Eternă, iubirea

“Pentru ca răul să triumfe,
e suficient ca oamenii buni
să nu facă nimic” – Edmond Burke

 

15-IUN-1943, ORA 12:05
BURGAS, REGATUL BULGARIEI

Când și când, îi plăcea să-și petreacă amiezile la Restaurantul Grădina Mării, sorbind dintr-o ceașcă de cafea tucească, savurând priveliștea. Blond, cu ochi albaștri, bine făcut, ca o statuie romană, părea a fi un simplu turist în Burgas, cel mai mare port sudic al Bulgariei la Marea Neagră, unde mulți se adunau vară de vară ca să profite de apele calde, fără rechini, și de plajele aurite. În pofida războiului, vremea plăcută era o invitație pentru turiști.

În parcul de vizavi de restaurant, două eleve se odihneau pe o bancă. Rochiile lor negre cu guler alb și beretele cu insignă le făceau să semene cu niște călugărițe ortodoxe.

– M-asculți, Rika? întrebă una dintre ele, aranjându-și cochet bereta de pe cap, cu numele școlii scris cu litere de bronz pe margine, întocmai ca la marinari. Măcar o dată oprește-te din mâzgălit!

– Ce? o privi fata brunetă. Iartă-mă, Nina, dar mă rup complet de lume când desenez. Mă ia valul.

Continuă să schițeze cu stiloul pe hârtia de împachetat, întinzând tușul umed cu degetul mic, creând umbre.

– Am zis că școala s-a terminat, repetă plictisită Nina.

Se aplecă pentru a evalua desenul ce reprezenta străinul chipeș, stând singur la o masă rotundă din grădina restaurantului, ca și cum ar fi pozat pentru tânăra artistă.

– Cum vrei să ne distrăm? insistă. Ceva planuri de vacanță?

– Mmm…, se gândi Rika, în timp ce mai arunca o privire gentlemanului blond aflat de cealaltă parte a pasarelei pavate. Nu știu, cam ce fac de obicei: o să desenez și o să mă pregătesc pentru examenul de anul viitor, de la Academia de Arte.

– Draga mea, nu-i cam bătrân pentru tine? o tachină Nina, făcând-o să roșească. Să nu-mi zici că-l cunoști. O să mă faci să mă simt ca a cincea roată la căruță, chicoti.

Rika luă o mină acră.

– Aiurezi! Doar schițez restaurantul și turistul de sub copac, atât.

– Stai așa! Cred că știu unde l-am mai văzut.

Nina locuia după colț, lângă cinematograful Grădina de vară, așa că se gândi că poate-l zărise de la fereastră, unde stătea adesea după-amiaza, visând la viitorul ei glorios.

– Să mă duc să-l întreb pe frate-meu? Uneori, face pe chelnerul la restaurant. Poate-l cunoaște.

– O, nu, să nu-ndrăznești! refuză grăbită Rita. Eu doar…

– Tu ești doar îndrăgostită, mieună conspirativ Nina. Hai, fată, doar vorbești cu mine! N-o să zic nimănui. Suntem prietene, n-avem secrete.

Nina clătină din cap, oferind o explicație jalnică:

– Știi cum suntem noi, artiștii! Privirile ne aleargă peste tot, admirăm cum se joacă lumina cu obiectele și cu oamenii. Cum se strecoară printre crengi, ca niște sulițe de foc aruncate din paradis. Parcă am vedea o altă lume, invizibilă ochiului liber.

– Ce romantic! ciripi Nina, încântată. Să-nțeleg că-i doar un model, nimic mai mult? Ei bine, e drăguț, sunt de acord. Și, că tot veni vorba de „libertate”, ți-l poți imagina pozându-ți nud în studioul din pod?

Rika pufni, deranjată.

– O, Nina, nu toți artiștii desenează nuduri! Și, oricum, dacă am nevoie să învăț anatomie pentru examenul la Arte, plaja e chiar aici și-i plină de modele, toate dezbrăcate. Ți-am zis, desenez grădina.

Accentuă câteva detalii pastelate, apoi întinse din nou cu degetul tușul, pentru a creiona umbrele, lucrul care părea să-i facă cea mai mare plăcere când realiza astfel de desene.

– Dacă vrei cu adevărat să devii artist profesonist, îi oferi Nina opinia ei „expertă”, trebuie să iei lecții de anatomie, nu doar să te desenezi goală, în oglindă. Nu-i de-ajuns să studiezi perspectiva. Știi că, la Academia de Arte, au ore cursuri unde modelele stau complet dezbrăcate?

Oftă teatral.

– Aaah, cât te invidiez! Eu n-am nici cea mai mică idee ce-o să fac anul viitor, după absolvire. Cred că o să mă mărit cu unul dintre ofițerii ăștia SS curajoși și-o să mă mut la Berlin. Tata zice că acolo-i viitorul, nu aici. Când Hitler va câștiga războiul, are planuri mari pentru noi, bulgarii, care i-am fost aliați fideli și…

Rika nu mai ascultă propaganda naivă, ci se gândi la știrile reale despre război. Dormitorul Ninei dădea spre cinematograful Grădina de vară, așa că vedea filme în fiecare noapte, apoi se lăuda la școală ce poveste romantică urmărise pe gratis. Era amuzant că guvernul fascist bulgar îi ura pe Aliați, dar proiecta filme hollywoodiene ca să facă bani. Nina nu era cea mai bună prietenă a Rikăi, dar fetei bogate îi plăcea să stea după ore cu tânăra artistă, mai ales de când aceasta începuse să vină la Grădina Mării.

M-o fi observat? se întrebă în sinea ei Rika. Azi pare trist. Sper că, de-acolo, n-aude comentariile enervante ale Ninei. Ar fi jenant…

– Nu-s sigură de toate astea, continuă să bolborosească plictisitor fata, apoi sări brusc în picioare. Aha, uite-l pe Kosta, frate-meu!

Rika încercă s-o potolească, șoptind:

– Nina, nu…

– Relaxează-te! îi strigă fata cea răsfățată îndepărtându-se, aranjându-și cochet uniforma școlară pe talia voluptoasă. Nu te da așa ușor de gol, draga mea! Doar o să spionez un pic, pentru tine. Stai acolo!

Înainte ca ea să ajungă la restaurant, Rika îl auzi pe Kosta întrebându-l pe clientul cel chipeș:

– Cu ce să vă servesc, domnule? Nu vreți să luați prânzul? Avem calamar proaspăt la grătar, cu nuci și inele de ceapă în stil italian. Se potrivesc perfect cu un pahar de Cabernet Sauvignon alb.

– Nu, mulțumesc, răspunse omul într-o bulgară decentă, cu accent german. Poate cu altă ocazie.

Să fie asta ultima lui zi de permisie? se panică Rika. Poate nu vrea să plece la drum cu burta plină. Oare o să-l mai văd vreodată?

Nina se repezi la fratele ei și-l sărută pe obraz, pozând pentru străin ca o actriță de film. Bărbatul blond se uită la ea, apoi își mută privirea spre direcția din care venise. O fixă pe Rika, ce stătea pe bancă, strângând între degete caietul de schițe. Preț de o clipă, păru indignat, de parcă i-ar fi fost violată intimitatea, apoi zâmbi, salutând-o pe artista cea timidă cu o înclinare a capului.

Îndrăzneața misiune de spionaj a Ninei dură doar o clipă. După ce schimbă câteva șoapte grăbite cu Kosta, reveni la lângă prietena ei și-i dădu raportul.

– Ei bine, fată, Apollo ăsta al tău e nou în oraș. Și, ghici ce? Nu-i turist. Trăiește la bordul unui iaht și oferă croaziere pe Marea Neagră, ajungând chiar până-n Grecia și Turcia. Se oprește pe unde are chef. A, ți-am zis că-i singur? Kosta nu l-a văzut flirtând cu nimeni până acum.

Rika se încruntă.

– Nu pot să cred că ai făcut așa ceva, Nina!

– Neee, ai auzit ce accent plăcut are? ridică spioana din sprâncene, satisfăcută. Rostogolește fiecare „r” ca un austriac sau sârb. Sper că nu ca un elvețian sau francez. Ăștia-i urăsc pe aliații noștri germani. Trebuie să fim precaute, știi, fiind parte a Axei. Apropo, te-ai gândit la pasul următor? Putem să ne prezentăm, sau să-l urmărim până la iaht. Cum ar fi să ne invite la o croazieră de plăcere, ei? chicoti ea. Sper să nu se termine într-un triunghi amoros.

Jenată și chiar geloasă, Rika închise caietul de schițe și-l îndesă, împreună cu stiloul, în ghiozdan.

– N-am timp de asta, e ora prânzului.

Se ridică grăbită și-l săltă pe umăr.

– I-am promis tatei că merg direct acasă după școală, dar, cum azi ne-au lăsat mai repede cu o oră, am venit aici să desenez un pic. Acum, scuză-mă, dar trebuie să fug!

– Așa de repede? o scrută dezamăgită Nina, observându-i starea de nervozitate. Atunci ne vedem mâine, pe plajă?

– Poate, ridică Rika din umeri. Știi cât de stricți sunt părinții mei. Nu mă lasă să merg fără însoțitor.

Nu mai aveau ce să-și spună. Plecând grăbită prin parcul micuț, decise să se distanțeze de Nina, care stăruia în jurul ei ca un miros neplăcut.

A văzut că-mi place de tip, murmură Rika pentru sine, îndreptându-se spre seră, și deja vrea să mi-l fure? Iar eu stau să discut cu ea, ca proasta? Aproape înecându-se de ciudă, încercă să-și pregătească apărarea. Ce să fac? Să mă baricadez în pod și să desenez peisajele acvatice pe care le văd prin lucarnă? Cu binoclul?

Vorbele tatălui îi răsunară în minte, ca de fiecare dată: Copii, dacă vreți să scăpați din războiul ăsta, trebuie să fiți foarte prevăzători. La lumina lămpii de ulei din bucătărie, îi sfătuia: Nu le pasă că sunt armean, scăpat cu greu din genocidul turcesc de la 1915; nici că voi v-ați născut aici, în Bulgaria. Le pasă doar de desecendența evreiască a mamei voastre; după legea germană, sunteți evrei. Aveți grijă să nu provocați pe nimeni, să nu vă bateți cu copiii bogați, să nu vă supărați profesorii. Habar n-aveți care dintre ei este membru al Partidului Nazist Bulgar, sau al Tineretului Hitlerist. În fiecare zi se anunță la radio că guvernul ne cere să raportăm orice activități suspecte. Oricine se poate lua de noi pentru orice mărunțiș, doar ca să ne ia casa. Vor să arate că Bulgaria îi e loială lui Hitler și, pentru asta, vor deporta toți evreii, rușii, țiganii, și ne pun să ne spionăm unii pe alții pentru a arăta că suntem cetățeni „onorabili” ai celui de-Al Treilea Reich…

Rika se ascunse în seră, departe de ochii lumii, asta presupunând că era cineva interesat să se uite după ea. Se lăsă să cadă pe una dintre bănci și începu să plângă încet în palme, încercând să nu atragă atenția. De obicei, oamenii vizitau locul acela iarna, când verdeața de afară dispăruse. De data aceea, însă, arăta ca o insulă tropicală abandonată, cu o atmosferă înăbușitoare și umedă din cauza aspersoarelor; era greu de respirat, dar fata avea nevoie să fie câteva clipe singură.

N-am voie să mă-ndrăgostesc, se plânse Rika în sinea ei, pentru simplul motiv că mama e evreică? Ce vor naziștii de la noi? Ce i-am făcut Germaniei ca să merităm persecuția asta? Nici măcar nu știu să arăt Ierusalimul pe hartă! Își dădu bereta la o parte și o strivi de față, ascunzându-și vocea înlăcrimată.

– Războiul ăsta prostesc! Proasta de mine! Sunt atât de proastă!

– Nu sunt de acord, spuse cineva cu accent nemțesc, așezându-se tăcut pe bancă, mai ales cu ultima afirmație.

Îi recunoscu vocea înainte să se răsucească pentru a-l privi.

– Eu… eu…, se bâlbâi, retrăgându-se rușinată, cu obrajii în flăcări.

– Nu te învinovăți pentru greșelile altora, cită el un vechi proverb bulgăresc, pronunțând cuvintele foarte corect, deși cu un accent ce părea olandez sau scandinav. Permite-mi să mă prezint. Mă numesc Jonas Dargis.

O salută cu o înclinare milităroasă a capului.

– Domnișoara Avramian, replică ea, fără a îndrăzni să-și divulge prenumele.

În germană, ar fi fost „Rachel”, diferit de bulgarul sau evreiescul „Rahil”. Știa că ar fi comis o mare greșeală.

– Rika, preferă ea să-i spună numele de alint pe care-l folosea toată lumea.

– Încântat de cunoștință, domnișoară Rika Avramian.

Îi luă cu delicatețe mâna și i-o sărută, într-un gest care nu era o simplă politețe, apoi îi oferi o batistă pentru a-și șterge lacrimile, așa cum se cuvenea din partea unui gentleman.

– Bănuiesc că ești armeancă, zâmbi el. Te trădează ochii ăștia frumoși.

Nedumerită de numele lui fără conotații nemțești și de accentul straniu, Rika luă batista mai mult pentru a-și ascunde ochii măslinii și sprâncenele groase, decât ca să-și șteargă obrajii, ori ca să-și sufle nasul. Preț de o clipă, își dori ca ei doi să nu se fi întâlnit vreodată, dar îndepărtă grăbită gândul, dându-și seama că el îi împărtășea sentimentele. Nu era doar galant, bun, onest și toate celelalte lucruri pe care le visa o adolescentă de 17 ani.

Era îndrăgostit de ea.

 

11-NOV-1943, ORA 22:15
BURGAS, REGATUL BULGARIEI

– Ai înnebunit? strigă tatăl ei, aplecat deasupra patului Rikăi, amenințător ca un golem. Cum ai putut să ne faci una ca asta, Rika?

– Mai încet, Agop! îl atenționă soția, care stătea în spatele lui. O să trezești tot cartierul.

Ferindu-și lampa pentru ca nu cumva s-o lovească din greșeală, dând foc casei, îl temperă.

– N-o bate. Îi poți lăsa urme pe față. Îl atinse pe braț și adăugă: O scutim de la școală și-o trimit la mătușile mele de la Sozopol. Spunem că-i bolnavă. Dar nu mai striga, ca să nu ne audă cineva.

Un câine lătră afară, în noapte, alertând cartierul cu privire la un zgomot suspect de pe coastă. Cineva strigă la el, apoi trânti ușa. Zidurile păreau să fi devenit mai subțiri ca hârtia. Dar Agop era măcelar și nu știa ce însemna „încet”. Nici n-avea de gând să-i permită soției să-i spună ce să facă în casa lui, pe care se străduia s-o protejeze făcând o sumedenie de compromisuri.

– Acum mai trebuie să și mințim? mârâi printre dinții încleștați, cu mustața à la d’Artagnan tremurând precum cea a unui terrier. Unde ți-e decența, Rika? Abia ai făcut 18 ani săptămâna trecută! Acum nu mai poți să mergi la Academia de Artă din Sofia. Ți-ai distrus viața!

– Îmi pare rău, tată! scânci ea, încovrigându-se în pat la fel cum o făcuse și sora ei, în colțul opus, dorindu-și ca tavanul înclinat al dormitorului lor din pod să coboare, protejându-le de accesul de furie.

Fetele nu-l văzuseră niciodată pe tatăl lor atât de nervos, de parcă venea sfârșitul lumii. Furia lui nu putea schimba cee ce se întâmplase, bineînțeles, în afara cazului în care bătaia ar fi provocat un avort.

– Haide, Agop, îndrăzni soția lui să ridice glasul, eu aveam 17 ani când am fugit, îți amintești? N-o judeca așa aspru.

– Dar tu nu erai însărcinată, Miriam! gemu el, distrus. Și fugeam de prigoana otomană. Ai idee ce-o să pățim dacă SS-ul…?

Cineva bătu la ușa de la parter, de parcă vorbele lui fuseseră profetice. Își puseră degetele la buze, făcându-și semne să tacă, dar bătaia se repetă, hotărâtă. Nu semăna cu felul în care o făcea Poliția Secretă Bulgară, ori Gestapoul German. Ei ar fi dărâmat deja ușa, fără a cere cuiva permisiunea de a intra în miez de noapte.

Agop Avramian coborî tiptil scara de lemn, încercând să evite orice scârțâit, deși știa că era aproape imposibil.

– Cine-i?

– Prieten, se auzi șoapta unui bărbat. Pot intra?

Suna ca un agent german, dar gazda se supuse.

Ușa scârțâi, iar Rika, îmbrăcată în rochia de noapte, se uită peste umărul mamei ei.

– Jonas?

– Tu?

Agop îl apucă pe tânăr de rever și-l trase înăuntru. Închise ușa și-l lipi de perete.

– Cum îndrăznești să vii în casa mea după ce mi-ai dezonorat fata?

Soția interveni în clipa când Agop scoase de la brâu cuțitul de măcelărie, pe care-l purta mereu la el, pentru cazul când vreun client i-ar fi cerut să ucidă și să jupoaie un animal din curte. N-o observă la timp și, în încercarea ei de a-l opri, îi făcu din greșeală o tăietură în palmă.

– Vai, Miriam! gemu, eliberându-l pe misteriosul iubit. Am vrut doar să-l sperii.

Le țintui cu degetul pe fetele care priveau totul cu ochii mărți.

– Rika, adu-mi un prosop curat!

Cei doi băieți ieșiră din dormitorul de la parter.

– Mamă, ce s-a-ntâmplat? întrebară în cor, văzând sânge pe mâna ei și pe cuțitul de măcelărie al tatălui lor.

– Domnule Avramian, spuse vizitatorul nocturn, aranjându-și părul blond, cârlionțat, și haina marinărească, n-avem timp să ne luptăm. Au aflat despre noi.

– Mda, mârâi gazda, agitată, acum tot cartierul știe că mi-ai lăsat fata grea.

– Cum?

Băieții se holbară la sora Rikăi, Leah. Vina de pe fața ei dovedea că știuse despre asta, păstrând secretul în fața familiei.

– Nu vecinii, domnule, replică musafirul nepoftit. Gestapoul.

Sunase ca explozia unei mine. Rika se întoarse cu un prosop din bucătărie.

– Gestapoul? repetă, ca un ecou. Cum?

– Cred că te-a denunțat Nina, spuse Jonas. Agenții au mișunat pe lângă iahtul meu împreună cu fratele ei, chelnerul, așa că m-am prefăcut că plec spre Turcia. Luați-vă câteva haine și lucruri de valoare. Plecăm chiar acum spre Instanbul. Sunt neutri, așa că germanii nu vor…

– Nu plecăm nicăieri cu tine, Don Juan! îl întrerupse Agop, smulgând prosopul din mâna Rikăi. N-am încredere. Nu după tot ce ne-ai făcut. Crezi că suntem niște țărani proști pe care-i poți jefui și, pe urmă, să-i arunci în mare?

Smulse o fâșie și-i bandajă palma soției.

– Câți ani ai? Cine ești? Poate chiar tu ne-ai trădat, hm?

– Domnule, am venit să vă cer mâna Rikăi. Jur, voiam s-o fac de anul trecut, dar am decis… după absolvire.

– O, acum juri?

Agop îi observă pe cei doi porumbei schimbând ocheade vinovate.

– Nu-mi spune că ea s-a opus fiindcă eu sunt prea tradițional sau strict. Să mă ierți dacă nu pun niciun preț pe cuvântul tău de onoare, domnule Jonas. Ai… cât? Douășcinci de ani? N-ai putut găsi o femeie de vârsta ta, ca să nu te dai la Rahil a mea?

– Agop, vorbi în cele din urmă soția lui. Nu cred că ne minte. Nu ne putem ascunde de Gestapo, știi prea bine asta. Ascultă-mă pe mine, dacă nu vrei să-l asculți pe el.

Își mângâie soțul pe obraz cu mâna sănătoasă, dezmierdându-i barba așa cum obișnuia s-o facă înainte să-l sărute.

– Ce-i făcut e bun făcut. Să nu mai punem sare pe rană, te rog.

El gemu din nou, legându-i bandajul, cedând printr-o aprobare tăcută din cap în fața sfatului ei, înțelept ca întotdeauna. Era dragostea vieții lui; știa că niciodată nu exagera. Dădu ordine familiei:

– Luați-vă hanoracele, umpleți-vă ranițele și să plecăm înainte să sosească. Miriam, te rog să nu iei menora bunicului. Știu că nu ocupă mult loc, dar nici Turcia nu-i locul ideal unde să se ascundă evreii și armenii. Nu uita să porți crucea pe care ți-am dat-o.

Ea aprobă. Toți se grăbiră să îndeplinească ordinul, de parcă ar fi fost rezerviști care așteptau dintr-o clipă în alta să fie mobilizați. Știau că, mai devreme sau mai târziu, momentul acela urma să vină și erau pregătiți pentru el la orice oră din zi și din noapte.

– Sunteți… Blondul ezită, apoi reluă: Sunteți evrei?

– Ha, n-ai știu, nu? rânji strâmb Agop. Prea târziu să te răzgândești acum, ginerică! Te-ai procopsit cu noi pe viață. Dar stai liniștit, nu te pun să te circumcizi. Să vedem dacă-ți ții cuvântul dat, cum pretindeai mai devreme. Adăugă: Relaxează-te, eu și soția mea suntem armeni. Avem certificate de naștere care s-o dovedească.

– Domnule, se grăbi să-l asigure tânărul, promit să mă însor cu Rahil imediat ce ajungem în Turcia. Am câteva economii, care ne vor permite să cumpărăm o căsuță în Istanbul. Și, dacă ne punem banii laolaltă…

Agop îl privi întrebător printre ochii mijiți.

– Ce-i cu accentul ăsta al tău? Nu pare german. Ești rus?

Îi ciufuli părul cârlionțat.

– Asta-i culoarea ta naturală? Ochi albaștri… Slav?

Jonas clipi tâmp.

– Nu, domnule, sunt lituanian.

– Lituanian? întrebă Miriam, făcându-și apariția cu o mână de tacâmuri de argint și câteva canistre cu apă proaspătă.

– Da, doamnă, confirmă. Dar mama-i bulgăroaică. Am fugit în Turcia după ce sovieticii au anexat Lituania în 1940, așa că am venit să văd locurile ei natale. Am permis de trecere pentru compania mea internațională de croazieră. Dar nu mă așteptam să mă îndrăgostesc de frumoasa dumneavoastră fată. A dat toate planurile peste cap, doamnă. Chiar o iubesc.

– Ia-mă, Doamne! își dădu Agop ochii peste cap. Tu ori ești prost de ne spui asta, ori chiar ești îndrăgostit până peste cap.

Arătă spre băieții săi.

– Două palme și ăștia doi o să dea totul pe goarnă, dacă-i cazul. Mai bine taci și hai să mergem!

– Agop! îl dojeni soția. Nu-i mai speria pe băieți.

Îi sărută pe frunte.

– Nu vă fie frică! „Yahweh yireh”, șopti în ebraică. Domnul ne va purta de grijă.

Își făcură cruce după obiceiul ortodox, dorindu-și ca aceea să fie o simplă repetiție. Își legară ranițele și dădură din cap în semn că erau gata.

– Of, Rahil, mormăi tatăl către fiica sa cea mai vârstnică, porumbelul tău chiar c-a ales cel mai potrivit moment pentru iubirea voastră stelară.

– Agop, îl rugă femeia din priviri să înceteze să mai fie atât de dur. Fie că-i război sau nu, iubirea nu ține cont de asta.

Se duse la musafir și-i scutură mâna.

– Jonas, ai binecuvântarea mea. Știu c-o iubești pe Rahil, o văd în ochii tăi. Acum… ne punem viețile în mâinile tale.

– Mulțumesc, doamnă Avramian.

Îi sărută respectuos mâna, așa cum era acolo tradiția de secole.

– Dumnezeu să vă binecuvânteze!

– Shalom, răspunse ea, mângâindu-l pe capul plecat.

Tatăl mârâi și-i întinse și el mâna. Jonas i-o sărută.

– Dumnezeu să vă binecuvânteze, domnule Avramian! N-o să vă dezamăgesc.

– Discutăm mai multe după îmbarcare, spuse Agop, oferindu-i un zâmbet acru.

– Avem toată noaptea în față, aprobă tânărul. Turcia nu-i așa departe.

Un sfert de oră mai târziu, familia se îmbarcă la bordul iahtului cu motor și navigă în liniște spre apele internaționale. La douăzeci de mile de coasta bulgară, un submarin de patrulare german se strecură în spatele lor și deschise focul. Fără niciun avertisment, deși ar fi trebuit s-o facă, chiar dacă vasul traversa ilegal frontiera. Regatul Bulgariei era un aliat al naziștilor, iar orice foc tras împotriva cetățenilor săi intra sub incidența crimelor de război.

Totuși, în mijlocul apelor, departe de ochii publicului, naziștii profitară de ocazie pentru a scăpa de evreii fugari despre care li se spusese. Gloanțele de calibru mare spulberară iahtul mai repede decât ar fi făcut-o o mitralieră. Când patrula se urcă la bordul epavei înainte ca aceasta să se scufunde, găsi doi supraviețuitori: Rahil și Jonas.

Atâta doar că numele lui nu era Jonas Dargis și nu era lituanian.

Nici pe departe.

 

13-FEB-1944, ORA 15:27
LAGĂRUL DE CONCENTRARE BUCHENWALD, GERMANIA

– De ce-a fost transferat din închisoarea militară Torgau la Buchenwald? întrebă ofițerul de elită SS îmbrăcat cu haină de piele, fixându-l pe funcționarul care părea pierdut în teancul de foi de pe birou.

– N-nu știu, Herr Sturmbannführer, se bâlbâi caporalul.

Își ridică ochelarii pe nasul înroșit de frigul din birou și răsfoi cu degete tremurânde dosarul prizonierului.

– E o scă-scăpare aici.

Maiorul își scose una dintre mănuși, ca și cum ar fi vrut să-l provoace la duel.

– Mă crezi prost, caporale?

Bărbatul rotofei aruncă o privire spre trupele de comando ce păzeau ușa, de parcă ar fi fost buncărul Führerului. Fețele lor imobile îl agitau.

– Ne mutăm, domnule, și de-aia-i haos pe-aici, oferi el o scuză jalnică.

Ofițerul îi studie profilul, inexpresiv.

– Crezi că-mi pasă dacă poți sau nu să-ți faci treaba?

– Ăăă…

Funcționarul răsfoi din nou dosarul. Acești oameni nu erau doar membri ai Forțelor Speciale SS, care-i raportau direct lui Reichsführer Himmler. Steagul său personal de comandă se afla pe fuselajul avionului elegant cu care tocmai aterizase maiorul cel cu aer nemilos.

– Unde se află acum? întrebă vizitatorul, dând semne de nerăbdare.

– Muncește în Fabrica de Arme Gustloff. Caporalul ridică receptorul telefonului și completă: Dau ordin să-l aducă acum, Herr Sturmbannführer. Se rezolvă-ntr-un minut.

*

Sprijinindu-se de cărucior după ce-l golise la grămada de fier vechi, prizonierul admiră albastrul cerului, de obicei plumburiu, de deasupra Buchenwaldului. Era o după-amiază frumoasă și însorită, unul dintre rarele momente când aproape că puteai uita ororile războiului și frigul interminabil al iernii din 1944. Părea aproape un armistițiu, o clipă de pace divină înaintea următoarei bătălii devastatoare. Oftă, iar aburul îi părăsi buzele vinete.

– Hei, tu! strigă un gardian SS.

– Herr Rottenführer! luă prizonierul poziția de drepți. Numărul A-9-6-1…

– Știu cine ești, spuse gardianul, aruncând mucul de țigară pe maldărul de resturi metalice. Ținând strâns lesa câinelui de pază, ordonă calm: Lasă căruciorul. Trebuie să te prezinți la administrație. Mașina mea te așteaptă la poarta fabricii. Dă-i drumul!

– Am înțeles, Herr Rottenführer!

Prizonierul blond alergă, privit în tăcere de ceilalți deținuți. Știau că Rika urma să nască în orice clipă, dar știau și ce făceau SS-iștii cu femeile însărcinate din lagărele de concentrare. Fie că erau internate gravide, fie că erau violate acolo, copiii lor erau dați așa-numiților Doctori ai Iadului pentru experimente medicale naziste. Nu beneficiau de vreun tratament special – nici ele, nici soții lor, alături de care erau închise rareori. Dacă femeia supraviețuia nașterii în condițiile acelea insalubre, era apoi sterilizată și, cel mai des, trimisă la bordelul lagărului, mai ales dacă era tânără și încă frumoasă – exceptând cazul în care era o evreică brunetă. Blondele de origine slavă erau considerate cele mai bune prostituate, în special cele cu ochi albaștri. Chiar și o țigancă înflăcărată cu aspect de spanioloaică era preferată unei evreice. Legile Reich-ului interziceau socializarea cu acestea din urmă.

Aflând vestea, prizonierii de război, care, în pofida celor stipulate de Convenția de la Geneva, lucrau alături de dezertorii naziști, se uitară curioși pe geamurile unsuroase. Nu le venea să creadă că gardienii îl urcaseră, cu hainele lui murdare, în jeep. În fiecare zi, toți prizonierii parcurgeau pe jos distanța de patru kilometri până la cazarmă.

– A fost iertat? își șopteau unii altora.

Nu îndrăznea să le facă cu mâna, dar cineva fluieră în semn de susținere, iar ceilalți începură să lovească ritmic cu ciocanele – un simbol al solidarității ce risca să le aducă pedeapsa cu moartea. Dar știau că gărzile nu i-ar fi împușcat pe toți, pentru că n-ar mai fi rămas nimeni să fabrice arme.

După ce zdrențărosul se urcă, mașina demară spre clădirea administrativă. Nimeni nu strigă la el, nu-l umili, nici măcar nu-l privi furios, așa cum se întâmpla de obicei cu toți dezertorii germani ajunși la Buchenwald. Părea un miracol, ceva nemaiauzit în lagărele de exterminare.

– Jürgen! îl salută maiorul când intră în birou, tremurând tot de la frigul de afară. În sfârșit, prietene! Mi-a luat trei luni să te găsesc în tot aparatul ăsta birocratic!

Zdrențărosul miji ochii, neîncrezător, dar parașutiștii ce flancau ușa îl salutară, la rândul lor.

– Sunt eu, Otto von Schloss, insistă ofițerul SS, întrebându-se pentru o clipă dacă individul cu fața suptă și pete de grăsime pe haine era, într-adevăr, persoana căutată. Ești locotenentul Jürgen Zimmer, nu-i așa? Văd că te-au desfigurat, dar… nu-ți amintești de mine? Se întoarse brusc către funcționar: Ce i-ați făcut ofițerului meu SS de elită? Ai habar cine e?

Caporalul sări îngrozit în picioare.

– Sunt doar un funcț…

– Ești doar un conțopist inutil! strigă furios Schloss, apoi se răsuci spre Zimmer. Nu-ți face griji, Jürgen, te scot de-aici în clipa asta. Am primit ordin de la Himmler însuși să te duc înapoi în Austria. Ai fost repus în drepturi. Înțelegi?

– Și soția mea? întrebă prizonierul, cu glas răgușit. A născut? Nu plec fără ea, Herr Schloss.

Vizitatorul îl privi fioros pe funcționar.

– Da, da, o clipă!

Caporalul luă din nou telefonul.

Între timp, ochii celor doi ofițeri SS se întâlniră, punându-și întrebări tăcute la care niciunul nu îndrăznea să răspundă cu glas tare.

– Am venit cu avionul meu italian, spuse Schloss. Ajungem acasă cât ai clipi. O să te-ngrijească cei mai buni medici pe care-i avem. Pe amândoi, adăugă, sau mai exact pe toți trei, dacă…

Afară se auziră scârțâind frânele uzate ale unei ambulanțe ce venea de la infimeria din lagărul femeilor. De pe coridor se auzi țipătul unui bebeluș, apoi ușa se deschise, împinsă de o targă.

– A trebuit să scoatem copilul cu forța, raportă o asistentă robustă. Pelvisul curvei era prea mic, iar capul s-a blocat…

Maiorul o apucă de gât și, apropiindu-se de fața roșie, șuieră:

– Nu spurca sângele nostru arian.

Picioarele ei aproape că părăsiră podeaua. O scutură ca pe un sac de gunoi, apoi o împinse în biroul funcționarului.

– Uită-te la copilul ăsta! arătă ofițerul SS spre pruncul blond, care plângea lângă mama moartă, parțial acoperită. Nu vezi caracteristicile sacre? Ești o rușine pentru rasa germană! Tu ar trebui să muncești în lagăr până evoluezi și-nveți unde ți-e locul!

Insensibil la poveștile lor oculte, tânărul tată își luă fiul în brațe și-l ținu strâns lângă obrazul bărbos, văitându-se:

– O, copile, bietul meu copil…

Cu cealaltă mână, descoperi chipul lipsit de viață al soției, al cărei sânge îmbibase cearșaful.

– Îmi pare rău, draga mea, îmi pare atât de rău!

Incapabil să-și stăpânească lacrimile, izbucni în plâns. Înfuriat, maiorul se proțăpi în fața funcționarului și a asistentei care tușea, masându-și gâtul înroșit.

– Dacă fiul lui moare, îi avertiză printre dinții încleștați, o să mă întorc personal și-o să vă execut. Ați înțeles?

– Herr Sturmbannführer, încercă să explice caporalul, nu eram de serviciu când i-au adus pe locotenent și pe soția lui evreică.

– E bulgăroaică, tâmpitule!

Vizitatorul îl prinse de rever și-l scutură.

– Sunt aliații noștri! Ai habar că Führer i-a înmânat personal lui Jürgen Zimmer titlul de „arian pur” – unul pe care-l dețin doar câteva mii de oameni din Germania? Nici o urmă de îndoială nu poate cădea pe moștenitorii lor! Oamenii ăștia sunt războinici sfinți ai celui de-Al Treilea Reich, meniți să conducă întreaga planetă! Și când Noua Ordine a Führerului va fi instaurată pe bucata asta nenorocită de pământ, o să…

Discursul fu întrerupt de sunetul făcut de deschiderea tocului unde se odihnea arma. Se auziră două împușcături. Una îl nimeri pe funcționar în frunte, cealaltă o trânti pe asistentă la pământ, lângă mica sobă de lemne din colț.

Schloss îi aruncă lui Zimmer o căutătură urâtă, privindu-și propriul pistol ce-i fumega în mână. Totul se petrecuse atât de repede, că nici vizitatorul, nici parașutiștii nu reușiseră să-l oprească pe tatăl îndurerat, care-și lăsase copilul din brațe.

– Ce-ai făcut? șuieră maiorul.

– Fiecăruia ce i se cuvine, cită Zimmer inscripția infamă de pe poarta lagărului. Nu ne-au spălat creierele ca să credem că-i așa?

Ofițerul superior mârâi, apoi le dădu ordine gărzilor:

– Aveți grijă să nu intre nimeni. Scăpați de cadavre și curățați toată mizeria. Plecăm cât de curând posibil.

Primul bărbat se repezi afară, în timp ce al doilea scoase din raniță două recipiente cu aerosoli și le pulveriză pe corpul asistentei.

Otto von Schloss îi aruncă prietenului său o salopetă de zăpadă pentru parașutiști.

– Îmbracă-te imediat și roagă-te să nu fi auzit nimeni împușcăturile! Pentru că, dacă a făcut-o…

– Nu-ți face griji, răspunse Zimmer și-i înapoie pistolul. Mută mobilă și echipament în al treilea lagăr. I-au luat la descărcat până și pe șoferul jeep-ului și pe majoritatea gardienilor. Cei mai apropiați sunt pe lângă turnul de gardă. Mi-am calculat bine mișcarea.

În timp ce se schimba, Jürgen observă cum cadavrele începeau să se descompună sub acțiunea substanței aceleia care era mai puternică decât acidul. Dizolva chiar și oasele, hainele cu nasturii și insignele lor metalice, transformându-le în biluțe de plastic. Gardianul le dezlipi ca și cum ar fi fost de cauciuc, apoi le aruncă în soba încinsă. Arseră precum ceara, emanând un miros de chimicale.

Schloss puse o mână pe umărul lui Zimmer.

– O să luăm cu noi cadavrul ei. Cu glas blând, adăugă: Putem să-i oferim măcar o înmormântare decentă.

Locotenentul luă un șal de pe suportul de haine din colț și înfășură în el bebelușul, în timp ce Schloss legă trupul Rikăi cu cearșafurile de pe targă.

Câteva minute mai târziu, parașutistul dizolvase toate petele de sânge, lăsând biroul intact. Transportară mama și copilul la jeepul pe care-l goliseră și porniră glonț spre avionul de lux staționat lângă calea ferată ce ducea la fabricile deținuților. Nimeni nu le ceru actele la poartă, nici nu puse întrebări despre cadavrul însângerat de pe bancheta din spate, ori despre ceea ce părea a fi un bebeluș înfășat. Gardienii știau că era mai bine să nu-și bage nasul în treburile private ale lui Himmler. Și ei își doreau să rămână în viață, ca toți ceilalți din Buchenwald.

 

13-FEB-1944, ORA 16:05
CANT Z.506T, SPAȚIUL AERIAN GERMAN

Frumoasa aeronavă albă cu dungi roșii – ce îndeplinise funcția de hidroavion cu trei motoare pentru Crucea Roșie Italiană, înainte să devină avion de lux pentru elita SS – ajunsese să transporte fugari.

În timp ce maiorul îi pilota spre înalturi, fostul prizonier se lăsă pe spate în scaunul navigatorului și închise ochii, gândindu-se la răposata sa soție și la copilul lor. Simțea mâncărimi din cauza hainelor jerpelite, stomacul îi chiorăia de foame și-și dorea să doarmă. Evenimentele prin care treceau, însă, nu-i ofereau timp pentru asta. Pe cap purta o șapcă de pilot cu urechi din blană de iepure care-l gâdilau, dar făceau ca elicea să nu se maai audă așa de puternic.

– Acum putem vorbi? întrebă Otto peste spătarul scaunului, ducând avionul în spatele norilor.

Aruncă o privire spre trapa cabinei de pilotaj și spuse: Nu te teme, vor avea grijă de copil. Sunt paramedici.

– Mulțumesc, murmură obosit Jürgen, cu ochii închiși. Nu cred că pot vorbi despre asta acum. Sunt epuizat și…

Nu-și termină propoziția.

– Știi, insistă pilotul, după ce ajungem, nu cred că o să mai am ocazia să discut cu tine între patru ochi. Așa că… te rog?

Locotenentul se uită la el.

– Ce mă rogi? Să-ți spun de ce-am făcut-o? Știi prea bine.

Închise din nou ochii, luând o poziție cât mai confortabilă ca să se poată odihni.

– E evident, nu?

Otto oftă, frustrat.

– Știi și tu că nu puteai face nimic ca s-o salvezi. Te macină; mă macină pe mine și pe toți cei cărora le pasă de tine.

– Ah, îmi pare rău, Herr Sturmbannführer! îl ironiză Jürgen și-l privi din nou. O voi face iar și iar, dacă pot. Dar, cum explicațiile mele nu-ți vor schimba părerile, măcar lasă-mă să trag un pui de somn. De acord? N-am dormit de nu știu când.

Otto cuplă autopilotul și se lăsă pe spate.

– Bine, să lăsăm deoparte joaca. Zi-mi măcat de ce-ți place să sfidezi soarta.

– Soarta? îl țintui Jürgen cu privirea. La Buchenwald am pierdut tot ce aveam: soția, umanitatea, lumea… Așa că nu-mi vorbi mie despre soartă și destin, sau cum i s-o mai fi spunând în ziua de azi. Chiar și dacă mi-ai oferi viața veșnică, nu va fi la fel fără ea. E vina mea în primul rând că a ajuns în iadul ăla.

– Ei, hai, bătrâne! plecă Otto, calm. Îmi ești dator. Mi-am riscat viața ca să te scot de-acolo. Oferă-mi măcar prezumția de nevinovăție!

Expresia lui Jürgen se îmblânzi.

– Mulțumesc, dragul meu Otto, dar… fix asta vreau: viața care mi-a fost furată. Nu un surogat. Îmi pare rău, dar niciodată n-am făcut parte din lumea ta exotică.

Pilotul aprobă.

– Bine, nu vreau să te contrazic, dar realitatea e că… Agenția de Călătorii Temporale consideră că acțiunile tale reprezintă crime împotriva umanității.

Jürgen pufni.

– Genocidul a milioane de evrei, slavi, țigani și degenerați nevinovați – asta constituie crimă împotriva umanității. Să nu uiți niciodată adevărata istorie, nobilul și puternicul meu urmaș.

– Bunicule, insistă interlocutorul, care arăta cu un deceniu mai vârstnic ca Jürgen. Știi care-i pedeapsa pentru încălcarea legii.

–Of, pe bune! izbucni Jürgen. Ești agent temporal, știi foarte bine că se folosesc de noi pentru a evita asasinatele politice și dezastrele globale. Așa că de ce nu m-aș putea folosi eu de ele ca să-mi salvez soția? Hai, scutește-mă! Presupun că mai folosiți expresia asta în 2046.

Fața rudei sale se înăspri.

– Facem parte din aceeași familie, chiar dacă ne despart generații. Nu-mi pasă că mi-ai distrus cariera în cadrul Agenției. Dar vreau să știu de ce ai făcut-o. Știai că extragerea temporală a indivizilor din trecut se realizează doar de către personal calificat. Acum ai făcut așa un talmeș-balmeș din curgerea timpului, că va fi nevoie să trimită o întreagă echipă ca să anuleze haosul din Al Doilea Război Mondial – dacă a mai rămas cine s-o facă. Ce se întâmplă dacă ai distrus viitorul? Aici e vorba despre întreaga civilizație umană, nu doar despre salvarea soției tale.

Jürgen îi oferi un surâs inocent.

– Pe bune? Presupun că încă se învață la Academie cum să fie extrași agenții cu un minut înainte să fie uciși, fără să afecteze linia timpului. Crezi că n-am habar despre noțiunile de bază ale mecanicii temporale? Las-o mai moale, Otto, băiatule!

Pilotul clătină din cap.

– Înseamnă că știi de ce vor agenții să controleze asta. Deja sunt zece miliarde de oameni pe Pământ – de două ori mai mult decât se estima pe vremea ta. Dacă toți se apucă să-și readucă la viață persoanele iubite, suprapopularea o să arunce totul în aer. Luna și Marte încă nu sunt terraformate. Economia globală va fi cuprinsă de haos.

Jürgen dădu ochii peste cap.

– Atunci de ce nu le-a terraformat guvernul până acum? De ce n-au construit măcar orașe spațiale și fabrici pe orbită, mutând miliarde de muncitori și turiști acolo, sus? Asta ar rezolva problema economiei globale și ar elibera Pământul pentru generațiile următoare. Ce s-a întâmplat cu visurile strălucitoare de colonizare spațială pe care NASA le avea în anii ’70? N-a însemnat nimic, a fost doar propagandă SF anti-sovietică?

Otto își feri privirea.

– Hai să n-o luăm iar de la capăt, bunicule! Am vorbit despre asta de o sută de ori. Colonizarea spațiului încă e costisitoare…

– Nu mă lua cu de-astea, tinere! Dacă guvernul tău chiar e preocupat de suprapopulare, de ce a readus la viață toți pacienții din Programul Criogenic Y2K? De ce nu ne-a incinerat, pur și simplu? De ce ne vindecă și inversează procesul de îmbătrânire? Uită-te la mine, Otto! Sunt mai tânăr ca tine – ca stră-stră-strănepotul meu! Ce viață-i asta?

– Știi de ce, replică pilotul. Poliță de asigurare. Fiul tău a plătit-o, iar compania a onorat-o. Așa-i legea. Te-am primit în familia mea, așa cum au făcut-o toți ceilalți din program. Niciunul dintre cei readuși la viață nu s-a plâns pentru recăpătarea tinereții. În afară de tine, rebelul fără cauză.

Jürgen dădu furios din cap.

– Și de ce crezi că-i așa? Gândește!

– Bine, păru să accepte Otto. Unde-i vina mea în toată povestea asta? Ți-am găsit o slujbă de consultant temporal la Agenție, fiindcă ai experiențe la prima mână din secolul XX. Și, drept mulțumire, mă înjunghi pe la spate folosind incorect tehnologia noastră secretă și riscând bunăstarea întregii mele familii?

Rămaseră tăcuți o vreme, înțelegând fiecare punctul de vedere al celuilalt.

– Dragul meu Otto, vorbi calm Jürgen. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Doar că… n-am avut parte de un final. Viața asta nouă pe care mi-ați oferit-o a fost… ca un iad pentru mine. Dar să trecem peste. Ce vreau să spun e că guvernul vostru are bani să cloneze oameni morți, să utilizeze călătoria temporală pentru a salva politicieni, dar nu ca să terraformeze planete și să salveze omenirea? E ridicol. Avem mașini electrice încă de prin 1820 – le-au dat la o parte ca să se îmbogățească din petrol. Tesla ne-a oferit energie electrică wireless la începutul secolului XX – au îngropat toate ideile lui, spunând că nu se poate da energie gratuită consumatorilor. E o idioțenie totală!

Otto își încrucișă brațele, știind prea bine cât de diferiți erau ei doi. Îi separa un întreg secol. Un veac de valori morale și standarde sociale diferite. Compania de criogenie îl avertizase că puteau să apară diferențe ireconciliabile între trecut și viitor, așa că fusese de acord să abordeze lucrurile într-un ritm lent, cu tact.

Dar, în sinea lui, simțea că mai era ceva. Ceva ce bunicul său nu voia să împărtășească. Plutea în jurul bătrânului precum… un fel de conspirație.

– Înțeleg, medită cu glas tare. Am fost avetizat că pot apărea bariere culturale între noi și rudele din trecut readuse la viață. Spuneau că s-ar putea să fii depresiv, cu tendințe suicidale. Nu i-am crezut, bineînțeles. Le-am spus că ești o legendă, că avem același sânge.

Se opri acolo, provocându-și stră-stră-străbunicul să se deschidă.

– Ei, Otto, îl bătu Jürgen pe dosul mâinii. Uneori am senzația că m-ai adoptat. Sau, mai rău, că sunt un refugiat extraterestru, căzut în lumea ta dintr-un alt univers, incapabil să mă adaptez la stilul tău de viață. Ultimul lucru pe care mi-l amintesc e din 1994. În casele noastre începuseră să pătrundă computerele personale și aveam casete video. Pe urmă, brusc – mașini zburătoare și Inteligențe Artificiale peste tot. Nu pot nici măcar să-mi fac nevoile în intimitate, sau să merg pe bicicletă fără să fiu urmărit de dronele IA-urilor voastre. Totul e supravegheat.

Urmașul lui zâmbi.

– Vrei să zici că… n-ai fost niciodată de acord să participi în Programul Criogenic Y2K?

– Nu, răspunse mucalit Jürgen. După ce m-au trezit, mi s-a zis că Dr. Kurt Zimmer a făcut-o ca să mă salveze de Alzheimer. Ai văzut mesajul pe care l-a lăsat celor ce aveau să-i fie urmași. Am fost la fel de șocat ca tine.

Otto aprobă.

– Îmi amintesc. Bunicul Kurt a zis că nu mai putea să te vadă suferind, uitând de Rachel și de Holocaust. Ne-a spus că era fiul tău cu a doua soție, care a murit când el era adolescent, că l-ai crescut singur și n-ai mai vrut să te recăsătorești. Așa că, după ce a devenit neurochirurg, a decis să te criogeneze, sperând că generațiile viitoare te vor putea vindeca, salvând unul dintre ultimii supraviețuitori ai Holocaustului. I-am onorat ultima dorință, crezând că era și a ta. Să nu-mi spui acum că ai fi preferat să te incinerăm!

Jürgen privi în altă parte; era evident că ascundea ceva.

– Nu pot vorbi în numele fiului meu. Știu doar că pe mine nu m-a întrebat nimeni ce doresc. Cum ți-ar plăcea să trăiești într-o societate care ți se pare că n-are sens? Medicina voastră transumanistă a creat deja corpuri sintetice, fără să-și bată capul cum ar putea face loc pe o singură planetă unui miliard de nemuritori. Nu-i locul meu în Minunata voastră Lume Nouă. Sincer, îmi amintește de eugenia lui Hitler. De ce crezi că mă simt ca o persoană venită din afară – o relicvă a unei viziuni depășite – ca să nu spun proscris? Asta m-a determinat să fiu rebel ca un adolescent furios. Am cedat psihic luptând contra tuturor lucrurilor promovate de lumea asta. Încearcă să vezi situația din punctul meu de vedere.

– Deci…, încercă Otto să rezume lucrurile, de-aia te-ai furișat în Agenția Călătoriilor Temporale și ai făcut un salt înapoi în timp, folosind codul meu de autorizare? Ca să fii executat de naziști, alături de soția ta, în 1944… sau… e ceva ce nu-mi spui? Nu mi-e clar.

Jürgen nu răspunse. Își lăsă capul pe spate și închise ochii. După câteva clipe de contemplare, oftă.

– Am fost convins c-o pot salva pe Rachel.

Îl privi.

– Habar n-ai ce orori sunt în capul meu. Pentru tine, asta e istorie. Trecutul. Pentru mine, e realitatea. Viața mea. Nu e un documentar colorizat despre Al Doilea Război Mondial, dragul meu Otto.

– Și dacă dădeai greș? continuă pilotul să potrivească piesele de puzzle într-o înlănțuire logică. Știai că Agenția te va prinde și te va pune în Închisoarea de Stază pentru periclitarea liniei temporale. Ăsta era planul tău B?

– Planul B e când te bat, chicoti bătrânul.

Cu o sclipire stranie în ochi, dădu impresia că terminase cu jocurile minții.

– Ce știi tu despre călătoria în timp, băiete? spuse condescendent. Faptul că te-au făcut maior a fost o mită dată în avans.

Otto îl privi serios.

– Ce vrei să insinuezi?

– Nu mai am nimic de pierdut acum, replică Jürgen pe un ton ușor arogant, apoi își puse mâna pe umărul rudei ale. Așa că pot să-ți spun. Ești sigur că IA-ul nu trage cu urechea aici, în mijlocul lui „nicăieri în timp”? rânji el.

– Ce vrei să-mi spui? ridică Otto din umeri, luat prin surprindere de insinuare.

– Vreau să-ți spun…, repetă Jürgen tărăgănat, urmărindu-i reacția, chiar savurând-o, că nu-i prima oară când am fost pus în stază. În 2026 am fost condamnat la douăzeci de ani de somn criogenic.

Agentului temporal îi căzu falca.

– Ești un infractor al somnului?

Otto aruncă o privire gânditoare spre trapă, sperând că trupele de comando nu ascultau canalul radio privat bidirecțional folosit în cabină.

Cu imaginea încă vie în amintire, Jürgen începu o prezentare retrospectivă.

– Fiul meu, Kurt, nu doar m-a „înghețat” în 1994, la vârsta de șaptezeci și cinci de ani. Și nu m-a ținut „la gheață” pentru douăzeci și șase de ani. Am fost readus la viață și vindecat în 2020, pe când tu tocmai te nășteai. Pe atunci, tânărul guvern global nu permitea eugenia a scară largă, cum ai prins-o tu, așa că speranța noastră de viață era doar dublată, nu ajungea să fie de trei, sau chiar patru ori mai mare. I-am avertizat că, fără o colonizare spațială temeinică, gloriosul lor Program de Reîntinerire Genetică avea să reprezinte sfârșitul omenirii. Le-am spus că le va scăpa de sub control. Cine ar fi tâmpit să nu vrea să trăiască veșnic, mai ales dacă nu mai sunt boli și războaie? Întâi, a fost o suprapopulare exponențială, apoi a urmat criza alimentelor și războiul combustibililor. Dar nu ăsta a fost motivul pentru care Kurt și cu mine nu ne-am înțeles, după ce am creat Agenția Călătoriilor Temporale ca să salvăm civilizația muribundă.

– Cum? se holbă neîncrezător Otto. Tu ai creat Agenția?

Jürgen aprobă, zâmbind trist.

– Chiar dacă așa ai învățat la Academie, fiul lui – Johan Zimmer – n-a fost fondatorul Agenției. Dar Kurt a fost alături de noi la început și ne-a susținut prin toate mijloacele.

– Noi fiind cine? întrebă Otto, șocat de veștile aflate.

– Mișcarea subterană THT, se confesă Jürgen . Așa numitul Trust al Holocaustului Temporal, de care n-ai auzit. A început cu câteva minți strălucite, de calibrul lui Einstein și Max Planck, care n-au avut șansa sau banii pentru a emigra din Germania înainte de Al Doilea Război Mondial. N-am aflat exact cine a inventat tehnologia călătoriilor temporale. Poate a fost inginerie inversă făcută pornind de la un dispozitiv extraterestru, habar n-am. Știam doar că avuseseră în minte un singur lucru: să salveze persoanele dragi de la camerele de gazare și să se asigure că istoria n-avea să se mai repete niciodată. Exitau priorități morale, firește. Întâi, a trebuit să extragem cele mai luminate minți: savanți, inventatori, medici, istorici… Apoi, drept recompensă pentru că ne-am riscat viețile în salturile temporale, ni s-a permis să ne aduce soțiile și copiii uciși.

Vocea îi tremura de emoție. Jürgen înghiți cu greutate.

– Continuă, îl îndemnă, fascinat, Otto.

– Am salvat vreo 600 de genii, spuse bătrânul, nu toți cei șase milioane de evrei arși în crematorii, firește. Ei au construit lumea noastră nouă – folosind alte identități, îți dai seama. Informația asta e mai mult decât „top secret”. Agenția ta a distrus orice urmă a Trustului și, dacă cineva a pomenit vreodată ceva, a dispărut. Între timp, Agenția a dezvoltat o tehnică de ștergere a memoriei, pe care a testat-o pe noi.

Se ciocăni în frunte.

– Dar n-a funcționat la toți. Sau poate că Dumnezeu a vrut să mă cruțe. Sunt una dintre puținele excepții.

Otto se încruntă.

– Nu-mi vine să cred. Îi prezinți ca și cum ar fi niște… dictatori globali. Ce s-a întâmplat? S-au infiltrat naziști în cadrul Trustului și au pus mâna pe el, în timp? Elitele științifice SS, poate?

– Nu chiar, își masă Jürgen fața, alungând oboseala. Aici apare „inseparabilitatea”, cum se zice în fizica cuantică, chiar dacă n-am devenit niciodată om de știință, ci am rămas un simplu agent, ca tine. Încearcă să-ți imaginezi asta: cine crezi că s-a întors în locul celui pe care-l cunoștea Kurt, atunci când am avut prima mea tentativă de a o salva pe Rachel din lagăr?

Maiorul îl scrută, abia respirând.

– Vrei să spui că… nu ești Jürgen Zimmer cel original?

–A, sunt aceeași persoană, doar că un pic diferită: n-am avut ocazia să-mi cresc fiul. Sunt acel Jürgen care a văzut cum tatăl lui Kurt a încasat un glonț în locul lui, în timp ce ucidea gardianul SS care era pe punctul să-i împuște. A murit în brațele mele, explicându-mi cum să fac un salt în viitor cu ajutorul dispozitivul ascuns în fabrica de muniție. N-am putut nici s-o salvez pe Rachel, nici să-i fiu tată lui Kurt, fiindcă eram mai tânăr decât trebuia și-mi lipsea experiența paternă. Trustul a decis să nu recupereze agentul original, fiindcă s-ar fi trezit cu doi Jürgeni. În plus, eram același om, chiar dacă mai tânăr. Kurt s-a certat cu ei și, cum era și firesc, m-a urât pentru că am luat locul tatălui său. A-nceput să bea, spunând că munca lor e egoistă și injustă. Între timp, pe mine m-au antrenat să-i iau locul agentului mort, ținând cont că, oricum, eram el. Am lucrat pentru ei trei ani, până când… cineva a trădat Trustul. Autoritățile l-au dizolvat și ne-au condamnat pentru periclitarea liniei temporale. Următorul lucru de care-mi aduc aminte e că m-am trezit în Închisoarea de Stază în 2044 și am aflat că fiul lui Kurt – Johan Zimmer – a devenit șeful noii Agenții guvernamentale de Călătorii Temporale. Adică făcea exact același lucru pentru care noi fuseserăm etichetați drept criminali. Și, ca și cum asta n-ar fi fost de ajuns, tipii au ajuns acum să fure tehnologie de top din propria lor Agenție din 2070, coruptă până-n măduva oaselor. Cum arată lucrurile când te uiți la ele din perspectiva asta? Frumoasă poveste, nu?

– Poftim?

Lui Otto nu-i venea să creadă ceea ce tocmai auzise. Dacă n-ar fi venit de pe buzele celui pe care aproape îl idolatrizase vreme de 2 ani… De ce-ar fi inventat Jürgen o misiune așa de elaborată? își spuse. Ca să aibă parte de o sentință mai mică? Dimpotrivă, informațiile astea o să-l țină închis pe viață!

– Vrei să zici, șopti Otto prevăzător, că Agenția unde lucrez e o minciună? O conspirație?

Jürgen îi făcu cu ochiul și plescăi din limbă.

– Fix! De unde crezi că vine toată super-tehnologia asta?

Flutură din mâini.

– Descoperiri științifice? O, da, cineva a descoperit ceva, dar nu chiar așa științific precum crezi. Acum știi de ce minunatul tău guvern n-a construit nimic pe orbită, nici nu s-a obosit să colonizeze spațiul pentru a salva rasa umană. Au găsit ceva mai ieftin: furi din viitor și tândălești pe Pământ până putrezești. Dacă treaba se-mpute, te poți ascunde oriunde în trecut, unde aerul e curat și populația include doar câteva mii de neanderthalieni. Să te mai găsească cineva dacă poate! Se va declanșa un Război Temporal sângeros – cel mai rău pe care l-a văzut sau visat omenirea!

Radioul scoase un păcănit și o voce de bărbat se auzi, vorbind engleza:

– Z-506-T, aici turnul de control al ACT. Precizați natura zborului vostru. Terminat.

Otto realiză că era deja prea târziu ca să-l mai ajute pe „bătrân” sau să-i ceară mai multe explicații. Chiar și dacă ar fi sărit din avion, sau l-ar fi izbit de sol, pretinzând că-i doborâseră nemții, Agenția ar fi trimis pe cineva după ei. Nu exista scăpare.

Privirea pe care i-o aruncă lui Jürgen era încărcată de regrete.

– Turnul de control, aici Z-506-T. Ne întoarcem din misiunea ACT Alfa-8417-PF3. Răspunde! Terminat.

Înainte să vină răspunsul, Jürgen îl atinse pe Otto pe braț și trecu din nou pe canalul privat.

– Pot primi un minut să-mi sărut de rămas bun soția și copilul, înainte să mă lege iar? Te rog?

Maiorul îi arătă ce se căsca în fața lor.

– Vârtejul ne va absorbi în orice clipă. Deja au preluat de la distanță controlul avionului.

Simțindu-se prost în fața bunicului, îi făcu semn să se ducă, apoi reluă legătura cu Agenția, urându-se pentru ceea ce făcea.

Jürgen își scoase casca, desfăcu centura și aruncă o privire spre stratul de nori. La câțiva kilometri distanță, distorsiunea gravitațională conferea cerului aspectul unei furtuni care se apropia; de la sol arăta doar ca și cum vremea se înrăutățea.

Îl salută pe Otto, mimă din buze un „mulțumesc”, apoi se ridică și deschise trapa spre zona pasagerilor.

Maiorul le făcu semn parașutiștilor să-l lase să treacă, încercând să digere informațiile aflate. Trebuia să se gândească la soție, la copil. Chiar dacă Agenția i-ar fi cruțat viața bunicului său, Jürgen ar fi rămas în închisoarea de stază – până când vremurile s-ar fi schimbat și un nou politician vizionar l-ar fi grațiat, dacă avea să se întâmple asta vreodată.

Îndurerat, Otto își desfăcu centura și-și urmă bunicul înainte ca vârtejul temporal cu irizații purpurii să înghită avionul.

– Puneți-vă centurile, domnilor! îi sfătui paramedicul mai vârstnic, respectând el însuși sfatul. Nu vreți să vă rupeți ceva în timpul turbulențelor!

Otto îi făcu semn să aștepte puțin; se uită la bunicul său, îngenuncheat în fața cadavrului soției sale, ce desfăcea fermoarul sacului mortuar fixat pe bancheta din spate, unde se așezau de obicei oficialii naziști ce mergau să petreacă în Europa ocupată. Jürgen o sărută pe frunte, apoi mângâie bebelușul aflat pe scaunul alăturat, într-un pat improvizat într-o geantă militară căptușită cu haine.

– Draga mea Rahil, gemu. Iartă-mă, iubire!

Otto își dorea să-l ajute, dar ce putea face? Doar să petreacă acele ultime clipe alături de el, înainte ca Agenția să-l încătușeze și să-l ducă într-o închisoare de maximă securitate. Fără proces, fără grațieri – cunoșteau cu toții consecințele.

– Puneți-vă centurile, domnilor! îi avertiză și parașutistul cel tânăr. O să ne scuture.

Pilotul cuplă centura de siguranță. Privi înapoi, spre cabină, verificând dacă ajunseseră la vortexul temporal. Când se uită din nou la Jürgen, distorsiunea îi suspendase pe toți în antigravitație; urmau să fie eliberați pe măsură ce treceau prin singularitatea cuantică. În acel moment, spatele avionului explodă într-o lumină aurie, iar un firicel de sânge de-al lui Jürgen pluti în sus cu încetinitorul. Vârtejul absorbi avionul și-l catapultă spre viitorul aflat de cealaltă parte a sa, pregătit să îndrepte lucrurile.

Odată depășită distorsiunea, explozia se derulă în sens invers, refăcând coada avionului. Sub influența proaspăt restabilitei gravitații, sângele lui Jürgen căzu pe covorul cenușiu.

Otto privi în jur, fără a fi sigur la ce asistase. Fuselajul rămăsese intact, dar Jürgen și soția sa dispăruseră în explozia inexplicabilă. În urma lor nu rămăsese nici măcar o urmă de fum.

– Ce-a fost asta? zbieră gardianul vârstnic, clipind iritat.

– Unde-a dispărut? întrebă celălalt, căutând printre rândurile de scaune goale dacă nu cumva prizonierul se lovise și se rostogolise acolo. A dispărut și copilul!

Se holbară unul la celălalt, nevenindu-le să creadă.

– Un paradox temporal? întrebă cel mai vârstnic.

Tânărul ridică din umeri.

–E singura explicație logică.

Se uitară amândoi la Otto.

– Habar n-am, spuse acesta. Pornind spre cabină, adăugă, zâmbind: Pregătiți-vă pentru aterizare!

Nu credea că fusese un simplu exemplu de cauză-efect, un lucru care, teoretic, se putea întâmpla la un moment dat. Viu sau mort, Jürgen devenise dușmanul declarat al Agenției, ce avea să-și folosească toate resursele pentru a-l prinde pe fugar. Totuși, dacă nu fusese un simplu accident, atunci poate că bunicul său făcuse tocmai ce spusese că ar face Agenția, dacă TCA-ul din viitor ar fi prins-o furându-i tehnologia: se ascunsese în preistorie, pierzându-se în labirintul timpului.

Deșteaptă mișcare, bunicule! se gândi, punându-și centura. Foarte deșteaptă!

 

11-NOV-1943, ORA 22:35
BURGAS, REGATUL BULGARIEI

– Oho, asta-i o casă pe apă! șopti Agop Avramian, care se așteptase la un trauler mic pentru creveți, modificat pentru a purta turiști în jurul coastelor Mării Negre. Cât are, doișpe metri lungime?

– Douășpatru, răspunse Jonas, ajutând femeile să urce. Bun venit la bordul lui Sibyl! E un iaht motorizat cu vele, salon pentru luat masa și patru cabine cu câte două paturi supraetajate, plus o cușetă pentru căpitan. Dacă avem grijă, mâncarea ne ajunge o lună întreagă.

Fu întrerupt de un zgomot din sala motoarelor.

– Rika, spuse el, punându-i fetei un deget pe buze, du-i la cabinele lor, fără să faci lumină. Și păstrați liniștea.

Ea aprobă și făcu așa cum i se zisese. Înainte să-și conducă familia sub punte, îl văzu pe Jonas luând un pistol și mergând pe vârfuri, ca un spion. Știa că n-o mințise niciodată, dar nici nu-i spusese că avea o armă. Nu, cu siguranță nu-i adusese acolo ca să-i jefuiască, așa cum sugerase mai devreme tatăl ei. Jonas trăia conform codului de onoare învățat de la tatăl lui, care se lupta contra naziștilor pe frontul rusesc. Dacă spunea că Gestapo-ul ea pe urmele lor și avea s-o ia de soție în Turcia, atunci acela era adevărul. Jonas nu era nici escroc, nici șantajist – măcar atât știa despre logodnicul ei.

Își punea frații mai mici în paturile de sus, în dreptul cărora se aflau hublourile, când auzi o găleată căzând în spatele peretelui despărțitor. O clipă mai târziu, vocea lui Jonas se auzi prin țeavă, distorsionată ca la gramofon:

– Nu-ți face griji, e doar o pisică; miroase peștii prinși. Se întâmplă în unele nopți. Rămâneți ascunși, fără nicio lumină, până ajugem în apele neutre. Eu merg să verific motorul. Să nu faceți niciun zgomot, te rog!

***

Jonas închise capacul țevii, ținând în continuare pistolul ațintit spre individul slab, îmbrăcat într-o salopetă de iarnă, ascuns în spatele carcasei motorului.

– Cine ești? întrebă șoptit, încruntându-se în lumina palidă a becului.

Era ca și cum se uita la geamănul pe care nu-l avusese niciodată. Bărbos, omul purta echipamentul pătat cu sânge al unui parașutist, deși degetele ce se ițeau prin pantofii găuriți îl prezentau drept un sărăntoc; n-avea nici măcar șosete.

– Cred că vezi cu ochii tăi, spuse individul într-o germană cu accent austriac, că sunt locotenentul Jürgen Zimmer, dezertor din trupele de elită SS. Sunt tu și tocmai am scăpat din lagărul de exterminare de la Buchenwald.

Jonas observă că, la gât și în zona încheieturilor, de sub haină se iveau zdrențe dungate. Dar nu reușea să înțeleagă. Dacă era un agent Gestapo abil, cine-l împușcase în mână și de ce se-mbrăcase așa? De ce pretindea că ar fi el? Nimic n-avea sens.

– Nu te cred, replică Jonas tot în austriacă. Să nu-mi zici că ai venit până-n Balcani pe jos. Din ce știu, Regele Boris al III-lea nu i-a dat voie lui Hitler să ridice lagăre de exterminare pe pământ bulgar.

– Lasă jos pistolul, îi ceru dublura, și dă-mi voie să-ți explic. Avem foarte puțin timp la dispoziție. O patrulă de submarine germane ți-a pregătit o ambuscadă. Nina le-a oferit un pont și intenționează să…

– Nu, pe bune, îl întrerupse Jonas, cine ești? E imposibil.

– Ce-i imposibil? întrebă austriacul. Că tu nu ești Jonas Dargis, sau că ți-am salvat fiul de la experimentele medicale din lagăr?

Ridică brațul rănit, cerând permisiunea să dezvelească geanta din poală.

– Jürgen, ăsta-i copilul lui Rachel.

– Cum? se holbă Jonas la geanta în care se afla un bebeluș adormit.

– Paramedicii l-au sedat, spuse dublura, ca să facă față zborului. N-am venit pe jos. Am sărit din avion.

Jonas zâmbi.

– Rachel n-are niciun copil.

Mintea îi lucra nebunește, încercând să găsească o explicație pentru asemănarea izbitoare.

– Ce joc malefic joci? N-o să te las să-i faci rău noii mele familii.

– Da, Rika ta e gravidă, spuse prizonierul, indicând spre zona cabinelor. Încă nu ți-a spus. Dar, dacă vrei să supraviețuiască acestei călătorii și să ajungă în Turcia – în loc să-l nască pe băiatul ăsta în lagărul de concentrare de la Buchenwald – atunci te rog să mă asculți. Te implor!

Jonas observă că omul aruncase o privire cu coada ochiului spre un pachet mai mare, ascuns în spatele carcasei motorului.

– Ce-ai acolo? îl somă să zică, țintuindu-l cu pistolul. Explozibil?

– Nu vrei să știi, răspunse individul. Ascultă-ți inima!

Ținând ferm pistolul în mână, Jonas făcu un pas în față.

– Arată-mi!

Bărbatul emaciat tresări.

– Dacă voiam să te omor, aduceam un copil la bord?

Citind hotărârea din ochii albaștri care-l fixau, se supuse, reticent.

– Bine, fie! Hai să vezi. Cred că nimic nu te va convinge, decât să vezi adevărul cu propriii ochi.

– Ușurel, îl avertiză Jonas. Fără trucuri.

Ceea ce văzu îl lăsă fără suflare. Acolo se afla chipul lipsit de viață a lui Rahil, dar individul n-ar fi avut cum s-o ucidă deja. Se îndepărtă cu spatele spre tubul vorbitor.

– Rika, ești acolo? Totu-i în ordine?

– Da, se auzi ecoul vocii ei. E vreo problemă la motor?

– Nu, voiam doar să văd ce faci. Plecăm imediat.

Închise capacul și se pregăti să spună ceva, dar dublura i-o luă înainte.

– Jürgen, știm amândoi că, înainte de război, ai fost acceptat la Universitatea din Graz. Voiai să studiezi mecanica cuantică și să găsești o explicație legată de călătoria temporală la faimosul paradox al pisicii lui Schrödinger. Ai fost fascinat, încă din copilărie, de Mașina timpului a lui H.G. Wells, iar asta te-a făcut să-ți dorești să te specializezi în fizica teoretică. Ei bine, uite-mă! Ai reușit, Jürgen! Eu sunt dovada faptului că e posibilă călătoria temporală, că „pisica” ta Rika este, în același timp, vie și moartă: una e aici, cealaltă în cabină.

– Vrei să spui…, păru să cedeze Jonas.

Știa că nu pomenise problema paradoxului la comisia din 1938, din Austria, care dusese la înrolarea sa în trupele de elită SS. Îl detestau pe Schrödinger din cauza originii sale evreiești, deși se convertise la luteranism, și nu erau de acord cu acceptarea lui în cercurile științifice. Nu agreau nici faptul că fusese numit părintele mecanicii cuantice, la fel cum nu-l agreau nici pe Einstein, ori astrofizica, în general, numind-o pseudoștiință și considerând-o propagandă sionistă folosită pentru a conduce lumea.

– Tu-tu… călătorie în timp? se bâlbâi căpitanul. Și-ai venit să mă avertizezi?

– Daaa…, răspunse ușurată dublura. Ăsta-i Jürgen pe care-l știu. Acum, fii atent, că n-avem mult timp la dispoziție. Nu te duce direct spre apele neutre. Germanii au pregătit o ambuscadă și-i vor omorî pe toți de pe navă. Tu și cu Rachel o să fiți la un pas de moarte, dar veți supraviețui; însă ea va muri mai târziu – arătă spre cadavrul ei – iar sosirea mea aici va fi fost în van. Rămâi în apropierea țărmului și folosește pânzele ca să navighezi prin portul industrial. Nu folosi motoarele, ca să nu te detecteze operatorul radio de pe submarin. Nu folosi comunicațiile, luminile și trimite-i pe toți la culcare. Mergi pe vârfuri, ca să spun așa. Asigură-te că…

Un bip electronic îl întrerupse. Își privi încheietura rănită, de parcă ar fi verificat ora pe un ceas pe care nu-l avea. În rană clipea o lumină roșie. Apăsă cu degetul butonul – sau ce o fi fost inserat în os. Părea un semnal radio.

– Nu mai am timp, spuse. Ce-o să vezi depășește predicțiile lui H.G. Wells, prietene. Am atât de multe să-ți spun, dar, ca o ironie a sorții, ne lipsește tocmai timpul. Atenție, însă: nu spune nicio vorbă nimănui despre ce-ai aflat. Nici măcar lui Rachel. Rămâi Jonas Dargis și nu te-ntoarce în Bulgaria. O să devină o țară comunistă pentru următorii 45 de ani. Toată Europa de Est, inclusiv jumătate din Germania, o să fie ocupată de Uniunea Sovietică. Să nu te duci nici în Austria. Mai bine în State, așa cum a făcut Einstein, ca să ți se nască acolo băiatul și să devină cetățean american. Oferă-i educația pe care ți-ai dorit-o întotdeauna. O să fie un foarte bun sav…

Un fulger îl orbi pe Jonas, precum flash-ul unui aparat de fotografiat. Când îi reveni vederea, bărbatul și cele două trupuri pe care le transporta dispăruseră. Indiferent cât și-ar fi dorit să audă continuarea acelei povești care suna ca o profeție, celălalt Jürgen nu mai era. Jonas privi în sus, își făcu cruce, apoi plecă să facă întocmai cum i se spusese.

***

Prizonierul de la Buchenwald deschise ochii. Se trezi într-un „balon de săpun” iridescent, care mirosea a dezinfectat. Ochii îl usturau ca de la soluția folosită. Se afla pe podeaua a ceea ce părea un azil, cu pereții capitonați cu material kaki. Lumină slabă, fără pat sau alte obiecte… Nu era destinația dorită. Totul dădea impresia că fusese păcălit de Agenție, care avusese suficient timp la dispoziție pentru a-l găsi și a-i programa extragerea din 1943. Totuși, atunci când plecase, în 2046, Agenția nu dispunea de câmpurile acelea de forță.

Cu „descoperirile” lor științidice zilnice, își spuse, nimic nu mai e imposibil pentru criminalii ăștia. Mă întreb unde sunt gărzile înarmate…

Atinse suprafața care scotea un bâzâit ușor. Pe ea apărură imagini din memoria lui, marcate cu o sumedenie de date pe care, mai mult ca sigur, i le citea din minte precum un computer virtual.

– Spuneți-vă tare și clar rangul, numele și ID-ul, se auzi o voce feminină în interioriul câmpului de forță transparent.

Familiarizat cu protocolul de urgență, fostul agent temporal își dădu seama că avea de-a face cu ceva nou. La întoarcere, toți cei plecați erau puși în carantină la Contaminare Biologică, pentru a se verifica dacă nu luaseră vreun virus, ori nu furaseră vreo armă biochimică. Între timp, un scaner le citea datele biometrice și undele cerebrale. Deoarece dublurile aveau caracteristici similare, Agenția le implantase și un microcip care permitea verificarea identității agentului, detaliile misiunii etc.

„Balonul” acela, însă, făcea mai mult – citea gândurile și amintirile lui Jürgen – așadar… de ce îl întrebau pe el despre rang și ID, dacă puteau face asta? Orice impostor sau dublură teleportată accidental ar fi cunoscut detaliile respective și s-ar fi folosit de ele, așa cum o făcuse Otto când călătorise în 1944 pentru a o salva pe Rahil de la Buchenwald.

– Cu cine vorbesc? întrebă.

Dacă în locul lui ar fi fost un spion, ar fi făcut la fel; ar fi tras de timp, ar fi testat apele pentru a învăța cum să păcălească sistemul.

– Identifică-te! ceru.

Era antrenat să facă pe prostul în situații neprevăzute. Dacă Agenția Călătoriilor Temporale fusese compromisă, sau la conducere ajunsese o grupare ostilă, așa cum se întâmplase în cazul Trustului Holocaustului Temporal? În plus, o eroare tehnică sau un paradox cauzal l-ar fi putut expedia cu ușurință pe o linie temporală alternativă. Și nu poseda niciun mijloc pentru a le scana semnătura ceasului lor atomic ca să afle în ce an sau secol ajunsese. Dispozitivul inserat în os nu funcționa, fiind prăjit sau inhibat. N-avea niciun atu.

– Semnătură vocală: confirmată, replică indiferent computerul, ignorându-i întrebările care nu făceau parte din programarea sa. Unde cerebrale: verificate. ID-ul agenției și obiectivul misiunii: clasificate. Vă rog să așteptați validarea.

Ușa se deschise și în încăpere intră o echipă de decontaminare purtând două tărgi care levitau. Pătrunseră în sfera unde era prizonier, fără a spune o vorbă, ceea ce era îngrijorător, de-a dreptul dușmănos.

– Sunt arestat? întrebă, știind că roboții n-aveau nevoie de costume de protecție. Pot vorbi cu un om, vă rog?

Musafirii așezară mama și copilul pe tărgile plutitoare, activară două câmpuri verzi împrejurul lor, apoi ieșiră grăbiți,

Jürgen dădu să-i urmeze, dar ricoșă din zidul invizibil și căzu pe spate. Balonul era impenetrabil, deși, la atingere, părea moale precum un gel siliconic, sau o pernă cu aer comprimat.

– Vă rog să așteptați validarea, repetă vocea electronică.

Sfera emise un nou miros medicinal, apoi își schimbă culoarea, scanându-l. Rana de la mână fu acoperită de o spumă, apoi începu să se închidă dinspre interior – ceva ce nu mai văzuse din 2046.

Echipa de decontaminare atinse pereții capitonați; doi cilindri de plexiglas își făcură apariția. Puseră tărgile înăuntrul lor, apoi îi împinseră în ceea ce semăna cu o morgă, sau chiar mai rău.

– Stați! strigă, lovind în câmpul de forță. Nu-i incinerați! Fiul meu e viu! E doar sedat! Vă rog, opriți-vă!

Echipa nu răspunse; probabil că nici nu-l auzea. Ieși, lăsând-l singur. Fusese infectat fiul său în lagăr? Doctorii Iadului naziști făcuseră experimente pe el sau pe Rika în timp ce era gravidă? Purta vreo boală incurabilă?

– Bine ai revenit, locotenent Jürgen Zimmer! spuse în sfârșit vocea, confirmându-i identitatea. Să știi că alea sunt paturi de diagnoză, nu camere de incinerare. Fiul tău e perfect sănătos și se află pe mâini bune. Acum, că ai trecut de verificări, îți pot răspunde la toate întrebările până la sosirea echipei de interogare.

Ușa se deschise și se auzi vocea unei alte persoane.

– Am o idee mai bună! spuse în timp ce intra, apoi ordonă: Computer, dezactivează câmpul de decontaminare! Mă ocup eu de aici încolo.

– Otto?

Jürgen abia îi distingea trăsăturile; dezinfectatul îi iritase ochii. Câmpul de forță se sparse, întocmai ca un balon de săpun, iar Jürgen văzu că avea în față un bărbat cu o uniformă albă de paradă. Pe mâneci purta însemne de amiral, iar pe piept medalii.

– Tu ești?

– În carne și oase, confirmă stră-stră-strănepotul său zâmbind, apoi îl îmbrățișă cu mai mult putere și căldură decât o făcuse vreodată.

– Cum ai…? întrebă Jürgen, dar nu-și duse propoziția la bun sfârșit.

Se îmbrățișară din nou, bucuroși să vadă că scăpaseră amândoi cu viață.

– Mi-a luat ceva timp, bunicule, dar, până la urmă, mi-am dat seama că ai fugit spre Agenția din viitor, despre care mi-ai vorbit, nu spre neanderthalieni. Cascadoria aia din avion era prea avansată pentru tehnologia timpului din care veneam.

– Așadar, m-am întors în 2070? zise Jürgen, privind în jur. Nu cred, n-arată ca 2070. Unde suntem, Otto? Și de ce ești amiral, nu maior al Forțelor Aeriene?

– Computer, bancă! ordonă Otto.

O planșă orizontală ieși din perete în spatele lor.

– De data asta, bunicule, o să vorbesc eu. Își îndemnă ruda slăbită să ia loc, apoi întrebă: Înainte de asta, spune-mi: ți-e foame?

Lihnit, Jürgen își linse buzele, iar stomacul ghiorăi, așa cum o făcuse și în avion.

– Micul dejun mi-ar prinde bine. N-am mai mâncat nimic din 1944.

Otto chicoti, dar ochii îi erau plini de lacrimi.

– Computer, mic dejun pentru o persoană: două ouă jumări cu brânză feta bulgărească și un pic de paprika. Un cârnat de vită cu două felii de pâine prăjită cu unt și un pahar de iaurt bulgăresc cu apă rece.

Își privi strămoșul.

– Îmi amintesc că așa-ți place, bunicule.

În spatele lor, din perete ieși o masă de cafea rotundă, cu o tavă acoperită. Otto îndepărtă capacul, scoțând la iveală mâncarea.

– Mâinile? își frecă Jürgen palmele, mimând spălarea lor.

Abia atunci observă că erau curate, moi, de parcă fuseseră tratate cu balsam. Dispăruse chiar și mizeria de sub unghii. Le mirosi și se strâmbă.

– Lavandă?

– Ești dezinfectat în proporție de 99,9%, spuse Otto. Și hainele.

Petele de sânge dispăruseră de pe uniforma de camuflaj, iar țesătura fusese înălbită. Jürgen trase de guler și privi dedesubt. Zdrențele dungate din lagăr erau la fel de curate ca orice pijama de spital. Tatuajul de identificare făcut de naziști mai era, însă, prezent: A-961636.

– Tehnologie futuristă, spuse Otto. Dar mănâncă, te rog! Nu sta după mine. După ce-l văzu luând o îmbucătură, continuă cu explicațiile: Când avionul nostru italienesc a aterizat fără tine la bord, Agenția m-a anchetat timp de trei luni – mentală, poligraf – încercând să mă convingă că povestea ta era o fabulație. Nu știam că discuția noastră din cabină fusese înregistrată, chiar dacă noi am vorbit pe un canal privat. Cu timpul, am văzut cum apar din senin tehnologii noi, dovedind lucrurile pe care mi le-ai spus: se fura din viitor. Așa că am decis să-mi pun capul la bătaie și i-am contactat pe băieții din 2070. După ce m-au recrutat în secret, mi-au confirmat că ți-au grefat în încheietură un dispozitiv de teleportare temporală, drept recompensă că ne-ai spionat, și te-au trimis s-o extragi pe soția ta din 1944. Te rog să mă ierți că m-am îndoit de tine, bunicule!

Jürgen oftă, apoi puse jos furculița.

– Din păcate, Rahil a mea e tot moartă și… eu am eșuat continuu.

Înghiți cu greutate, uitând de iaurt.

– M-am întors în prima căsuță, nu?

– Știu doar, spuse Otto, simțindu-i reticența de a vorbi deschis, că există două versiuni ale tale și ale fiului tău, ambele pe aceeași linie temporală. Și nu, nu mă refer la Dr. Kurt Zimmer.

Jürgen înțelese unde bătea.

– Au supraviețuit? Adică au evitat ambuscada submarinului și au ajuns în Turcia, navigând cu ajutorul pânzelor, cum le-am zis?

Otto își încrucișă ostentativ brațele.

– Întâi să-mi spui tu: dacă te-ai dus în Bulgaria s-o salvezi pe Rahil, cum de-ați ajuns din nou la Buchenwald? Ce-a mers prost înainte să vin eu să vă salvez de-acolo?

Preț de o clipă, Jürgen se gândi că era o capcană. Dacă Otto – purtând acum o uniformă falsă de amiral – era un trădător, lucrând pentru vechea Agenție? Dacă-l mințise că se aflau în 2070, când, de fapt, se aflau tot în 2046, înșelându-i vigilența cu tehnologie furată?

– Ascult, spuse Otto, zâmbind.

Era clar că știa ce se întâmplase cu celălalt Jürgen și rudele sale, dar nu voia să spună.

– Nu mă lăsa să aștept, bunicule! Am făcut-o destul.

Jürgen flutură mâna.

– Ce mai e de ascuns? Oricum sunt aici, arestat sau liber – nici nu mai contează. Dacă chiar te interesează cum s-a produs haosul… celălalt eu a fost împușcat și s-a înecat când s-a încercat arestarea lui, înainte să apuce să ceară familiei lui Rahil să fugă cu el. Așa că am intervenit, dar evenimentele n-au urmat cursul anterior. Mi-am dat seama prea târziu că Trustul Holocaustului Temporal a schimbat istoria când a salvat oameni care au murit înainte de 1943.

Deschise larg brațele.

– Nu mi-a trecut prin cap că mă aflam pe o linie temporală alterată. Prin urmare, am improvizat. Dar atunci s-a întâmplat altceva. Gestapoul a ordonat poliției secrete bulgare să caute cadavrul înecatului. Când au revenit, au observat că lipsea iahtul, așa că au presupus că Jonas a supraviețuit.

Pufni, iritat, luând o înghițitură.

– De data asta, toată familia a ajuns la Buchenwald. Eu a trebuit să retrăiesc tragedia de trei ori la rând, încercând să-i salvez măcar pe Rika și pe fiul meu, fără să reușesc. Ce mizerie!

Ușa se deschise, lăsându-l să intre pe Dr. Kurt Zimmer, puțin diferit, cu barbișon, dar, aparent, aflându-se încă la conducere. Probabil că-i luase agenția fiului său, Johan, după ce furase mai multă tehnologie de ultimă generație din viitor, iar acum își savura victoria.

Jürgen își dădu seama că se lăsase, cu naivitate, prins în plasa lui Otto. Nu erau în 2070, ci în 2046. Fusese trădat din nou – și toate astea din cauza că era prea credul.

– Locotenent Jürgen Zimmer, spuse Kurt în engleză, apropiindu-se zâmbitor pentru a-i strânge mâna. Mă bucur că, în sfârșit, ne întâlnim în persoană.

– Kurt? ieși cu greutate numele din gâtul agentului.

– Ăăă… nu, domnule! Numele meu este profesor Agop Dargis și conduc locul acesta.

Privi spre Otto, cerându-i sprijinul.

– Bunicule, el e urmașul tinerei familii pe care ai salvat-o pe Marea Neagră în 1943, în ultima ta misiune. Îi făcu cu ochiul, cerându-i să-i țină isonul. Armenii.

Numele „Agop” făcu inima lui Jürgen să bată cu putere.

– Ești copilul lui Jonas?

Piesele i se așezară la locul lor în minte și înțelese de ce bărbatul acela îi semăna așa de mult lui Kurt. Amândoi erau fii lui, dar cu mame diferite, dintr-un anumit punct de vedere. Aceeași Rahil, desigur, dar dublura ei devenise o altă persoană pe cealaltă linie temporală, crescând un fiu complet diferit – în America, așa cum îl sfătuise pe celălalt Jürgen.

– Vreau să vă mulțumesc, domnule, spuse prof. Dargis, în numele familiei mele. V-am purtat un mare respect timp de patru generații. Practic, am crescut cu povestea secretă a operației dumneavoastră din Marea Neagră.

Se înclină respectuos.

– Bine ați venit acasăm domnule – dacă-mi permiteți să adaug – cu o întârziere de peste un secol. Își îndreptă spatele și spuse solemn, ca un guvernator, ori, poate, senator: Ținând cont de dovezi, vă reabilitez și vă ridic la rangul de comodor…

Jürgen nu-l mai asculta; Rahil intrase în încăpere, încă emaciată, purtând halatul albastru al pacienților, ținând copilul în brațe. Înfometarea din lagăr făcea să-i iasă în evidență oasele, dar pe chip i se putea citi bucuria care își imaginase că avea să-i lumineze chipul la nunta ce nu mai avusese loc niciodată.

Agop și Otto se dădură la o parte, convenind tacit că restul lucrurilor puteau să mai aștepte. Evenimentul era prea important ca să fie stricat cu formalități.

– Rika?

Cu ochii în lacrimi, ea i se repezi în brațe, atentă să nu strivească bebelușul. Confuză și șocată de ceea ce văzuse în camera futuristă, suspină tăcut pe umărul lui. Emana mirosul aceluiași dezinfectant folosit asupra lui cu puțin timp în urmă.

– Ești în viață, murmură el, mângâindu-i buclele negre cu toată dragostea din univers.

Copilul se trezi și începu să țipe precum o sirenă, punând capăt îmbrățișării părinților. Ieșit de sub efectul sedativelor, îi era foame și era furios pentru că fusese neglijat atâta vreme. Rahil scoase un biberon din buzunar și i-l dădu.

– N-am lapte, spuse în bulgară, cu ochii roșii de la lacrimile de fericire, dar nu-i așa că-i minunat, Jonas?

– Exact ca mama lui, răspunse iubitul, apoi îl întrebă pe Otto în engleză: Cum au readus-o la viață? Era moartă de mai bine de o jumătate de oră.

Amiralul schimbă o privire cu Agop, de parcă n-ar fi vrut să vorbească despre asta de față cu Rahil, despre care nu știau cât de bine înțelegea engleza.

– Clonare? își dădu Jürgen cu părerea, în șoaptă. Așa de repede? Cu toate rănile și inaniția? Nu se poate, gestația ar fi durat câteva luni chiar și în camerele acceleratoare.

Otto nu răspunse.

– Computer, imagine! comandă, dornic să-i arate „bătrânului” mai mult decât putea duce la acel moment.

Două secțiuni ale peretelui capitonat se dădură în lături, lăsând vederii stelele de afară. Jürgen căzu în genunchi, tremurând în fața panoramei orașului orbital.

– În ce an suntem? întrebă, apropiindu-se cu Rahil de hublou.

Nave spațiale și navete zburau ca niște zmeie pe benzi organizate. În jur se vedeau sute de mii de construcții.

– E 2048, răspunse prof. Dargis. Suntem la doar doi ani de la momentul plecării dumneavoastră.

Privi spre ușă.

– Vă rog să mă scuzați, sunt așteptat să țin o prelegere despre mecanica temporală la Academia Spațială Lunară în seara asta, așa că… În timp ce ieșea, adăugă: Ne vedem la cină? La mine?

Jürgen acceptă invitația.

– O să-l aduc personal pe Lună, domnule! confirmă Otto. Înainte de asta, trebuie să-l pun la curent cu multe.

– Ne vedem diseară!

Profesorul plecă mai grăbit decât venise, salutându-i pe toți prin înclinări ușoare ale capului.

După ce ieși, Jürgen se holbă la Otto.

– M-a numit cumva „comodor”?

– Nu asta-ți doreai, bunicule? arătă Otto spre panorama înstelată. Tu ai avut viziunea colonizării spațiului, iar pentru ca asta să funcționeze e nevoie de un comodor al flotei. Îmi dau seama că ești cel mai tânăr comodor-de-25-de-ani din istoria Forțelor Spațiale, dar… meriți postul, pentru că ești mult mai bătrân, de fapt. Interesant paradox, nu? îl tachină, chicotind. De ce crezi că m-am îmbrăcat așa? Le-am povestit tot ce mi-ai relatat în avion. Acum mă aflu sub comanda ta, bunicule.

– Viziunea mea? Nu pricep. Cum?

– Salvându-i pe părinții profesorului Dargis, răspunse Otto. S-au mutat în America, așa cum i-ai sfătuit, și au dat naștere unei întregi genealogii de savanți, dintre care unul a preluat Agenția. Tocmai l-ai întâlnit.

– Dar cum? repetă Jürgen întrebarea. Pur și simplu nu pricep.

Otto se amuză.

– Bine, recunosc, s-ar putea să le fi dat o mână de ajutor celor din 2070 să scoată la lumină facțiunea vinovată din vechea Agenție. A cam funcționat.

– Stai…, își scărpină Jürgen barba, scrutând spațiul de dincolo de hublou. Adică ați construit toate astea doar în doi ani? E imposibil.

– Nanoboți, explică Otto. Lucrează pentru noi non-stop, construind orice vrem: nave, fabrici orbitale, hoteluri spațiale… Așa cum mi-ai spus în avion. N-am făcut decât să mă iau după viziunea ta, comodorule! Și, apropo de sfaturile tale, aproape am terminat de terraformat Luna și Marte. Încă un an și vor putea primi coloniști. Dacă toate merg bine, în curând ne vom răspândi în întregul sistem solar. Apoi în galaxie și dincolo de ea.

Rahil îi privea în timp ce legăna copilul.

– Eu nu vorbit bine engleză, spuse, dar fericit. Mulțumesc lui Dumnezeu că noi fost în viață!

Își sărută pruncul.

– Numit la tine Otto. Regele Otto al Doilea.

Bărbații râseră, încântați de turnura pe care o luaseră, în sfârșit, lucrurile. Era ca și cum își făuriseră un nou destin, unul care le permitea să transforme cosmosul într-o grădină vie.

– Otto, întrebă Rahil, de ce numit soțul meu „bunic”? El fost prea tânăr pentru asta, jumătate din vârsta ta, nu?

– E o poveste foaaarte lungă, replică amiralul. Poate ți-o vom spune diseară, la cină, fiecare din perspectiva lui.

Jürgen îi zâmbi copilului din brațele Rahilei.

– Maiestatea ta, glumi, permite-mi să-ți spun ceva. Ceva ce a zis Niels Bohr în 1927: Dacă fizica cuantică nu te-a șocat profund, înseamnă că n-ai înțeles-o. Sper ca tu să reușești, fiindcă eu – crede-mă – n-am putut.

Copilul eructă, ceea ce provocă un nou hohot de râs din partea tuturor. Jürgen îi sărută mâinile.

Otto se îndreptă spre ușă.

– E timpul să ne odihnim un pic. Vă conduc la apartamentul vostru de pe stație. Diseară dăm o petrecere pentru a sărbători promovarea unui anume comodor al Flotei. Cât despre ziua de mâine… o, sunt atâtea de văzut! Să vă pregătiți pentru un șoc.

Părăsiră ciudata încăpere, iar Jürgen, vesel, își puse mâinile pe după umerii lor.

– Vezi tu, băiete, îl corectă, așa cum o făcuse și în viața „anterioară”. Sunt atâtea de făcut, chicoti, încât nu mai e timp de chestii de-astea.

Ieșiră, pășind în viitorul pe care-l crease.

Fără să aibă habar c-o făcea.

 

traducere de Lucian-Dragoș Bogdan