Oglinda

Poarta

Se trezi în sunetul alarmei de la ceas.

„Iar e 06:00…”, își zise în gând.

Duse mâna dreaptă spre buton să oprească alarma, dar nu reuși nicicum să găsească ceasul, după mai multe încercări.

– Probabil sunt prea obosit. Diseară mă voi culca devreme, își spuse. Și ce durere de cap am…

Consolându-se că zgomotul strident și insuportabil care îi anunța începutul zilei de lucru urma să se oprească oricum singur după un minut, se ridică din pat.

O durere ascuțită la nivelul feței îl făcu să se așeze amețit pe marginea patului. Deschise ochii și privi uluit:

– Ce dr…?! De când e dulapul în partea asta?! Cât de mult am băut aseară?

Începu să cerceteze febril camera pentru a se convinge că era acasă. Recunoscu totul. Razele soarelui de vară îl mângâiau prin perdelele fluturate de vânt. Dar ceva nu se potrivea.

„Ce nu-i bine aici?”, se întrebă cu ochii mai mult închiși de mahmureală.

Rămase gânditor câteva secunde. „Mobila! Biroul e în stânga! Dulapul ăla nenorocit e în dreapta! Dar cine le-a mutat?! Probabil m-au adus ceilalți acasă și apoi au schimbat totul să facă o glumă proastă în timp ce eu dormeam adânc. Da! Asta trebuie să fie”, se încurajă bucuros.

Privirea îi căzu întâmplător pe ecranul ceasului. Arăta „80:∂0”.

„Ha?!! Stai puțin! Aia e…” Nu, nu se putea! Sau totuși? „E 06:08 invers?”. Nereușind să găsească altă explicație plauzibilă pentru cifrele acelea ciudate, încercă să își explice logic ce se întâmpla.

„Probabil e un coșmar”, îi trecu prin gând. „Da! Asta e! M-am lăsat convins să merg la barul acela nou. Cine știe cu ce au înmulțit whisky-ul. Iar acum uite ce pățesc și nici nu mă pot trezi.” Încerca din greu să se dezmeticească.

Încă nevenindu-i să creadă ce pățise, porni clătinându-se, cu mare atenție, spre bucătărie.

Se opri brusc, chiar înainte să se lovească de perete.

„Evident! Şi ușa e în partea opusă!”. Începu să râdă.

„Nu le va veni să creadă când le voi povesti ce am visat! Măcar nu va fi o zi plictisitoare.”

„Ia să verific eu dacă mi-au intrat banii în cont. Chiar dacă visez, mai trece timpul până mă trezesc”. Glisă ecranul telefonului. Parola refuză cu încăpățânare să fie corectă. Dându­-și seama că la următoarea încercare greșită avea să-și blocheze mobilul, o idee îi fulgeră pe neașteptate.

„Hmmm. Toate par invers. Ia să încerc eu…”

Se felicită imediat. Mâna stângă introduse parola corectă din prima.

„A fost cât pe ce! Unde e aplicația aia? Ia uite! Măcar în vis mi-a plătit nenoricitul ăla factura! Sau cel puțin așa pare. Mă doare capul suficient de tare încât să nu mai încerc să citesc invers!” Râse iar, plin de voioșie.

„Dar ordinea priorităților rămâne aceeași. Cafeaua ar trebui să fie… chiar aici. Iar zahărul era… deci dincolo. Buuun! Pâna fierbe apa mă voi spăla și bărbieri. Nu uita: cu stânga!”

„Gata! E fiartă și apa! Să savurez puțin.”

După ce mâncă rapid ce rămăsese din ziua anterioară, își schimbă hainele, își luă cheile, portofelul și telefonul și ieși din casă.

Învârti cheia de trei ori în ușă până își dădu seama de ce nu o putea încuia.

„Sunt cam lent azi. De ținut minte: cafeaua nu are efect în vis.”

– Hei, George! Nu e cam târziu pentru traficul ăsta?

Auzind vocea vecinului și prietenului său din copilărie, întoarse capul să îl salute.

„Invers, băi!”, își șopti.

– Ba da. Dar vor întelege, zise rânjind.

– Ok. O zi cum îți doresti!

– Asemenea! Salutări!

Sunetul claxonului îl făcu să sară instinctiv înapoi pe trotuar.

„Trebuie să mă adun! TOTUL e invers, clar?! Apropo, oare m-aș fi trezit dacă m-ar fi lovit autobuzul în vis? Probabil că da. Eh, asta e!”

Deschise mașina și intră în stânga.

„Mda, deja nu mai e comic!”

După ce intră pe partea cealaltă și reuși cu greu să pornească motorul, își puse centura și vru să pornească. Simți până în vârful degetelor când lovi ușa cu cotul încercând să schimbe vitezele.

„Oare reușesc să ajung azi?! De fapt de ce mă agit? Trebuie doar să aștept să mă trezesc în lumea reală.”

Accelerația și ambreiajul se dovediră a fi un chin.

După ce viră la dreapta, auzu sirenele unei mașini de poliție.

– Bună ziua. Ştiți de ce v-am oprit?

– Ăăăă, nu?!

– Circulați pe sensul opus! Şi vi s-a oprit motorul de trei ori de când vă urmăresc.

– Cine, eu?!

„Fir-ar…”

– Aveți dreptate! Sunt cam tulburat azi. M-am trezit și totul era pe dos! TOTUL!!

– Ați consumat alcool?

– Da, aseară! Mult…

– Vă rog să coborâți din mașină!

– Dar…

– Acum!

Spășit, ieși și dădu actele la control. Primi procesul verbal.

„Scris de mână, invers. Perfect…Dar stai! Ce bou sunt! Acasă îl pot citi în oglindă!”

– Acum vom merge la spital pentru teste toxicologie. Vă sfătuiesc să nu vă opuneți.

Acceptă fără crâcnire și fu urcat în spatele vehiculului.

Ajunseră rapid la spital.

„Trebuie să îmi cumpăr și eu girofar și sirenă. Așa nu mai întărzii niciodată la serviciu!”

– Bună, doctore!

– Ce mi-ai adus iar?

– Un „etanol”.

– Grozav…

Îi luară datele personale și îi recoltară sânge.

Cele 30 de minute păreau o eternitate.

– I-am făcut testul toxicologic standard. Totul negativ.

George se lumină la față.

„Am scăpat!”

– Ceva nu în regulă cu el, oricum! A îndrugat tot felul de fantasmagorii!

– Fantasmagorii?!! Totul e real!

– Aham… Totul era invers. Inclusiv scrisul…

– De când aveți simptomele?

– De azi!

– Vom face o tomografie craniană, dacă sunteți de acord.

– Păi ce să fac?

Mai trecu o oră. Deja își sunase de trei ori șeful să îi explice situația, iar acesta îi „explicase” în cuvinte nu tocmai din dicționar că avea să fie concediat cu pierderea tuturor beneficiilor dacă se dovedește că e intoxicat voluntar.

– Vești bune, George. Tomografia e normală, am exclus infecția sau alte cauze. Dar nu găsim explicația. Hai să o luăm de la început.

– A sunat ceasul la ora 6. M-am trezit, m-am ridicat din pat și am dat cu capul de dulapul care trebuia să fie în partea cealaltă. Inițial am crezut că e o glumă a prietenilor până am văzut că afișajul ceasului era invers. Încet, încet am descoperit că eram într-o lume inversată și că visez în continuare. Așa am ajuns aici. Şi nu știu de ce nu mai sună ceasul ăla odată, să scap de coșmarul ăsta. Visele au loc cu o viteză considerabil mai mare decât realitatea.

– Cele trei ore scurse de când a sunat acel ceas înseamnă cam 20 de minute în realitate. Din păcate, nu știm ce oră este unde sunteți acum, așa că acest coșmar mai poate dura mult.

– Mulțumesc, doctore, pentru „încurajare”.

Dădu să plece.

– Mă tem că nu vă pot lăsa. Din păcate, trebuie să vă consulte și psihiatrul.

George se făcu palid.

– Adică medicamente, pereți capitonați și cămașă de forță la nevoie.

– Din păcate, da. Îmi pare extrem de rău, dar nu aveți nimic organic.

– Şi toate astea pentru că m-am dus la petrecerea burlacilor aseară, la barul ăla nou, zise cu o voce stinsă. Am băut mult, recunosc. Şi nu mai sunt sigur ce. Nu îmi amintesc deloc cum am ajuns acasă sau ce s-a întâmplat până a sunat ceasul dimineață. Şi de ce mă doare capul atât de tare?!

Atunci văzu harta pe perete. Era o hartă pentru copii, frumos colorată si amuzantă. Medicul îl observă.

– Vă place? întrebă zâmbind. Avem și pacienți copii și e o modalitate de a-i relaxa când o explorează.

– Nu prea. Coasta de vest a Americii e în locul în care ar trebui sa fie Japonia și Australia. Măcar vă pot citi ecusonul, că e cu litere de tipar.

„Se preface foarte bine sau e o problemă reală?” se întrebă medicul.

– Domnul doctor, pot merge până la baie?

– Da. Dar veți întelege de ce trebuie să fiți însoțit până la ușa acesteia și înapoi.

– Desigur…

După câteva minute, un strigăt răsună pe tot coridorul. Infirmierul care îl însoțise pe George intră în baie și îl găsi palid în fața oglinzii. Se uită și el la aceasta și înlemni.

Porniră amândoi în viteză spre cabinetul medicului.

– Ce…? Ce-i cu fețele astea? zise medicul speriat.

– Am vrut să mă spăl pe mâini și mi-am dat seama că nu îmi văd imaginea în oglindă, reuși să îngaime George. Dimi… ăăă… dimineață era în regulă acasă.

– Confirm, spuse infirmierul tremurând.

Medicul rămase tăcut o vreme. Pentru George păru o eternitate.

– Nu credeam să întâlnesc asta în cursul vieții. De fapt, ce tot spun! Nimeni nu crede! Totul era teoretic până acum.

– Ce anume? Unde sunt? Ce înseamnă toate astea?!! îl imploră George.

– Teoria spune că există o mulțime de universuri paralele. Sunt destul de sigur că George cel de aici trăiește acum același lucru în universul dumneavoastră.

Încăperea începu să se învârtă.

– Îmi vine sa vomit…

– Cred. E greu de crezut că e posibil teoretic, darămite să o și trăiești. Ia stați! Care este ultimul lucru pe care vi-l amintiți din acel bar?

– Eram cu paharul în mână. În spatele barmanului era o oglindă mare. M-am privit, iar reflexia mea era tot mai neclară. Am pus-o pe seama băuturii. Apoi întuneric și m-am trezit aici.

– Extraordinar! Este o zi colosală pentru știință! Ați ajuns în unul dintre acele universuri, la schimb cu „eu” de aici. Sunteți în universul „oglindă”. Iar acel bar este un punct de trecere.

– Şi acum ce fac? întrebă George disperat.

– Conform teoriei, trebuie să mergeți din nou la acel bar. La cel de aici, evident. Să beți același lucru și să priviți oglinda din spatele barmanului. Lucrurile vor reveni la normal și amândoi, dumneavostră și celălalt dumneavoastră, veți începe ziua din nou, cu o vagă amintire despre ce ați trăti azi.

– Şi dacă nu funcționează?

– Cred că știți și singur răspunsul.

– Mda…

– Înainte de aceasta, am dori să culegem toate datele posibile. În interesul științei, evident.

– Desigur…

*

Se făcu seară. Luă un taxi pâna la bar. Înainte să se așeze, se împiedică și atinse oglinda cu degetele mâinilor.

„Sper că aduce noroc”, gândi el trist.

Făcu întocmai cum i se recomandase.

Sunetul familiar al alarmei îl trezi la ora 6. Niciodată nu fusese așa de bucuros să o audă.

Verifică, cu înfrigurare, camera din priviri. Totul părea în regulă.

„Scaunul de la birou parcă nu era așa de înalt”, se gândi.

Sări din pat plin de exaltare.

Un urlet lugubru răsună în casă când își dădu seama că stătea în mâini.

 

Răzbunarea

Se străduia cu greu să acopere urmele loviturilor cu machiaj. Aseară îi spusese că vrea să se despartă de el și să plece, iar el, roșu de furie, o lovise cu sete. Acum era arestat preventiv, dar știa că nu va dura mult. Provenea dintr-o familie bogată și avea cei mai buni avocați, iar ea era o fată amărâtă și naivă.

Se cunoscuseră la o petrecere a oamenilor de afaceri din oraș. Ea lucra la firma de catering pentru a-și plăti studiile. Era drăguță, vioaie și vorbăreață. Pusese ochii pe ea de cum ajunsese. O fermecase cu șarmul și inteligența lui irezistibile.

– Maria.

– Mihai.

A fost dragoste la prima vedere. Sau așa părea.

După o vreme, hotărâră să se mute împreună.

Atunci începu calvarul.

O bătea aproape zilnic, apoi îi reamintea triumfător, cu un rânjet sadic, cine e el și că orice plângere împotriva lui este mai mult decât inutilă.

După o vreme, care păruse o eternitate, dădu peste un procuror idealist, dispus să instrumenteze cazul. Totul fu făcut ca la carte.

Procesul fu scurt. La final, Mihai fu condamnat la doi ani cu suspendare și daune morale modice. La ieșirea din tribunal, acesta îi aruncă Mariei o privire care o îngheța.

Încercă să lupte împotriva deciziei cu ultimele puteri, dar câțiva polițiști aflați pe statul de plată al familiei lui Mihai o „convinseră” prin metode mai mult sau mai puțin violente să își vadă de treabă și să renunțe.

Simțea că lumea i se prăbușește. Se închise în sine și căzu în cea mai adâncă depresie.

*

Simțind că cedează, se duse la psihiatru. Doctorul T. era considerat cel mai bun din oraș. Era șeful secției la spitalul universitar și era foarte greu de „prins”, așa că se bucură enorm când cineva renunță la programarea de peste o săptămână, loc care avu norocul să îi revină.

Intră sfioasă și cu privirea plecată în cabinet. După câteva minute își dădu seama de ce doctorul T. era atât de apreciat. Simțea că pentru prima dată în viață se putea deschide complet în fața cuiva, nelăsând neexplorat nici un cotlon al sufletului.

– Am înțeles, spuse medicul. Avem o metodă nouă, experimentală și cam controversată, dar rezultatele de până acum sunt foarte promițătoare. Dacă doriți, vă voi explica avantajele, modul în care funcționează și riscurile, iar apoi, dacă sunteți de acord, vă vom include în studiul clinic.

Despre ce era vorba: cu anumite medicamente experimentale și hipnoză, treceai într-o stare de somn foarte adânc, timp în care subconștientul prelua conducerea. În acea stare, cu ajutorul imaginației, rezolvai în gând cele mai adânci și grave probleme. După trezire, starea psihică urma să fie cu totul alta și te simțeai eliberat. Riscul principal era să nu te mai trezești și să rămâi tot restul vieții biologice în acea lume imaginară.

Își dădu acordul scris. Terapia urma să aibă loc acasă.

*

După trei zile, echipa medicală, în frunte cu doctorul T., sosi la casa Mariei. Era o casă simplă, modestă, într-un cartier mărginaș, singura pe care și-o putea permite din agoniseala ei.

După ce intrară, începură să desfacă și să pregătească aparatura de monitorizare a funcțiilor vitale pentru cele 12 ore cât se preconiza că urma să dureze „somnul”.

I se administrară medicamentele, apoi un specialist licențiat în hipnoză o ajută să atingă starea necesară.

Când deschise ochii, se afla în casa viselor ei. Era o dimineață minunată. Dormitorul era superb, luminos, cu mobilă sculptată și covoare groase. Se ridică fericită din pat și exploră totul pe îndelete. Era în cartierul de lux, pe o stradă liniștită, mângâiată de soare.

„Aia e mașina mea?! Pfuuu, parcă nici nu aș vrea să mă mai trezesc”, se gândi zâmbind cu gura până la urechi. „Cu metoda asta s-ar face o avere imensă oferind oamenilor viața pe care și-au dorit-o întotdeauna. Și câte haine! Cred că voi da cu banul să aleg cu ce mă îmbrac azi! Oare ușa aceea unde duce?”

Apăsă butonul, iar ușa misterioasă se deschise după recunoașterea amprentei. Rămase mută: încăperea era plină de arme și haine de camuflaj.

– Ahaaa…

Uită în întregime de restul casei. Începu să facă planuri febrile de răzbunare.

„Să-i luăm pe rând: judecătorul, avocatul, părinții lui Mihai, apoi Mihai. Aaaa, da. Lui îi pregătesc ceva special și îl las ultimul!”

Satisfacția era indescriptibilă. Zeci de scenarii zburdau în mintea ei.

Ceva mai târziu văzu o știre de ultimă oră: un celebru avocat fusese găsit înecat în piscină.

Era tulburată. Oare ea o făcuse? Oricât se străduia, nu își putea aminti nimic din ultimele două ore. Sau totuși? Își amintea vag cum condusese spre casa avocatului. Se strecurase în casă și îi pusese somnifere în băutură? Sau îl împinsese în piscină, iar el își lovise capul de margine?

„La urma urmei, ce mai contează? Poate e mai bine că nu îmi amintesc, deși sunt convinsă că aș fi fost foarte satisfăcută să știu amănuntele.” Presupunea că nu fuseseră martori.

Se făcu după-amiază. Orașul vuia despre moartea părinților lui Mihai într-un accident auto oribil.

„Oare am umblat puțin la frâne? Sau poate la direcție?” se întrebă ea, zâmbind diavolește. „Oare judecă…?”

Deschise telefonul și căută cu înfrigurare printre știri. Dar iat-o: judecătorul din cazul ei fusese găsit împușcat în cap de două ori în ceea ce presa numea o execuție profesionistă.

„Măi, măi, nu știam că sunt în stare e așa ceva! Cred că m-am uitat la prea multe filme cu spioni și agenți secreți! Hihi…”

Rămăsese Mihai.

„Șobolanul ăla sigur se ascunde! Dar ghinionul lui e că știu unde!”

Urcă în mașină și conduse la locul lor secret. Îl surprinse și acționă rapid, înainte ca el să se dezmeticească. Loviturile de cuțit curgeau cu sete.

„Pe asta sper să mi-o amintesc amănunțit!”

Hainele-i erau pline de sânge. Ieși din ascunzătoare. Tresări. Cineva o privea atent.

„De fapt, ce importanță are? E doar un vis.”, se liniști ea. Conduse înapoi la vilă.

Aprinse televizorul mare din camera de zi. Imaginea și sunetul erau superbe.

„Ce păcat că e doar imaginație… Poate într-o zi mi-l voi permite și în realitate.”

Începea programul de știri. Primul eveniment prezentat de toate canalele, cât și de presa online, era uciderea cu zeci de lovituri de cuțit a moștenitorului marelui imperiu financiar din oraș. Fu menționat în treacăt procesul pentru violență domestică pentru care fusese condamnat la doi ani cu suspendare. Cei care anchetau cazul spuseră că au câteva piste, dar nu comentează mai mult în acel moment, detalii urmând a fi oferite de purtătorul de cuvânt al departamentului de poliție în limitele permise de lege. Reținu numele celui intervievat la fața locului: Victor N., detectiv la omucideri.

Satisfăcută și eliberată psihic, închise televizorul.

„Într-adevăr, terapia asta face minuni. Mă simt cu totul altfel. Poate că acum voi putea lăsa trecutul în urmă și îmi voi putea trăi viața.”

Se privi în oglinda din dormitor cu sentimente amestecate, apoi se duse la culcare în patul somptuos, confortabil și adormi zâmbind.

*

Se trezi în dormitorul ei, în bubuiturile bătăilor în ușă.

– Poliția! Avem mandat de arestare și de percheziție! Aveți un minut să deschideți înainte să intrăm cu forța!

Speriată și năucită, încerca să înțeleagă ce se întâmpla.

Atunci văzu, lângă pat, cuțitul și hainele pline de sânge.

 

Jocul

Era o altă zi monotonă la locul de muncă. Avea de verificat zeci de hârtii și de transmis date pe calculator. Se simțea ca un robot. Munca pe care o făcea părea că nu duce nicăieri, nu fusese promovat niciodată în cei 17 ani de când lucra acolo, iar orice mică greșeală putea duce la concediere în plină criză, într-o perioadă cu șomaj crescut și perspective foarte întunecate. Făcuse economii însemnate, dar acelea erau pentru situații deosebite.

„Dacă nu se schimbă ceva în curând, voi ajunge pe toate canalele de știri, îngroșând grupul celor care își cumpără armă automată de pe piața neagră și apoi fac masacru la locul de muncă!”

Își aminti brusc de ceva ce auzise vorbindu-se în șoaptă, pe la colțuri: exista, zice-se, o organizație care oferea ocazia de a face în interiorul unui program ceea ce îți doreai, dar era ilegal în lumea reală. Prețul era piperat, condițiile de participare draconice, dar toți cei care participaseră spuneau că face toți banii.

Problema era cum să ajungi la ei. Ca prim pas, trebuia să găsești trei persoane care fuseseră clienți și care să garanteze pentru tine. Spre surprinderea lui, acest pas se dovedi a fi cel mai ușor. Nu era nici pe departe singurul din companie pe punctul de a claca psihic: o mulțime de colegi visau să își împuște șeful, vecinul, creditorul sau chiar pe cel care lucra la biroul de vizavi.

După ce rezolvară acest aspect cu maximă discreție, mai ceva decât în filmele cu spioni, urmă partea care ținea de el. Efectuă plata cu bani gheață printr-un intermediar pe care nu îl întâlni. După aceea primi coordonatele locului de întâlnire și momentul în care urma să aibă loc, evident verbal. Totul se baza pe memorie: dacă uita ceva, era problema lui. I se spusese să poarte haine și încălțăminte gri și să își acopere fața cât să nu poată fi identificat, dar nici să nu atragă suspiciuni. Nu avea voie să aibă la el nici un fel de dispozitiv electronic.

Ajunse la locul stabilit. Se felicită că pornise din timp, punctul respectiv nefiind ușor de găsit.

Vehiculul opri lângă el și fu invitat înăuntru. Capul îi fu acoperit în întregime, având doar posibilitatea de a respira, astfel că nu putea vedea sau auzi nimic care ar fi putut duce la identificarea traseului.

Urmă o serie de etape de parcurs, toate fără a cunoaște pe cineva din echipă. Nu avea habar unde se afla și înțelesese foarte clar că nu ar fi fost sănătos pentru el să încerce să afle.

Îi dădură ochelarii, casca și costumul care îl acoperea în întregime pentru a nu lăsa în urmă nici o probă din care să poată fi extras ADN.

*

Începu jocul. Putea alege orice armă și orice metodă de camuflaj în limita permisă de suma plătită. Se răsfăță cu tot ce era mai bun, apelând la contul pentru zile negre.

Alese o armă de lunetist și un costum de camuflaj care absorbea inclusiv aerul expirat pentru a-l răci, eliminând astfel riscul de a fi localizat. Era atât de silențioasă încât zgomotul produs de împușcătură era acoperit de zgomotul de fond al orașului. Glonțul pleca cu 1800 de metri pe secundă și putea străpunge orice echipament de protecție aflat în dotarea poliției.

„Şi acum să găsim polițiștii corupți.” Fremăta de bucurie.

Ajunse pe acoperișul celei mai înalte clădiri din zonă. Știa foarte bine cine erau cei pe care îi căuta. De fapt știau toți, dar acei oameni ai legii păreau de neatins. Sigur aveau protecție la nivel înalt atât în departament, cât și politic. Orașul și oamenii cinstiți sufereau enorm de pe urma lor: bătăi, taxe de protecție, crime, extorcare, tot ce voiai.

Nimerise exact momentul potrivit: cei trei cu care urma să înceapă tocmai participau la intermedierea afacerii între doi traficanți. Îi părea rău că nu participau șefii cartelurilor, să îi „aranjeze” și pe ei.

Focurile de armă răsunară unul după altul. Polițiștii căzură instantaneu. Traficanții fugiră care încotro. Filip simți cum tot corpul îi tremura de la adrenalină.

Luă arma și o puse înapoi în geantă. Simți răzbunarea ca pe ceva extrem de personal, dar nu își putea explica de ce.

„Parcă i-am întâlnit cândva… Dar oare unde?” Nereușind să găsească răspunsul, o luă la fugă când se auziră sirenele. Proiectorul elicopterului de deasupra îl căuta febril, însă echipamentul de camuflaj era ultimul răcnet.

Ajunse într-un suflet la locul de unde pornise. Urmă întocmai pașii stabiliți la început pentru a ieși din joc. Orice greșeală sau neatenție îi putea „prăji” creierul. Puse ochelarii și casca la locul stabilit, șterse orice urmă a trecerii lui pe acolo, puse costumul pe foc și plecă după ce se asigură de două ori că nu era urmărit.

*

Reveni acasă plin de energie și surescitare.

– Pfuuu, ce senzație! Trebuie neapărat să repet treaba asta! Nu se compară cu nimic din ce am trăit până acum.

În iureșul acțiunii uitase complet de orice altceva. Acum își dădea seama că îi era o foame de lup. Evident, frigiderul era gol.

„Mda, așa e când stai ca fraierul tot la muncă. Uiți că ai și alte nevoi.”

Se duse la fast food-ul de vizavi. În timp ce traversa, i se păru că un număr neobișnuit de vehicule ale poliției străbăteau orașul în mare grabă, cu sirenele la maxim.

„Probabil iar ceva luptă între bande”, se gândi. „Încă puțin și vom umbla prin oraș cu vestă antiglonț și cască”.

Ajungând pe partea opusă a străzii, hotărâse deja ce să facă data viitoare când urma să se conecteze: curățenie în cartierul traficanților.

Se așeză la masa retrasă din colț. În timp ce citea meniul, observă întâmplător în oglinda din stânga că un angajat se uita insistent la el. Chiar când vru să se ridice să îl întrebe care era problema lui, cel care îl privea scoase telefonul și formă un număr.

– Bună seara. Care este urgența dumneavoastră?

– Aș dori să vă anunț că persoana căutată pentru uciderea polițiștilor este aici. Acum vă dau adresa. Da, tocmai acum e poza lui și la TV.

 

Manifestul

Era numită „Terorista verde”. Fusese implicată, împreună cu grupul pe care îl conducea, în atacul asupra filialelor unor corporații din diverse țări pentru a opri distrugerile provocate mediului înconjurător și suferințele populațiilor indigene căzute pradă lăcomiei. Opinia publică era divizată în privința ei, divergențele de opinii ducând, în câteva cazuri, la confruntări violente. Poliția și serviciile de informații puseseră o recompensă foarte atrăgătoare pe capul ei, însă fără succes. Părea o fantomă.

Nu după mult timp începu să circule zvonul că se întorsese acasă. Indiciile și informatorii păreau să conveargă spre o concluzie: urma să atace proprietățile celei mai bogate familii din oraș, începând cu fabrica de armament. Părea o misiune sinucigașă: aveau cea bună armată privată, sisteme de securitate aparent impenetrabile și protecție la nivel foarte înalt.

*

– Șeful echipei de securitate e ca turbat, spuse cineva în șoaptă.

Toți începură să tremure. Știau ce consecințe va avea asta pentru mulți dintre ei.

– CUM S-A PUTUT ÎNTÂMPLA UNA CA ASTA?!! VĂ TERMIN PE TOŢI, NENOROCIŢILOR!! NU AVEŢI UNDE SĂ VĂ ASCUNDEŢI!!

Geamurile biroului se cutremurau sub tunetul vocii lui.

Ce se întâmplase? Șeful echipei intrase, ca în fiecare dimineață, fluierând în birou. În timp ce ducea degetul spre telefon să comande cafeaua, înlemni: pe birou văzu manifestul Angelei, „terorista verde”. Mesajul completat de mână la sfârșitul acestuia era scurt și foarte clar: „Voi urmați.”

Urma să taie în carne vie. Cei din tura de noapte fugiseră deja ca șobolanii, urmând să părăsească țara pe ascuns cât de curând.

După „ședința” de rigoare, cu epurările obișnuite, urmară măsuri pentru verificarea și îmbunătățirea tuturor sistemelor. Interogatoriilor și detectorului de minciuni le mai căzură victime câțiva agenți neglijenți sau leneși.

Urmară câteva săptămâni fără evenimente deosebite. Toți începeau să se întrebe dacă manifestul fusese o farsă, o simplă amenințare imposibil de dus la îndeplinire sau timpul se scurgea astfel în încercarea de a le adormi vigilența?

Recompensa pentru Angela crescuse la 5 milioane de dolari SUA, iar membrii echipei sale erau „evaluați” la un milion fiecare. Nimeni nu știa cu certitudine câți erau sau dacă erau membri permanenți. Unii susțineau că în fiecare țară erau alți membri, recrutați dintre localnici.

Se anunța o seară obișnuită. Paznicii de noapte încercau să scape de povara rutinei.

– Pariu că nimeresc semaforul ăla cu trei gloanțe?

– Pe vântul ăsta? Aham, sigur…

– Două sute de dolari?

– S-a făcut!

Se pregăti se tragă. Nu apucă bine să ducă luneta la ochi că toate luminile din jur se stinseră.

– Iar e defecțiune la rețeaua principală!

– Nu cred, zise colegul. Orașul e luminat. Oare ce…

Se uitară speriați unul la celălalt.

– Doar nu crezi că azi e…

Urmară întru totul protocolul: unul se duse să activeze alarma silențioasă și să alerteze restul echipei, celălalt rămase să scruteze împrejurimile cu scannerul termic. Nu detectă nimic.

– Gata, i-am anun…

Exact în acel moment fură amândoi doborâți de două împușcături foarte precise, de la mare distanță.

Echipa Angelei trecu la a doua etapă a planului: atacul informatic asupra sistemelor de securitate. Urmă neutralizarea întregii echipe de pază. Angela se ocupă personal de șeful acesteia, un fost mercenar și membru al trupelor speciale care torturase și omorâse zeci de oameni pe trei continente pentru a-i prinde urma.

– Unitățile unu și doi, evacuați zona! Trecem la ultima etapă!

Sincronizarea fu perfectă. Întârziaseră 8 secunde față de programul prevăzut.

Când ajunseră la distanța de siguranță, Angela apăsă butonul transmițătorului. Sunetul exploziilor simultane se auzi la câțiva kilometri, iar suflul sparse geamurile caselor din apropiere.

Satisfăcută, Angela își privi chipul oglindit în lacul de la marginea pădurii. Simți că amețește brusc. Închise ochii câteva secunde, încercând parcă să scape de durerea groaznică de cap care o cuprinsese.

Se trezi brusc în luminile mai multor lanterne și reflectoare care se apropiau. Lătratul câinilor de poliție nu îi lăsa nici o speranță.

Şocată, realiză că era singură, „echipa” dispărând fără urmă, și că urma să fie arestată. Se întoarse și privi flăcările care cuprinseseră fabrica de piese auto a familiei lui Mihai chiar înainte de a fi pusă la pământ și încătușată.

 

Ancheta

Ușa cabinetului se deschise.

– Bună ziua. Sunteți domnul doctor T., medicul șef al secției de psihiatrie?

– Da. Cu ce vă pot ajuta? zise acesta lăsând jos receptorul telefonului.

– Sunt detectivul Victor N. din cadrul poliției metropolitane, spuse vizitatorul, arătând insigna și legitimația. Sub sacou se vedea pistolul pus în toc.

Medicul îl privi îndelung din cap până în picioare. Zâmbetul îi pierise.

– Luați loc.

– Am vești proaste pentru dumneavoastră. Am reușit, împreună cu partenerul meu, care așteaptă pe coridor, să facem legătura între o serie de cazuri din ultimele luni. Și toate indiciile duc spre dumneavoastră.

– Mă tem că nu am habar la ce vă referiți. Despre ce cazuri este vorba?

Medicul îl pătrunse cu o privire arzătoare.

– George, cel internat la psihiatrie după ce a fost găsit în propria casă umblând în mâini în urma unui apel la numărul de urgență al vecinilor care auziseră un urlet groaznic. Pretinde că o oglindă dintr-un bar l-a transportat într-un univers paralel.

– Mda, mi-l amintesc.

– Maria, cea care a măcelărit cinci oameni după ce, relatează ea, i s-ar fi spus că totul va fi doar în imaginația ei, crimele aparent închipuite fiind o forma de terapie pentru traumele ei din copilărie și tinerețe.

– Da, desigur, Maria. Psihiatrul ar fi încurajat-o să comită acele fapte, asigurând-o că nimic nu va fi real și va „scutura” demonii care o măcinau.

– Filip pretinde că a omorât polițiștii aceia în cadrul unui joc de calculator în care a fost absorbit.

– Filip, Filip… mama lui a fost hărțuită și bătută de polițiști și totul a fost mușamalizat. Urmează Angela, știu. A încercat să arunce în aer o fabrică de armament. Bănuiesc că aveți un fir, altfel nu ați fi aici.

– Desigur. Încă nu am dovezi concrete, din păcate. Și nici martori credibili. Dar sunt cu ochii pe dumneavoastră și vă voi prinde.

– Mă rog. Îmi cer scuze că trebuie să vă părăsesc, dar sunt de gardă și urmează vizita de seară. Detective…

– Domnule doctor…

Ușa se închise în urma medicului.

*

Trecu un an. Victor îl urmărea cu mare atenție pe doctorul T. Reuși să vorbească cu angajați și colaboratori ai acestuia în toiul nopții, în locuri ferite și întunecate, cu maximă precauție. Toți îi spuneau că riscau să dispară fizic dacă se afla ceva.

La una dintre întâlniri, un martor reuși să îi aducă seringi cu substanța despre care îi spusese.

– Are amprentele doctorului T. E dovada de care aveai nevoie. Substanța este creată într-un laborator al armatei, ultrasecretă și complet nedetectabilă. Nu știu cum a pus mâna pe ea.

Fată lui Victor se lumină. Scoase telefonul și sună judecătorul, apoi procurorul.

*

Ușa cabinetului se izbi violent de perete. Detectivul întră, zâmbind triumfător și fluturând o hârtie.

– Bună ziua. Aici avem mandatul de arestare pe numele dumneavoastră.

– Serios?! zise psihiatrul impasibil. Văd că ați reușit să puneți lucrurile cap la cap. Felicitări!

– Sarcasmul este absolut inutil. Veți merge la închisoare pentru foarte multă vreme și veți pierde licența.

– Mmmhhhh… Sub ce acuzații?

– Ați injectat acelor oameni un drog sintetic nedetectabil care le scoate la suprafață cele mai ascunse unghere ale minții, iar modificările psihice sunt ireversibile. Imediat după injectare apare o durere de cap foarte mare, apoi se instalează simptomele, cu halucinații și dedublarea personalității, apoi cele specifice fiecărui pacient. Pasul către ireversibil este când pacientul își vede propria imagine în oglindă. Pentru George era frica pierderii identității. Maria dorea răzbunare, înăbușindu-și pornirile cu voință extremă și mari suferințe. Filip era de fapt un om cu porniri foarte violente, răzbunător, dar disimula foarte bine. Angela voia să salveze lumea prin eliminarea corporațiilor. Toți sunt acum pacienți ai acestei secții. Absolut „întâmplător”, evident. I-ați folosit pentru a vă răzbuna pe familia S. și îndeosebi pe fiul acestora, Mihai, cât și pe câțiva polițiști care îndrăzniseră să vă ancheteze.

– Ce imaginație bogată…

– Ironic și zeflemitor până la capăt. Imediat vă șterg rânjetul. Avem aici depoziții și mărturii scrise ale celor care v-au ajutat, oferite în prezența procurorului și a judecătorului, iar la sediu tocmai au ajuns mostrele de drog și instrumentele cu care au fost manipulate si administrate.

– Așadar, până aici mi-a fost. Nu-mi rămâne decât să nu opun rezistență…

Și întinse mâinile pe birou spre detectiv.

Cu un gest de superioritate, acesta se ridică din fotoliu și duse mâna dreaptă la spate pentru a scoate cătușele de sub curea. Le căută cu înfrigurare, fără succes.

– Probleme, întrebă medicul?

Uitându-se la sine, Victor amuți și nu mai fu în stare să respire: era îmbrăcat în haine de pacient, cu numele și numărul de identificare scrise pe piept.

Se prăbuși pe podea. Încăperea părea că începe să se învârtă. De-abia putu articula câteva cuvinte.

– Ce-i asta? Unde…Unde sunt? Unde-mi sunt insigna și pistolul? Cum…

– Victor, Victor… Marea mea curiozitate este: cum ai reușit să evadezi din salon și să ajungi nedetectat până în cabinetul meu?

– CE?!!

– Ești pacient la noi, Victor. De doi ani. Toți oamenii aceia sunt plăsmuiri ale imaginației tale. Vezi culoarea costumului tău? E culoarea compartimentului cu risc scăzut. Dar asta se va schimba de azi, mă tem. Ești extrem de inteligent și ai reușit să creezi o lume imaginară fabuloasă pentru a proiecta problemele tale.

Victor zăcea întins, incapabil să se miște. Simțea cum mintea i se închide. „Pacient? EU?! Ce vrăji sunt astea?!”

– În copilărie te-ai mutat din Marea Britanie la noi. Nu mult după aceea ați avut un accident după ce tatăl tău, obișnuit de acasă, a condus pe sens opus. A murit, iar mama ta s-a recăsătorit. Aceste traume l-au creat pe „George”. Oglinda? Asta e partea cea mai dură pentru tine. Tatăl tău vitreg vă bătea pe mama ta și pe tine, iar ea nu a avut puterea să îl reclame sau să îl părăsească. Într-o zi a omorât-o, iar tu ai văzut totul în oglindă. Cred că înțelegi și singur. Oglinda proiectează toată suferința ta gravă și profundă și îți arată cele mai negre și ascunse unghere ale minții, de aceea apare mereu. „Maria” este dorința ta de răzbunare înăbușită după acel eveniment, iar „Filip” latura ta violentă și doritoare de răzbunare pe polițiștii care ți-au distrus mama fizic și psihic. „Angela” este pornirea ta de a provoca suferințe maxime acelei familii după ce tatăl tău vitreg a scăpat cu o pedeapsă foarte ușoară datorită corupției și traficului de influență, toate asigurate de familia sa bogată. Ai creat aceste personalități alternative pentru a face față șocurilor. Boala de care suferi a făcut să scapi de pedeapsa cu moartea după ce ai fost prins. Ai reușit să scapi de urmăritori după „Maria” și „Filip”, dar te-au înhățat după ce tocmai explodase fabrica.

Victor vru să sară la gâtul psihiatrului, dar fu imobilizat imediat de personalul secției, care așteptase semnul medicului.

– Toate acele fapte au fost trăite sau comise de tine, doar că mult mai puțin spectaculos decât îți amintești. Din păcate nu există tratament care să te vindece. Vei rămâne la noi toată viața, pe care ți-o vom îmbunătăți cât putem. „Mărturiile” despre care spuneai sunt discuții de-ale tale de pe coridoare și din sala de mese, iar „dovezile” sunt seringi cu care administrăm medicația în salon. După fiecare episod de fabulație de acest gen urmează trezirea la realitate, cu senzația că creierul ți-e incapabil de ceva și cu o durere de cap violentă.

Primi imediat o injecție și fu băgat în cămașa de forță. Se zbătu, dar fără folos. Simțea cum se topește. Capul îl durea din nou îngrozitor.

Fu nevoie de trei brancardieri puternici pentru a-l scoate din cabinet.

Pe coridor trecură pe lângă o oglindă mare, cu ramă sculptată, deosebit de frumoasă.

Când privi spre ea, Victor începu să geamă: în oglindă se văzu pe el însuși, îmbrăcat în detectiv și, alături, zâmbetul malefic al psihiatrului.