Ted Chiang

Bre boieri dvs., în luna lu’ octombrie fiind, tre’ să aleg încă un “zeu” despre care să dondăn una-alta. Ted Chiang. În opinia lu’ yours truly, individul este genul de autor care-ți bate discret la tâmplă și, până te dumirești, ți-a schimbat deja arhitectura creierului si gusturile in ale SF-ului. Dacă, atunci când îi citești pe ceilalți, ajungi la climax odată cu apogeu’ imperiilor stelare și al navelor cu hyperdrive, când îl citești pe Chiang rămâi cu o întrebare scurtă, da’ care îți dă somnu’ peste cap trei nopți la rând.

Țin minte perfect prima dată când am citit Povestea vieții tale. Eram convins că urma să citesc un SF clasic, cu extratereștri, cu prim contact și alte chestii mai degrabă șablonarde, doar că, pe nesimțite, m-am trezit într-o chestie ce-mi părea mai degrabă a fi o dezbatere între AC Clarke și bătrânu’ Immanuel Kant. Timpul nu curge, timpul există. Dacă timpul ar îmbrăca, încă o dată, mantia de zeu, propoziția asta s-ar traduce prin Eu sunt cel ce sunt. Povestea vieții tale nu e o poveste, e o capcană SF în care cazi sperând că vei descoperi extratereștri, primul contact inter-specii, arme și conflicte ale viitorului, da’ către finalu’ ei îți dai seama că Chiang scrie despre cu totul altceva. Heptapozii nu vin cu arme cuantice, superioritatea lor nu este tehnică, ci mai degrabă rezidă în posibilități lingvistice multiple… iar din momentu’ în care ai înțeles limba lor, game over, ești prins pentru totdeauna acolo.

Împărțirea la zero este nothing short of mindblowing. Poate chiar mai dihai decât Povestea vieții tale. Și spun asta pen’că una este antiteza perfectă a celeilalte (sau poate așa mi se pare mie?). În Povestea… heptapozii dau peste cap ceea ce omul știe despre timp. În Împărțirea la zero, fundamentul solid al universului, baza legităților acestuia (așa cum am înțeles-o noi, cu ajutorul matematicii) se năruie. În Povestea…, timpul îți permite să știi tot. În Împărțirea…, matematica îți ia tot. Și în ambele cazuri rămâi simplu spectator, pentru că, indiferent dacă știi, nu poți face nimic ca să schimbi ceea ce știi (Povestea…), ori pentru că tot ceea ce credeai că știi se surpă ca un castel de cărți construit pe nisipuri mișcătoare (Împărțirea…).

În opinia savantă a lu’ yours truly, bre boieri dvs., Chiang scrie alături de cititor. Proza lui este ca o ecuație din care lipsește ceva (ia uite sechelele lăsate asupra mea de Împărțirea la zero!), dar dacă încerci să cauți tu acel ceva, liniștea ta s-a dus, pen’că intri în zona de fractali – cu cât dai zoom in, cu atât substratu’ devine mai complex. Aș zice că asta e diferența dintre el și alți “zei” despre care am mai scris una-alta. Chiang nu scrie capodopere SF în sensul clasic al cuvantului, n-aș pune niciuna dintre scrierile lui alături de Dune sau de Solaris, da’ are texte și teze care se lipesc de cititor după lectură și nu mai pleacă ever.

Pe de altă parte, ar trebui să știți by now că îmi plac topurile. Top 10 SF ever, top 100 all-genre, alte topuri etc. Ei bine, dacă m-aș apuca de încă un top chiar acu’, la momentu’ la care scriu textu’ ăsta, cred că Chiang n-ar fi chiar pe soclu, scăldat în luminile orbitoare ale podiumului. Ar fi, probabil, pe-acolo pe undeva, poate puțin ascuns de un con de umbră… da’ ar ține în mână un text a cărui teză ar dărâma juma’ din panteonu’ zeilor SF.