Un hobby la care ne pricepem?

Într-un fel sau altul, lucrurile se leagă. Sau așa mi se pare mie, ca să aibă viața sens. Mai întâi, am observat absența unui prieten de pe rețelele sociale și i-am trimis un mesaj. M-a sunat în câteva minute și mi-a spus că nu are o perioadă prea bună, că n-a mai scris de ceva timp dar, mai ales, se tot întreabă dacă se pricepe la scris, dacă reușește să transmită ce-și dorește, dacă mai are sens să continue. L-am asigurat că, înainte de toate, e prietenul nostru, iar scrisul e pe planul doi. Că avem atât de multe alte subiecte de discuție… Sper că i-am dat un sfat bun, că l-am ajutat spunându-i că nu vom ajunge nicăieri decât cu pași mici, fixându-ne obiective ușor de realizat. Că fiecare autor s-a întrebat, cel puțin o dată, dacă face bine ce face, dacă să continue sau nu, dacă să aștepte, sau nu, marea apreciere.

După vreo două zile, am privit cu sufletul la gură finala la 200 de metri a lui David Popovici, un copil de la care mulți adulți ar avea de învățat. Și a zis că viața lui înseamnă familie, prieteni, oameni. Că înotul este doar un hobby la care se pricepe. Imediat, m-am gândit: așa e și cu scrisul. Oricâți dușmani mi-aș face, zic: nu cred că ne definește. Înainte de toate suntem fii/fiice, părinți, nepoți, prieteni. Avem gusturi, facem alegeri, avem păreri, cerem sau oferim ajutor în diverse situații. Avem puncte forte sau slăbiciuni. Iubim, urâm, dorim, regretăm, greșim, răscumpărăm greșelile.

Și, ce să vezi… După ce mi-am spus, pe Facebook, părerea despre invitații rubricii Recomandări, rețete și secrete, am primit un mesaj pentru materialele din numărul curent. Iar fragmentul de roman (în curs de apariție) fix despre asta vorbește: despre motivele care ne fac să scriem, despre temele abordate și motivele pentru care suntem citiți.

Au mai fost, apoi, niște discuții la un club sf despre anumite opere. Și iar cred că e posibil să supăr pe cineva, afirmând că sunt cărți pe care le citesc, sau filme pe care le urmăresc, doar de dragul poveștii. Dacă, pe parcurs, văd că n-au vreo mare învățătură, sunt comerciale, dar au farmecul poveștilor de odinioară, e posibil să-mi capteze atenția. Pentru că, la rândul meu, îmi amintesc de emoția resimțită atunci când am scris primele fraze ale unei povestiri sau ale unei cărți. Și că nu mi-am dorit să creez o capodoperă, ci să fac cititorul să-și amintească ori să-și dorească ceva.

V-aș invita să meditați acum, pe final de vacanță, ce contează mai mult în alegerea unei cărți sau a unui film: povestea sau ideea, personajul sau acțiunea, notorietatea autorului sau surpriza ineditului.