteniei care s-a închegat între cele două popoare, Gondorul cedând regiunea Calenardhon (Rohan) noilor săi aliați. În timp ce britanii au fost asimilați în cursul următoarelor veacuri de către noile state medievale anglo-saxone, picții au purtat un război lung și sângeros împotriva regatului Northumbria şi s-au luptat de asemenea cu vikingii (un alt model istoric pentru rohirrimii lui Tolkien) care prădau Insulele Britanice.

Pe final aș vrea să revin puțin asupra surselor de inspirație menționate de către desenatorii care au realizat ilustrațiile conceptuale pentru Stăpânul Inelelor: Războiul Rohirrimilor, mai precis asupra poporului ainu. Sunt sigur că prezența acestor băștinași din nordul Japoniei în acea listă alături de celți, picți și scandinavi v-a surprins. Dar odată ce îi comparați cu dunlendingii imaginați de J.R.R. Tolkien nu o să vi se mai pară o influență neobișnuită.

Istoria poporului ainu a fost marcată de vrajba cu vecinii lor wajini (unul dintre endonimele japonezilor), începând cu un război iscat chipurile din pricina unei dispute asupra unei săbii și culminând în două revolte ainu împotriva stăpânirii japoneze (întocmai cum dunlendingii s-au răzvrătit împotriva suveranității Gondorului). Asemănările dintre ainu și dunlendingi se extind și la nivel cultural: membrii străvechi ai poporului ainu aveau obiceiul ritualic de a își tatua corpul cu pigment albastru și aveau o religie animistă – cu un cult dedicat urșilor (și aici ne amintim de motivul ursului în vestimentația dunlendingilor din ecranizări), în cadrul căruia îl venerau pe Kim- un-kamuy, o zeitate în trup de urs.

Bibliografie

The Art of The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim, Harper Collins, 2025

Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui, RAO, 2010

Poveşti neterminate, RAO, 2005

The Lord of the Rings: War in the North, Snowblind Studios, 2011

1. În cazul citatelor din The Art of The Lord of the Rings: The War of the Rohirrim, The Lord of the Rings: War in the North şi a comentariului lui David Salo, traducerea îmi aparține.
2. Citatele provin din Stăpânul Inelelor: Întoarcerea Regelui, (RAO, ediția din 2010), în traducerea Irinei Horea
3. Citatele provin din Poveşti neterminate, (RAO, ediția din 2005), în traducerea Irinei Horea