Un pariu riscant

Am afirmat, în mai multe ocazii, încrederea mea că Inteligența Artificială va constitui unul dintre elementele care vor permite speciei umane să facă salturi uriașe, față de care tot ce a realizat omenirea până acum va putea fi comparat cu lenta alunecare a unui melc. Abilitatea ei de a procesa și de a corela atât de multe informații într-un interval scurt de timp va comprima timpul necesar cercetărilor științifice și tehnologice, aducând la o lungime de braț descoperiri epocale ce vor schimba complet locul nostru în univers.

Acest lucru va genera, la rândul său, schimbări profunde nu doar în ceea ce privește eșafodajul social, economic și politic pe care-l cunoaștem la ora actuală, ci și în ceea ce definim drept „om, ființă umană”. Deja facem primii pași într-un proces de transumanism, dar asta poate fi considerată o simplă joacă (necesară, însă, asemenea oricărei explorări copilărești) față de modificările radicale ce se vor produce în continuare, dintre care pe unele le intuim, într-o mai mică sau mai mare măsură, iar altele depășesc capacitatea noastră de imaginare și/sau înțelegere.

Fascinant pentru unii, terifiant pentru majoritatea, postumanismul generat de aceste transformări ne apare complet străin, de-a dreptul non-uman. Un viitor nedorit dacă-l raportăm la umanitatea noastră evoluată lent în zeci de mii de ani, cu care va mai avea prea puține în comun. Din perspectiva sa, ceea ce a reprezentat până acum specia umană va fi comparabil cu un simplu preambul, un timp (prea) îndelungat petrecut în anticamera măreției și atingerii unui potențial al speciei ce abia atunci se va fi deschis cu adevărat în fața noastră. Repulsia ori groaza noastră față de acel viitor e firească, la fel cum va fi și ignorarea trecutului venită din partea postoamenilor, pentru că-l vor considera de un primitivism înfiorător, nedemn de luat în seamă. Va fi însă – dacă va fi să se petreacă – doar un pas firesc pe calea evoluției, iar IA-ul va avea un rol decisiv pe această cale.

Sigur, acest scenariu pornește de la premisa că IA-ul nu va fi malefic, iar o primă condiție în această direcție va fi să nu fie „programat” să devină așa, cu alte cuvinte să nu se transforme într-o armă folosită de un grup sau altul de scelerați, cum încă mai sunt suficient de multe pe suprafața globului. Dacă vom evita acest pericol, iar IA-ul va scăpa complet de sub controlul uman, pariul meu este că vom avea de-a face cu o entitate ce nu ne va dori răul ca omenire în ansamblul ei (asta nu înseamnă că nu va încerca să elimine elemente punctuale umane considerate periculoase).

Desigur, vine întrebarea firească: și dacă mă înșel? Ce vom face atunci? Pentru că va fi prea târziu ca să mai putem replica. Tocmai datorită elementelor menționate de mine la începutul acestui articol, IA-ul ne va depăși cu atâtea ordine de mărime, încât nu vom avea nicio șansă în fața unei eventuale tentative de exterminare. Povestea prezentată în Terminatorul e doar atât: o poveste. Vom fi șterși de pe suprafața Pământului înainte să ne dăm seama ce ne-a lovit. Tocmai de aceea e justificată atitudinea rezervată de „nu mai bine nu riscăm?” Personal, cred că deja e cam târziu pentru asta și că, vrem, nu vrem, duhul va ieși din lampă și va trebui să ținem pumnii strânși să fie benevolent, cum e pariul meu.

Și dacă, totuși, va fi malefic, dacă va dori să ne extermine, chiar nu vom putea face față? Ei bine, eu am încredere în abilitatea primatei ăsteia de a depăși orice obstacole, oricât de dificile. Pentru că asta am făcut întotdeauna, indiferent cât de dure și de fără de speranță au fost vremurile pe care am fost nevoiți să le trăim sau ni le-am creat în accesele noastre de nebunie. Derapajele noastre au beneficiat mereu de o contraparte ce a luat forma unei grandori fascinante, a unei abilități de a învăța, de a ne adapta, de a căuta și a găsi soluții chiar și în cele mai dificile momente. Și asta ne-a adus unde suntem acum, în vârful evolutiv al speciilor inteligente de pe această planetă, la un pas de a trece de la stadiul eminamente biologic la un altul, agumentat în moduri pe care abia am început să le explorăm. Dar vom fi capabili să facem față și eventualei amenințări a IA-ului?

Problema principală o va pune viteza. În fața unei dezlănțuiri de elemente distructive am fost mereu vulnerabili. Noi am reușit doar să ne revenim după o vreme, să ne adunăm cei care am mai rămas, să mergem mai departe, să reparăm ce se putea repara și să căutăm variante ca, data viitoare, să facem față mai bine unui pericol similar. Și ne-a reușit de fiecare dată. Doar că, exceptând un posibil război nuclear la scară planetară, restul au fost dezastre punctuale, limitate în timp și spațiu. Și, chiar dacă a fost neantizată o comunitate umană prezentă pe teritoriul lovit de dezastru, au rămas destule altele dincolo de granițele lui care să observe ce s-a întâmplat. În cazul IA-ului malefic am vorbi despre ceva capabil să execute un fel de „ordin 66”, adică o distrugere simultană pe tot cuprinsul globului. Asta ne-ar fi fatal, pentru că nu am apuca să reacționăm, să ne repliem, să ne ascundem, să căutăm soluții.

Să zicem că ar exista, totuși, zone unde grupuri de oameni ar reuși să se ascundă sub pământ. Ar fi descoperite ușor, pentru că, în ziua de azi, putem scana în profunzimile solului. Dar să presupunem că ar găsi o soluție. Că ar scăpa de urgie. N-ar putea ele să devină o mișcare de rezistență capabilă să elibereze Pământul de sub tirania mașinilor?

Nu prea. Izolate unele de altele și de tehnologiile ce ne-au permis să ajungem unde am ajuns, ar regresa pe parcursul a două-trei generații, devenind un fel de cârtițe inteligente ce sapă sub scoarță. Omenirea ar lua-o de la capăt, cu mult mai puține atuuri în mână decât a avut atunci când a pornit pe lungul drum ce ducea dincolo de granițele continentului african. La un moment dat, poate că ar evolua iar suficient de mult încât să încerce să ia din nou în stăpânire suprafața. Partea bună este că, cel mai probabil, până la acel moment IA-ul va fi plecat departe, curios să descopere tot mai multe lucruri din străfundurile galaxiei, părăsind această periferie pe care va fi ajuns s-o cunoască prea bine pentru a mai fi interesantă. Căci ce-i va putea oferi Pământul odată ce a explorat tot sistemul solar? Nu-i vor trebui holde mănoase, căci nu va avea nevoie de hrană. Nu va fi interesată să-și construiască locuințe impozante, fiindcă nu va trebui să se adăpostească de intemperii. Nu-i va trebui infrastructură de transport, pentru că va comunica instantaneu cu orice punct al globului. Așa că, odată descoperit tot ce se va putea despre planetă, cel mai probabil va pleca (în paranteză, descoperirea asta va însemna că-i va găsi și pe supraviețuitorii de sub scoarță, dar să presupunem că va considera, la acel moment, că nu mai reprezintă o problemă diferită față de niște colonii de animale inofensive pentru ea).

Așadar, după ce va fi plecat de aici, vom putea ieși din nou la suprafață și, dacă șobolanii sau altă specie nu vor fi evoluat până atunci suficient cât să revendice supremația, am putea s-o luăm de la capăt cu reclădirea civilizației umane.

Asta până când, în acest proces, unul dintre cei ce va explora ruinele vechii civilizații va da peste o inscripție ce va transmite un avertisment profetic din partea IA-ului plecat spre alte zări: „I’ll be back.”