Dimineața fluturelui orb

Mi-au trimis scrisoarea la trei săptămâni după ce Radu a murit. Nu prin poștă; prin poștă nu mai trimite nimeni nimic important de vreo cincizeci de ani. Mi-au trimis-o direct în aplicație, cu antetul Institutului în albastru închis și semnătura digitală a unui director pe care nu l-am întâlnit niciodată și nici nu vreau să-l întâlnesc. Scrisoarea consemna regretul Institutului față de pierderea suferită și înțelegerea față de greutatea acestei perioade prin care treceam. Apoi, fără tranziție, menționa că, în conformitate cu Protocolul 7 din Convenția de la Lausanne privind Patrimoniul Mnemic Colectiv, eram obligată să mă prezint în termen de treizeci de zile la cel mai apropiat Centru de Evaluare, pentru o sesiune de inventariere a pierderii mnemice. Scrisoarea mai spunea că prezența mea nu e opțională. Era subliniat. Prezența dumneavoastră nu este opțională.

Am citit scrisoarea de trei ori, apoi am închis aplicația, m-am dus la bucătărie, am făcut cafea, am stat la masă, m-am uitat la scaunul lui Radu și am lăsat cafeaua să se răcească. Știam de Protocol, toată lumea știe de Protocol, se studiază la școală, există un întreg modul în programa de biologie socială despre cum funcționează memoria colectivă și despre responsabilitățile individului față de patrimoniul mnemic al speciei și despre ce se întâmplă când un nod de stocare dispare înainte de maturizare. Știam toate acestea. Nu mă gândisem niciodată că vor deveni aplicabile în cazul meu.

Radu murise pe 3 octombrie, dimineața, la ora șase și un sfert, dintr-o cauză pe care medicii o numiseră cu un termen lung și precis și pe care eu o reținusem, o uitasem și o reținusem din nou de atâtea ori încât acum nu mai eram sigură dacă o știu sau dacă îmi închipui că o știu, ceea ce, pentru cineva care și-a câștigat existența din precizie, este un fel specific de umilință. Zece ani și unsprezece luni. Îi lipseau exact o lună și trei zile ca să împlinească unsprezece ani și asta conta; conta din motive pe care nu le înțelesesem pe deplin înainte să primesc scrisoarea Institutului și pe care continuam să nu le înțeleg pe deplin nici după aceea, deși îmi explicaseră cu răbdare, și cu grafice, și cu o voce calibrată special pentru situații ca a mea.

Contează, pentru că un copil sub doisprezece ani e un nod incomplet. Asta e formularea tehnică: nod incomplet. Când am auzit-o prima dată am simțit ceva care nu era furie și nici durere, era mai degrabă o greață rece, specifică, genul de greață pe care o simți când înțelegi că un sistem a redus ceva imens la o categorie administrativă și că sistemul nu face asta din cruzime, o face pur și simplu pentru că nu are altă modalitate de a funcționa. Un nod incomplet înseamnă că procesul de integrare mnemonică nu s-a finalizat, că fragmentele de memorie colectivă pe care Radu le purta în el, în structurile acelea specifice din cortexul prefrontal pe care acum le numesc noduri și pe care eu continuam să le numesc, în minte, fiul meu, acele fragmente nu au apucat să se sincronizeze complet cu rețeaua. O parte din ele există în rețea, redundant, stocate și la alți oameni. O parte nu există nicăieri altundeva. Problema, mi-a explicat femeia de la Institut, cu vocea ei calibrată, e că nu știm care parte.

Am mers la Centrul de Evaluare în a douăzeci și șaptea zi, cu trei zile înainte de expirarea termenului, nu atât pentru că acceptasem ideea, cât mai ales pentru că îmi era frică de ce s-ar întâmpla dacă n-aș merge și nu aveam energia să aflu. Centrul era într-o clădire cu aspect obișnuit, din sticlă și beton, în același cartier în care Radu mersese la școală. Am trecut pe lângă școală ca să ajung la Centru, am văzut copiii în curte la pauză și am mers mai repede. Am intrat în clădire, mi-am spus numele la recepție și am așteptat pe un scaun gri, în holul cu plante artificiale, până când a venit un bărbat tânăr care m-a condus într-o cameră austeră și albă, unde se afla un dispozitiv care semăna cu un aparat de RMN. Bărbatul mi-a cerut să mă întind și mi-a pus pe cap ceva asemănător unei căști de ciclism și a spus că o să dureze aproximativ patruzeci de minute, că e nedureros și că pot să închid ochii dacă vreau.

Am închis ochii și am ascultat zumzetul discret, aproape melodios, al aparatului gândindu-mă la Radu.

Nu e o descriere poetică, e literalmente ce s-a întâmplat: aparatul citea activitatea rețelei mele mnemice și eu, fără să fi planificat, am început să mă gândesc la Radu, să îl reconstruiesc în minte cu o precizie pe care nu o mai avusesem de la moartea lui, de parcă proximitatea aparatului îmi debloca ceva sau de parcă mintea mea știa că ăsta era singurul moment în care i se cerea să fie exactă și nu aproximativă. Am văzut mâinile lui, specific mâinile, pentru că mâinile copiilor au o textură a pielii pe care nu o ai la nicio altă vârstă și pe care nu știi că ai observat-o până când ai nevoie să o reconstruiești și atunci e acolo, perfectă, stocată undeva sub nivelul cuvintelor. Am văzut modul specific în care își ținea capul când citea, ușor aplecat spre stânga, cu mâna dreaptă susținându-și bărbia. Am văzut o după-amiază dintr-o vară cu doi ani în urmă, o după-amiază fără niciun eveniment special, când Radu desena la masa din camera lui, și eu intrasem să îi aduc un pahar cu apă, și el nu ridicase privirea, dar spusese mulțumesc și eu stătusem o clipă în ușă și îl privisem, și ieșisem, și nu știusem atunci că voi păstra acea clipă cu o precizie atât de absurdă în timp ce alte lucruri, lucruri pe care ar fi trebuit să le rețin, s-au șters complet.

Când aparatul s-a oprit și bărbatul tânăr mi-a scos casca, am avut câteva secunde de dezorientare completă, ca după un vis foarte precis din care te trezești și nu știi în ce direcție e podeaua. Bărbatul mi-a dat un pahar cu apă și mi-a spus că rezultatele vor fi procesate în câteva zile, că voi primi un raport detaliat și că un consilier mnemic mă va contacta pentru a discuta implicațiile. Am întrebat ce implicații. A spus că nu e autorizat să detalieze înainte de raport. Am ieșit pe stradă și am mers pe jos acasă, trei kilometri și jumătate, și pe drum am trecut din nou pe lângă școala lui Radu; de data asta curtea era goală și nu am mers mai repede.

Raportul a venit după cinci zile. Nouăsprezece pagini cu grafice și tabele și un rezumat executiv pe prima pagină, scris cu fonturi mari, pentru oamenii care nu pot citi nouăsprezece pagini, și rezumatul executiv spunea, în esență, că Radu purtase un segment mnemic din categoria Theta-4, un tip rar de stocare asociat cu percepția spațială complexă și cu un anumit tip de recunoaștere a modelelor în sisteme haotice, că segmentul era prezent în rețeaua colectivă în proporție de aproximativ 60%, că restul de 40% era stocat exclusiv în Radu și în mine, că din cei doi, Radu murise și eu rămăsesem, prin urmare 40% dintr-un segment Theta-4 dispăruse odată cu el pentru că eu nu stocam același 40%, eu stocam un alt subset care se suprapunea parțial cu ce avusese Radu dar nu acoperea lacuna, iar în termeni practici asta însemna că o anumită modalitate de a percepe și de a procesa realitatea spațială complexă se diminuase în specia noastră cu un procent care, luat individual, părea neglijabil, dar cumulat cu alte pierderi similare din ultimele decenii, reprezenta o tendință îngrijorătoare pe care Institutul o monitoriza cu atenție.

Am citit rezumatul de două ori și după aceea am trecut la pagina a doua și am citit tot raportul, toate nouăsprezece pagini, ceea ce nu făcusem cu niciun document de la moartea lui Radu, și am înțeles aproximativ jumătate; cealaltă jumătate era în termeni tehnici pe care nu îi stăpâneam, iar la finalul celor nouăsprezece pagini am știut mai puțin decât știusem înainte, în sensul că înainte pierdusem un copil, iar acum pierdusem un copil și 40% dintr-un segment Theta-4, și nu știam ce e un segment Theta-4 în afara definiției tehnice, nu știam cum arăta în practică și nu știam ce anume nu mai puteam vedea, sau gândi, sau înțelege de când nu mai era Radu, și asta era mai rău decât orice: nu știința pierderii, mai ales neputința de a o localiza.

Consilierul mnemic care m-a contactat săptămâna următoare se numea Adriana și vorbea cu aceeași voce calibrată ca femeia de la Institut, probabil o caracteristică profesională, probabil o deprindeau la vreun curs, și mi-a explicat că pierderea unui segment Theta-4 parțial nu are efecte imediate sau perceptibile la nivel individual, că nu voi simți că nu pot face ceva ce puteam face înainte, că funcțiile mele cognitive nu se modifică, că schimbarea e la nivel de specie și se manifestă pe durate lungi de timp, generații chiar, și că scopul Institutului e să cartografieze și să documenteze, nu să intervină, nu în stadiul actual al cercetării. Am întrebat ce înseamnă că scopul nu e să intervină. A spus că înseamnă că nu există nimic de făcut. I-am mulțumit și am închis aplicația.

Nu există nimic de făcut este o propoziție pe care o înțelegi diferit în funcție de context. Dacă medicul ți-o spune despre o boală, e un diagnostic. Dacă ți-o spune cineva despre o relație, e o concluzie. Dar dacă ți-o spune un consilier mnemic despre faptul că fiul tău mort a luat cu el 40% dintr-un segment de percepție spațială complexă pe care specia ta nu îl va mai recupera, e ceva pentru care nu am găsit încă un cuvânt.

Am început să mă gândesc la segmentul Theta-4 în moduri care știam că sunt inutile și nu m-am putut opri. Mă întrebam cum arăta în Radu. Nu biologic, nu în termenii raportului, mai degrabă fenomenologic: cum vedea el lumea cu 40% mai mult din acel segment față de mine. Dacă stătea la masa de desen și vedea în liniile pe care le trăgea structuri pe care eu, uitându-mă la ele, nu le puteam vedea. Dacă deschidea un puzzle și vedea soluția dintr-o privire, nu prin logică, ci printr-o percepție mai directă a relației dintre forme. Dacă atunci când ieșeam împreună în parc și eu mă orientam după stradă și după semne, el se orienta după ceva mai subtil, ceva din geometria spațiului însuși pe care eu îl percepeam vag, ca pe un zgomot de fond, și el îl auzea clar, ca pe o melodie.

Nu am cum să știu. Asta e concluzia la care ajungeam de fiecare dată și, de fiecare dată, concluzia asta era un perete, moale și dur în același timp, ca toți pereții în fața cărora nu poți face nimic decât să stai cu fruntea lipită de ei și să asculți ce e dincolo, sau să îți imaginezi.

Îmi imaginam. Era o deprindere nouă, specifică acestei perioade, înainte nu îmi imaginam lucruri pe care nu le știam. Aveam o minte care prefera precizia și care era confortabilă cu golul din locul informației lipsă, un gol curat, delimitat, gestionabil. Acum golul nu mai era curat. Golul era în forma lui Radu și în forma a 40% din ceva ce nu am știut niciodată că există și golul acesta combinat era mai mare decât suma părților lui și nu se lăsa delimitat, se extindea în direcții pe care nu le anticipasem, invada lucruri la care nu mă așteptam, stătea la masa de mic dejun pe scaunul lui, și umbla prin camera lui, și era în foșnetul hârtiei când se mișca aerul pe fereastra pe care acum o lăsam mereu întredeschisă.

M-am întors la Centru fără să fiu chemată. Bărbatul tânăr nu era de gardă, era altcineva, o femeie mai în vârstă cu ochelari, și i-am explicat că vreau să înțeleg mai bine ce e un segment Theta-4, că vreau să știu cum se manifestă, că vreau să știu ce vedea fiul meu și eu nu vedeam. A spus că nu există o modalitate directă de a accesa percepția altuia, că rețeaua mnemonică e un sistem distribuit nu un sistem de înregistrare, că nu există o arhivă a lui Radu undeva pe care să o pot deschide. Am spus că știu, că nu ceream asta. Am cerut să îmi explice cum funcționează segmentul în cei care îl au mai complet. A scos câteva studii și le-am citit împreună, în cabinetul ei, timp de aproape două ore, și din studii am înțeles că oamenii cu concentrații mai mari de Theta-4 au performanțe mai bune în navigarea spațiilor necunoscute, în recunoașterea structurilor repetitive în seturi mari de date vizuale, în anumite tipuri de matematică aplicată. Că nu e o abilitate discretă pe care o ai sau nu o ai, e un gradient, o finețe a percepției, și că pierderea ei e lentă și aproape imperceptibilă la scală individuală, ca pierderea vederii periferice în decurs de generații, și că la fel ca vederea periferică nu știi că lipsește până când ai nevoie de ea și nu e acolo.

Am ieșit din Centru în după-amiaza aceea și m-am oprit pe trotuar și m-am uitat la strada din fața mea și am încercat să văd ce vedea Radu. Era un exercițiu stupid și o știam. Strada era stradă, clădirile erau clădiri, geometria spațiului era aceeași geometrie a spațiului pe care o vedeam în fiecare zi, nu se întâmplase nimic cu percepția mea, nu eu pierdusem ceva; specia mea pierduse ceva, acolo, în viitor, în oamenii care nu se născuseră încă și care vor naviga spații și vor citi date vizuale cu 40% mai puțin dintr-o anumită finețe a privirii și nu vor ști că li se întâmplă asta pentru că nu vor fi știut niciodată altfel.

M-am gândit la Radu străbătând curtea școlii în primul lui septembrie, fără să mai fi fost acolo, orientându-se cu o ușurință pe care eu o pusesem pe seama curajului său și care poate era și curaj dar poate era și altceva, un simț al structurii spațiului, mai fin decât al meu, moștenit de la cine știe cine și dus mai departe de la cine știe cine și oprit în octombrie cu o cauză medicală pe care o rețineam și o uitam în alternanțe regulate. M-am gândit că pe lângă tot ce știam că pierdusem – vocea, prezența, mâinile, dimineața specifică de duminică în care venea în patul meu la șapte și mă trezea strigându-mă – pierdusem și ceva ce nu știusem că există, ceva ce nu văzusem niciodată pentru că el nu știa că e neobișnuit și eu nu știam că e acolo, un strat al privirii lui pe care ochii mei îl priviseră fără să îl recunoască.

Și acum nu mai era nicăieri.

Am mers acasă pe jos, din nou, același traseu, pe lângă școala lui, și de data asta m-am oprit la gard și m-am uitat în curte. Era pustie, era după orele de program, și lumina de octombrie cădea pe asfalt în unghiul acela specific al după-amiezii târzii și arăta curtea mai mare decât era, sau mai mică, nu eram sigură, ceva în perspectivă nu era cum anticipam și nu știam dacă fusese mereu așa și nu observasem sau dacă percepeam diferit acum, când știam că există un mod de a vedea asta pe care nu îl voi accesa niciodată complet.

Nu există nimic de făcut.

Am stat la gard până s-a întunecat, după aceea am mers acasă și am deschis fereastra din camera lui Radu; am lăsat aerul să intre și să miște hârtiile de pe birou, desenele cu nave și cu bichonul pe care nu i l-am luat, și m-am gândit că poate în desenele acelea era ceva din segmentul lui, o geometrie specifică, o relație între forme pe care el o vedea natural și pe care o transcrisese fără să știe că o transcrie, și poate că e acolo și nu o pot citi și poate că nu e nimic acolo și e doar un desen al unui copil de zece ani care voia un câine și n-a apucat să-l aibă.

A doua zi am sunat la Institut și am întrebat dacă există o modalitate de a indexa opera vizuală a unui copil decedat ca potențial rezervor mnemic, iar femeia care a răspuns a spus că va transmite întrebarea departamentului de cercetare și că cineva mă va contacta. Nu m-a contactat nimeni. Am așteptat două săptămâni și după aceea am încetat să mai aștept și am luat desenele lui Radu și le-am pus într-un dosar și am pus dosarul pe raftul din camera lui și m-am gândit că sunt acolo dacă va veni cineva cu o metodă, iar dacă nu va veni nimeni, sunt acolo oricum și asta e suficient. Sau nu e suficient, dar e ce am.

Dimineața ascult apa în țevi. Vecinul de deasupra are un program fix, pe care l-am învățat, și în programul lui există o regularitate care e reconfortantă tocmai pentru că nu are nicio legătură cu mine, curge și se oprește indiferent de ce fac eu, indiferent de câte pagini citesc sau nu citesc, indiferent dacă fereastra e deschisă sau închisă. Mă gândesc uneori că și memoria colectivă funcționează cumva asemănător, că există un flux care continuă indiferent de ce se pierde, că 40% dintr-un segment Theta-4 e o pierdere reală și documentată și că fluxul continuă, că specia merge mai departe cu ce a rămas și cu ce se naște și că în câteva generații poate că nu va mai naviga la fel de bine spațiile necunoscute și poate că va compensa cu altceva și poate că nu va ști că o compensează.

Mă gândesc că Radu nu știa că purta ceva în el care nu era al lui, ceva distribuit, ceva care venise de departe și ar fi trebuit să meargă mai departe. Mă gândesc că el știa doar că vrea un câine, că matematica e interesantă, că taică-su e uneori acolo și uneori nu e acolo cu adevărat, că acestea erau coordonatele lumii lui și că, în coordonatele acestea, el era complet; nod complet sau incomplet, după cum îl clasifică cineva, el era complet.

Robinetul de sus se închide. Vine liniștea și, în liniște, mă ridic și merg la bucătărie, fac cafea și stau la masă și privesc scaunul lui Radu, iar în lumina de dimineață văd pe suprafața scaunului, în textura lemnului, un model pe care nu îl observasem înainte, sau l-am observat și am uitat, o serie de linii paralele ușor curbe care se strâng într-un punct în colțul din dreapta jos și se răspândesc spre margini, și stau și privesc modelul acesta și nu știu dacă îl văd pentru că e acolo sau pentru că știu acum că trebuie să existe moduri de a vedea pe care nu le stăpânesc și mintea mea încearcă să le simuleze, să umple golul cu ceva, cu orice, cu linii în lemn și cu geometria curții școlii în lumina de octombrie și cu perspectiva unei străzi normale care nu e cum o anticipez.

Nu știu dacă văd mai mult sau îmi închipui că văd mai mult sau dacă astea sunt același lucru. Beau cafeaua și mă uit la scaun și las întrebarea să stea acolo, nedeslușită, în dimineața asta și în toate diminețile care vin.