Saudade

Întreaga noapte nu închisese un ochi, măcinat de singurătate pe același refren (Si bô ‘squecê me/ ‘M ta ‘squecê be/ Até dia/ Qui bô voltà/ Sodade sodade/ Sodade…¹) care nu îi dădea pace în ultima vreme, amintindu-i de acea primă oară când o văzuse într-un bar mizer. Coborî din pat, la ivirea zorilor, istovit de oboseala și necazurile sale care îi știrbeau somnul și îl trăgeau în abisurile minții sale…

Nero se îndreptă spre geamul larg și privi orașul care, în lumina roșiatică a răsăritului, se întindea înaintea lui ca o promisiune că poate din acea zi lucrurile aveau să fie mai bune. Se păcălea singur, încercând să găsească măcar o fărâmă din liniștea apărută atunci când vedea Keino prin fereastra apartamentului său, însă aceasta nu părea să revină. La fel ca Mel…

După o vreme, pregăti micul dejun și niște cafea cumpărată de la micii comercianți brazilieni care vindeau în piața din apropiere. Aruncă în farfurie două sandvișuri și, în ciuda miresmei plăcute, ce amintea de zilele copilăriei, nu se atinse de mâncare. Nici de băutura neagră cu spumă cafenie pe margini. Avea obiceiul de a începe fiecare dimineață cu acea licoare ce retrezea clipe pierdute la moartea părinților săi, unele dintre puținele momente de fericire pe care le cunoscuse.

Mai fusese timpul petrecut cu Mel, singura femeie pe care o lăsase, cu greu, lângă el, vorbindu-i de toate temerile sale, pe care ea încercase să i le facă uitate. Degeaba, însă. În anii petrecuți împreună se întrebase mereu ce văzuse la el și trăise în fiecare zi cu gândul că urma să-l părăsească cândva. Și iată că nu se înșelase! Iar odată ce povestea lor își găsise sfârșitul, angoasele reveniseră mai puternice ca oricând.

Jumătate de oră mai târziu, intră sub dușul călduț. În mai puțin de cinci minute brațele robotice îl curățară de impurități. După ce programul de spălare se termină, Nero reporni aparatul și rămase sub apa caldă încă un sfert de oră, însă încordarea nu dispăru. În timp ce se ștergea cu prosopul, se privi în oglindă. Cearcănele formau pungi negre contrastând cu ochii verzi și pielea albă, niște urme ale nopților nedormite. Ieși din baie și își puse pe el pantalonii gri și cămașa bleu, căutând să uite de starea în care se găsea.

Timpul se scurse greu între pereții casei. Uneori, zilele libere îi aduceau o oarecare mulțumire, nefiind nevoit să meargă la docurile unde muncea șase zile din șapte. Acolo căra încontinuu cutii grele, care-i încovoiaseră spatele și îi stâlciseră mersul. Îi plăcea la docuri dintr-un singur motiv: îi permitea să viseze la ce se afla dincolo de granițele orașului Keino, unde ar fi vrut să se avânte, dacă ar fi avut curaj. Pe zi ce trecea, munca celor din clasa de jos, din care făcea parte și Nero, indiferent că era vorba de slujba de cărăuș sau de altă activitate, era preluată de un nou robot. Numărul lor crescuse într-atâta încât vechile lui locuri de refugiu de la docuri se umpluseră de carcase, cum le spunea, și Nero simțea că nu mai avea unde să se ascundă. Membrii sindicatelor încercaseră să se revolte pentru a-și păstra locurile de muncă, dar orice protest fusese în van; parcă în fiecare zi mai dispărea câte un om și mai venea câte un robot de care trebuia să se ferească. Și de colegii lui se ținea departe. Mai schimba două-trei vorbe cu ei, mai ales despre situația sindicatului, dar nu avea vreun prieten apropiat. Nu era nimic ieșit din comun în asta. Întotdeauna fusese un lup singuratic, fără nici un fel de contact uman apropiat până la Mel, obișnuință pe care o căpătase de pe vremea orfelinatului unde încasase bătaie după bătaie, atât de la restul copiilor, cât și de la cei câțiva roboți care asigurau ca regulile căminului să nu fie încălcate, și astfel ajunsese să îi deteste, precum și mai toată tehnologia care îl înconjura, în afară de câteva obiecte pe care le folosea pentru că erau absolut necesare. Nici în oameni nu se încredea și acesta era motivul pentru care nu-și făcea prieteni. Nu avea nevoie de ei pentru a supraviețui. În orfelinat învățase după mulți ani cum stătea treaba. Câteva minciuni și câteva lingușeli erau tot ce avea nevoie pentru a-i convinge pe alții să obțină ce voia. Cu aceste abilități obținuse și postul de docher cu care se întreținea.

Pe la cinci după-amiaza privi ceasul din bucătărie, pe care îl urmărise întreaga zi, fără să facă nimic, căci absența lui Mel îi slăbea concentrarea. Nemaisuportând atmosfera apartamentului și nici gândurile care nu îi dădeau pace, își luă haina pe el, ieșind în bulevardul zgomotos. Depăși gheretele cu mâncare la care erai servit fie de oameni, fie de androizi ce te invitau să guști din tot felul de preparate cu denumiri ciudate. Destui așteptau să fie serviți, însă el se feri de roboți, la fel ca de fiecare dată când se afla în preajma vreunuia din ei.

La prima intersecție, făcu dreapta pe lângă vechea biserică transformată în centru pentru oamenii străzii. Până la ora stingerii era goală, aceștia fiind plecați la vreo muncă de o zi să mai strângă un ban pentru a face rost de drogurile fără de care nu puteau trăi. La centru primeau doar mâncare și apă, și pe străzile din Keino aveai nevoie de mai mult.

Cum înainta pe bulevardul plin de femei și bărbați ce-și cerșeau zilele în fața marilor companii, în speranța că vreunul dintre directori s-ar fi îndurat de ei, toate gândurile i se duceau către ea, transformându-se în ea, dizolvându-l în totul ființei ei, făcându-l parte din ea. Din Mel, fir-ar a naibii! Cu trupul ei de înger, din acelea pe care le-a creat Dumnezeu să-și bată joc de seminția bărbătească, să stai să plângi la ușa ei și ea să nu te mai primească. Se simțea gol, însă la fel de doritor de Mel – blondă, cu părul lung, cu ochi negri, cu buze roz, cu sâni de zeiță, numai buni să fie sărutați, să fie linși, să fie storși de laptele ce nu vrea să curgă.

Gândindu-se la ea, parcă orașul ar fi vrut să-l tragă în adâncurile sale, în tenebrele cele mai urâte ale străzilor pline de mâzgă și puțind a mizerie, sub clădirile cu ecrane publicitare luminoase, gata să-l prindă și să-l vâre într-un sicriu sub structurile lor puternice. Ce n-ar fi dat să scape de ce îl bântuia!

Merse fără o țintă anume. Traversă alte trei intersecții. La cea de-a patra se opri, distras de femeia aflată sub o reclamă luminoasă, cu becuri pâlpâitoare – două erau arse – de deasupra unui local numit Ștrengarul. Denumirea nu îi spunea nimic. În schimb, ea îi șoptea totul. Ființa stelară ascunsă printre muritori, zâna din acel oraș blestemat stătea în fața barului. Era îmbrăcată cu rochia verde de la prima lor întâlnire în urmă cu doi ani, având părul strâns într-un coc ce lăsa libere trăsăturile feței sale rotunde. Arăta mai bine ca niciodată.

O studie de departe, spunându-și că gândurile lui trebuiau să o fi chemat – o tot căutase de când se despărțiseră în urmă cu o lună, dar nu o găsise în nici unul din locurile în care mergea de obicei.

Se întrebă dacă să își facă simțită prezența sau nu. Până să se decidă, un străin se apropie de ea, un tip trecut bine de treizeci de ani, cu corp de fotomodel, genul acela de bărbat după care toate femeile suspină în secret și care știe perfect cât de vânat e. Un playboy al barurilor din societatea mizeră a orașului Keino. Acesta îi dădu o sărutare ușoară și cei doi intrară în local. Nevenindu-i să-și creadă ochilor, Nero se decise să îi urmărească.

Pătrunse printr-un coridor lung în localul mizer, cu pereți negri și lumini de neon albastre, cu mese de bar și scaune înalte, cromate, pe care ședeau tot soiul de indivizi care lui Nero i se părură dubioși – camionagii și motoriști, femei ușoare și adolescenți rătăciți, oameni și androizi ce le ofereau fericirea pe care nici un muritor nu le-o putea da. Găsea detestabile perechile acelea de îndrăgostiți. Nu pricepea cum cineva ar fi putut iubi roboții, dar iată că lumea se umpluse de oameni care renunțaseră la amanți din carne și oase, imperfecți cum erau, pentru niște carcase.

Mai în spate, se aflau tonomatele de transportare către spațiul virtual, niște coșciuge verticale în care te vârai pentru a-ți începe călătoria spre o altă lume. Se găseau prin toate bodegile din oraș. Câteva aveau becurile aprinse; cineva se afla în interiorul lor.

Trecu printre mesele metalice, căutând-o cu privirea. O văzu în cele din urmă înapoia tejghelei flirtând și servindu-l pe bărbatul de mai devreme. Nu pricepu ce făcea acolo; barul nu părea genul de loc în care Mel să fi călcat vreodată, ea care iubea restaurantele luxoase și mâncărurile alese. Ajuns în apropierea lor, văzu cum tipul tocmai își schimba culoarea părului de la un blond deschis la un negru intens, și apoi cei doi își reluară flirtul.

Îl părăsise pentru un cyborg. Înaintă prin local de parcă s-ar fi aflat într-o coridă. Trecu precum o vijelie pe lângă o masă la care stătea un bărbat hispanic, brunet, cu ochi migdalați, dintre care unul era bionic. Tipul avea un pistol pe masă și era însoțit de o mulatră. Nero nu se simți în siguranță în acel bar, dar își continuă drumul.

În cele din urmă, găsi o masă lângă alta la care zăceau doi puști conectați la unul dintre softurile de pe piață. Aveau ochelari de transportare construiți anume să le ascundă chipurile. Întâmplările din spațiile virtuale ar fi putut naște adevărate conflicte odată ce ieșeai din ele, și nimeni nu dorea asta. Puștii părăsiseră lumea aceea pentru o alta, iar unul din ei era în culmea extazului, parcă tocmai se afla în toiul unei partide de sex.

Nero se așeză și reveni cu privirea către bar, studiindu-și cele două ținte care nu îi remarcaseră prezența, prea absorbiți unul de celălalt. În schimb, Nero vedea totul. Fiecare atingere, fiecare privire, fiecare schimb de vorbe se prefăceau în lovituri chinuitoare.

La un moment dat fu întrerupt de un bărbat cu corp de culturist. Capul îi era îndesat între umerii ca niște mingi de fotbal, iar mâinile umflate de mușchi păreau niște picioare de vițel.

— Ce îți aduc, o janota²? întrebă sigur pe sine și mult prea prietenos.

Nero își spuse că probabil încerca să fie la fel de amabil cu toată lumea, chiar dacă era vorba de clienți noi. În fond, ei aduceau mălaiul.

— O sută de Jack cu gheață, îi răspunse, mutându-și imediat privirea înapoi către bar.

Ospătarul se îndepărtă și puțin mai târziu reveni cu băutura. O lăsă pe masă și se îndreptă spre alți clienți. În tot acest timp, Nero își continuă urmărirea.

Secundele, minutele, orele în care îi urmări părură infinite. Din când în când, atenția îi mai era distrasă de apariția vreunui individ care trecea prin fața lor, perturbându-i urmărirea. Alteori, câte un cântec începea să ruleze în fundal și îi întărea nefericirea. Cel mai rău fu când melodia nostalgică, interpretată de o voce melancolică de femeie răsună prin difuzoare. Cântecul, cu versuri pe care le cunoștea atât de bine, începu să treacă dureros prin urechile lui când vocea tremură ușor:

…

Sodade sodade
Sodade dessa minha terra, São Nicolau…

Saudade (cuvântul se afla pe toate panourile publicitare din oraș) – dragostea care rămâne după ce ai fost abandonat, dorul care te macină și pe care nimic nu-l poate liniști, poate doar întoarcerea celui pe care îl iubești, dacă ar mai fi posibilă. Însă întoarcerea nu mai era realizabilă. Ea îl uitase, cu toate că el își amintea fiecare sărut, fiecare atingere, fiecare promisiune. Melodia se termină și Nero își reluă spionajul.

Un al doilea tip sosi în local, unul masiv ce purta o jachetă de piele din acelea vândute de thailandezi în târgurile periferice. Îl bătu pe umăr pe manechin și cei doi schimbară câteva vorbe. Se vedea că venise cu o treabă anume. Imediat, fotomodelul se întoarse către Mel și cei doi își luară la revedere cu o sărutare.

Bărbații plecară, Mel rămase în spatele tejghelei servind alți clienți, iar Nero așteptă fără să scoată un sunet, de parcă ar fi fost doar o altă prezență conectată la o altă lume, în nici un caz la atmosfera lugubră a Ștrengarului. Și cum așteptă, noaptea se lăsă ușor deasupra orașului, iar barul se goli până când Nero rămase ultimul client.

Muzica se oprise, tonomatele de transportare fuseseră stinse și localul parcă se transformase într-un mormânt. De dincolo de bar, ospătarul îl privea nervos, gata oricând să îi sară la gât.

— Al dracului nenorocit… Nu mai pleacă! Și noi tre’ să stăm după curu’ lui ca să închidem casa! i se plângea acesta lui Mel.

Înjurăturile și bombănelile continuară, însă Nero nu reacționă. Avea alte socoteli de încheiat.

— Ia-o din loc! îi zise femeia ospătarului. Mă ocup eu de închidere.

Bărbatul nu așteptă să i se spună și a doua oară. Își strânse lucrurile și dispăru. La puțin timp după ce tipul părăsi barul, chelnerița se apropie cu mersul ei lin, plutitor, cel mai grațios mers pe care Nero îl văzuse vreodată. Se opri tulburată înaintea clientului care o privea de parcă ar fi vrut să o ia acolo pe masă sau pe podeaua barului. Văzându-i sclipirile violente, aceasta își retrase privirile în timp ce îl întrebă pe un ton ce emana familiaritate, dar o oarecare distanță, precum cea pe care el o stabilea cu colegii săi de muncă:

— Vă mai servesc cu ceva, domnule Sikohta?

— De când răceala asta între noi și de când faci tu pe ospătărița? îi întoarse el întrebarea cu o alta. Să știi că nu îți stă bine.

— Mă tem că nu înțeleg, însă e trecut de ora închiderii și vreau să mă duc acasă. Dacă nu mai vreți nimic, am să vă fac nota, domnule.

— Lasă-mă cu domnule, Mel! Ai uitat când îmi ziceai Nero, iubitule?!

— Cred că ați băut cam mult, continuă femeia vrând să ia paharul plin de pe masă, însă Nero puse mâna pe el înainte.

— N-am băut nimic.

— Ca în fiecare seară în care veniți aici…

Nero ignoră stranietatea afirmației.

— Sunt perfect treaz, într-atâta încât stau aici de câteva ore bune și te aștept. Dacă tu nu m-ai remarcat, eu am văzut totul, Mel, și mi-e scârbă…

— Nu pricep.

— În seara asta se pare că nu înțelegi multe. M-ai părăsit pentru robotul ăla, nu?! Și mă mințeai că nu era vorba de altcineva, zise Nero strângând cu tărie paharul.

— Dar ce treabă avem noi? întrebă ea speriată de reacția lui.

— Așa repede m-ai uitat? Cred și eu! Niciodată n-am fost bărbatul pe care ți-l doreai. Și cum să mai vrei pe unul ca mine, când îl ai pe fotomodelul ăsta blestemat?!

Nero se ridică de la masă, iar Mel se trase înapoi.

— Spune-mi, e mai bun ca mine? Te satisface mai bine cu puța lui mică?!

Vru să se apropie de ea. Îi scăpă însă. Femeia se trase printre mese la fiecare încercare de a-i ajunge în preajmă, căutând o cale de evadare.

— M-ai înșelat cu el, nu-i așa? De asta m-ai părăsit, târfo! urlă.

Mel se dădu înapoi tremurând din toți rărunchii corpului ei. Nero o privi retrăgându-se pas cu pas și se duse spre ea pas cu pas ca într-un dans în care femeia conduce. Îl supusese mereu. Încerca să o facă și acum, așa cum făcuseră și cei de la orfelinat înaintea ei.

Dansară pe ritmul unei muzici neauzite, genul de cântec care se termină cu o explozie, când femeia, atrasă de fapt în cursă, se opri în zid.

— Ești cu el?! urlă turbat.

Nero o împinse cu o forță inimaginabilă.

— Vă rog, domnule, eu doar vă serv…

Nero îi strânse grumazul cu bestialitate. Mel se zvârcoli sub atingerea lui, cerând îndurare din priviri în timp ce încerca să se apere cu pumnii, dar degeaba. Mâinile lui Nero o sufocară ușor-ușor și, în cele din urmă, ochii i se preschimbară în două mărgele fixe.

***

Mirosul morții umplu barul. Nero se uită la chipul inert, la gâtul plin de urmele crimei. Începu să o palpeze, spunându-și că se afla într-un coșmar din care avea să se trezească curând. O zdruncină cu toate forțele sale. Încerca să o scoată din somnul în care căzuse, dar degeaba. Mel nu mai era și nimic nu mai putea schimba asta.

Nero fugi din local. Se risipi în noapte, uitându-se peste umăr să nu fie urmărit. În goana sa nebună se trezi în casa părăsită în urmă cu câteva ore, când viața avusese un alt fel de greutate, care acum era o nimica toată. Odată ce ai omorât, nimic nu te mai salvează de tine.

Se închise în apartamentul întunecos, plimbându-se ca un nebun de colo, colo, repetându-și că nu se putea să o fi ucis pe Mel, tocmai el care nu avea curajul să omoare o muscă.

Câteva ore mai târziu, după ce furtuna șocului trecu, se instală calmul caracteristic mării în zile senine. Se așeză pe podeaua dormitorului, sprijinit de pat, unde rămase într-o tăcere deplină, cu mintea golită ca și cum cineva i-ar fi scos creierul cu dalta.

Privi prin geamurile late spre orașul în care toți dormeau liniștiți, protejați de lucirile panourilor publicitare ce țineau întunericul departe.

Zăcu vreme bună, timp în care așteptă ca poliția să vină după el și să-l târâie la secție, iar, de acolo, la închisoare, unde avea să putrezească pentru tot restul vieții. Însă nimeni nu apăru nici măcar la venirea zorilor. Poate nu găsiseră cadavrul încă, își spuse. Pentru că avea să fie primul suspect pe listă. Ospătarul știa că fusese acolo, că rămăseseră doar ei doi. Era doar o chestiune de timp până aveau să-l salte și să-l arunce într-o celulă unde să îndure urmările faptei sale.

Se ridică de pe podea și se duse în bucătărie. Se apropie de dulapul laminat și trase de primul sertar, în care ținea ustensilele de bucătărie. Furculițe, linguri, cuțite, toate stăteau într-o ordine deplină. Văzu cuțitul cu laser între alte instrumente. Ezitând, îl prinse în mână. Activă lama cu laser îndreptând-o spre pântece, când atenția îi fu atrasă de o bucată de hârtie ascunsă de niște borcane.

Saudade… Cuvântul îi sări în ochi. Pricepu imediat la ce se referea, dar ce căuta o asemenea însemnare în bucătăria lui? Trase notița și citi mai departe. Din datele trecute pe ea reieșea că era vorba despre o sesiune de implementare, dar a cui să fi fost? Întrebarea îl măcina, dar, în cele din urmă, își zise că trebuia să fi fost al lui Mel…

Abia văzând pe unde calcă, își puse pe el trenciul, luă nota și cuțitul cu laser și ieși în bulevard.

***

Prins în transa propriilor trăiri, aluneca pe străzile din Keino unde trăise întreaga sa viață și pe care nu-l părăsise niciodată după accident din teama că dincolo de granițele sale se aflau pericole cunoscute. Acolo îi pierduse pe ai săi.

Uneori ar fi vrut să călătorească așa cum o făcuseră vechii exploratori, să iasă din orașul blestemat plin de sclavii tehnologiilor ce stăpâneau societatea, pe care îi disprețuia pentru că se dedau unei vieți virtuale pentru a scăpa de realitate.

Nu o făcuse însă. Își spunea că lumea era plină de belele. Cel puțin Keino era, iar el încercase să se țină mereu departe de ele. Încercase era un cuvânt potrivit. Până la urmă tot intrase într-una din care nu mai avea scăpare. Poate doar să fugă… Însă nu o făcu.

Mări ritmul. Cine l-ar fi urmărit de la distanță și-ar fi zis că era la fel de rapid ca rechinii – cum îi plăcea să le spună – care împânzeau orașul: metrourile de mare viteză suspendate transportând zeci de mii sau chiar sute de mii de oameni către tot felul de destinații în paradisul tuturor posibilităților: Keino, cunoscut ca un centru pentru distracții scumpe, pe care numai bogătanii orașului și le permiteau.

Trecu pe lângă ghetourile în care își făceau veacul criminalii și răzvrătiții, zona unde călcase doar beat mort, după ce Mel îl părăsise. Căutase o damă cu care să-și satisfacă poftele, pe care o plătise pentru a o striga pe numele fostei sale amante, sperând că astfel o va uita.

Grăbi pasul pentru a nu fi recunoscut. N-ar fi vrut, forțat de împrejurări, să calce în cartierul armelor și fărădelegilor. Depăși zona ghetourilor și se îndreptă spre sectorul în care fuseseră înălțate sediile principalelor companii ce controlau Keino. Printre acestea și Alter X (prescurtare pentru Alternative Experiences), apărută cu câteva decade în urmă, care, folosindu-se de isteria generată de spațiul virtual, crease tot soiul de lumi unde îți luai o altă identitate și făceai ce nu aveai curajul să faci în cea reală.

Asta fusese la început, când febra abia căpăta amploare și atmosfera (despre care Nero spunea că e sufocantă) generată de tehnologiile respective nu pusese încă stăpânire pe omenire, când Keino, despre care auzise tot felul de istorii, dar pe care nu-l văzuse decât prin documentare i se părea lui Nero un loc acceptabil la care ar fi dat orice să se poată întoarce, dar nu era posibil. Orașul se transformase, lumea se schimbase și ea, și oricât ar fi tânjit Nero după vechile obiceiuri, companii precum Alter X erau cele care decideau cum arată lumea.

De atunci, spațiul virtual fusese însoțit de alte tehnologii – lumi pe care ți le construiai de la zero. Astfel creai locuri în care dădeai masca jos, erai cine voiai, iubeai pe cine îți doreai și îți ridicai realitatea așa cum o visai, scăpând de zbaterile tenebroase care îți rodeau sufletul zi de zi până ți-l vor fi luat cu totul. Acolo te arătai în toată splendoarea întunericului ce zăcea în tine fără să-ți fie rușine – ți-o trăgeai cu oricine și cu orice, torturai, ucideai, toate păcatele omenirii se petreceau în acele universuri, multe comise tocmai de oamenii la care nu te-ai fi așteptat.

Datorită noilor tehnologii, Alter X și alte companii asemenea lor atrăseseră milioane și milioane de adepți care descoperiseră fericirea în acele universuri în care ar fi vrut să trăiască mereu. Și, ar fi făcut-o, dacă n-ar fi fost împiedicați de natura lor umană ce le reamintea zilnic că pentru a trăi e nevoie de pâine pe masă, pâine pe care o obțineau adaptându-se la sistem. Astfel aceștia aveau o viață reală în care munceau pentru supraviețuire și una virtuală în care erau regii propriilor lor lumi.

Totuși mai existau oameni pe care aceste tehnologii nu îi convinseseră – răzvrătiții le-ar fi zis unii, inadaptații le-ar fi spus alții – căci refuzau să își transporte viața în spațiul virtual. Din această categorie făcea parte și Nero, care încercase o singură dată să pătrundă în spațiul virtual printr-un tonomat. Intrat în acel univers, retrăise intensificat coșmarul copilăriei sale – bărbați care violau, femei care ucideau, roboți care transformau oamenii în proprii lor sclavi. Din cauza ororilor pe care le întâlnise în calea sa, nu mai voise să se întoarcă niciodată acolo, iar repulsia sa față de acele tehnologii crescuse.

Mult timp, aceleași companii se gândiseră cum să îi convertească pe acești eretici la noua religie. În cele din urmă, Alter X dăduse o lovitură importantă: Saudade. Se ziceau multe despre tehnologia, de care auzise în urmă cu câteva veri, inventată de un portughez al cărui nume îi scăpa. Tipul, despre care se spunea că suferise o pierdere ce îl schimbase fundamental, venise cu ideea al cărei sistem de funcționare era la fel de misterios precum cel care o crease, Alter X o cumpărase – cum se întâmpla mereu cu invențiile revoluționare – și, apoi, tehnologia care ștergea amintirea iubirii pierdute fusese adusă în centrele de implementare. Astfel, încetul cu încetul, noi adepți intraseră în joc, însă nu toți. Răzvrătiții și inadaptații încă existau.

Nero intră în sectorul marilor companii. Trecând pe lângă diferite sedii, gândurile continuau să-l piseze. De ce recursese Mel la acea procedură? Dacă ar fi știut, ea ar fi fost încă în viață… Cineva avea să plătească pentru ce se întâmplase.

Sediul de implementare îi răsări în cale. Turnul înalt cu bare forjate ce curgeau ca niște lacrimi, străjuit de alte două turnuri mai mici, se înălța ca o catedrală de Gaudi. Mintea îi fugise la lăcașurile sfinte, cu toate că nu crezuse niciodată în ele. Și cu atât mai puțin credea în religia propovăduită de Alter X, dar compania aceea mizerabilă era un Vatican al prezentului.

Pătrunse în sediu, unde văzu mai multe recepționiste ce așteptau să întâmpine noii-veniți. Una dintre ele, îmbrăcată cu un taior negru, păru să tresară când îl văzu, însă Nero își spuse că probabil se înșelase. Femeia îl întâmpină cu o voce plăcută, ce te îndemna să te apropii.

— Bine ați venit la sediul de cercetare și implementare Alter X, zise aceasta pe un ton amabil. Cu ce vă pot fi de folos?

— Mă aflu aici în legătură cu o ședință de implementare petrecută cu ceva timp în urmă…

— Oricare ar fi problema, domnule, pentru a vă pune în legătură cu cineva care să vă ajute am nevoie de numele dumneavoastră și de datele de identificare ale acelei implementări.

— Mă numesc Nero Sikohta, spuse el căutând notița în buzunarul trenciului.

După ce o găsi, îi întinse hârtia. Femeia o cercetă cu calm și introduse datele pe unul dintre ecranele aflate pe pupitrul recepției. Nero trăi cu impresia că operațiunea de obținere a accesului dură foarte mult, mai ales că în timpul cât așteptă alte recepționiste lăsaseră în clădire mai mulți indivizi. Poate că se petrecea ceva. Își alungă gândul repede. Probabil că dura până să stabilească unde trebuia trimis.

În cele din urmă, femeia reveni către el.

— Cineva de la centrul de implementare se va ocupa de orice problemă aveți. Sunteți așteptat la etajul 99. Luați liftul B, vă rog! îi zise arătând către vestibul.

Nero îi mulțumi. Își luă la revedere și înaintă pe coridor până la liftul B. Holul reunea tot felul de oameni. Unii sperau că Alter X le va schimba viața. Alții parcă ar fi lucrat la un secret de stat. Clădirea fiind unul dintre sediile de cercetare și implementare, cu siguranță că existau proceduri ce asigurau ca secretele acelei tehnologii să nu ajungă la persoanele nepotrivite, mai ales că șacalii stăteau mereu la pândă. Toate companiile competitoare încercaseră să creeze ceva asemănător, însă eșuaseră de fiecare dată.

Chemă liftul care sosi după câteva minute. Se sui în ascensor și fu surprins să constate că nici un alt individ nu îl însoți. Tastă 99 și liftul începu să urce.

În acea celulă închisă, amintirile crimei săvârșite se reîntoarseră. Ar fi vrut să fugă, dar nu avea unde…

Liftul se opri și ușile ascensorului se deschiseră, conducându-l într-o sală largă, cu pereți albi, luminoasă. Pe măsură ce înaintă, descoperi paturi ca de spital pe care zăceau femei și bărbați, adolescenți și bătrâni. Aveau pe cap căști arămii, ce le mascau fețele pe jumătate, toți aflându-se într-un somn indus de Saudade.

— Bom dia!³ Te așteptam! se auzi o voce ospitalieră de bărbat venită din spatele său.

Nero se întoarse și descoperi un tip pe la vreo patruzeci de ani cu păr șaten-deschis prin care răsăreau unele fire albe, cu fruntea înaltă, brăzdată de câteva riduri, cu ochi albaștri, hipnotizanți

— Vino cu mine! continuă necunoscutul.

Bărbatul o luă înainte, iar Nero porni pe urmele sale. Trecură printre paturile de spital și, cum le depășiră pe fiecare, toate acele chipuri mascate îi părură lui Nero îngrozitoare. Ultimul pat îi atrase atenția, cel al unei copile în care părea să se ascundă toată tragedia vieții.

Trecură de o zonă în care câțiva oameni, îmbrăcați la fel ca bărbatul care îl conducea, ședeau la niște aparate de supraveghere. Monitorizau activitatea cerebrală și cardiacă a pacienților.

— Cine ești? întrebă Nero.

— Mă numesc Abílio Santos, răspunse bărbatul.

Numele suna ca un cântec cunoscut. Nero se chinui să își amintească de unde îl știa.

— Inventatorul lui Saudade…

„Unul dintre vinovați”, își spuse.

— Chiar el, confirmă bărbatul în timp ce trecură printr-o ușă ce îi purtă într-o cameră mult mai mică, având un perete prin care se putea vedea toată sala de dincolo de el. Ia loc, por favor! îl rugă Abílio care îi indică canapeaua din piele roșie.

Nero rămase în picioare, astfel că Abílio procedă la fel.

— Ce te aduce la noi? continuă portughezul.

— O notă legată de o ședință de implementare care s-a petrecut de curând. Clienta se numește Mel Stevens, răspunse Nero.

— Hmm… Interesant. Stai un pic, por favor!⁴

Portughezul se apropie de birou și apăsă pe un buton încastrat în masă.

— Cheamă-l, te rog, pe cel responsabil de implementarea 1357NS, spuse el.

Câteva clipe mai târziu intră în cameră o femeie tânără cu păr de culoarea cerului.

— Ce caută el aici?

Surprinderea îi pusese stăpânire pe tot chipul.

— Ne cunoaștem? întrebă Nero.

— Tu nu ai cum să mă mai ții minte. Ți-am implementat Saudade cu puțin timp în urmă, spuse femeia.

— E imposibil. Mel e cea căreia…

— Te înșeli. Mel e cea pe care ai dorit să o ștergem din amintirea ta, zise tânăra femeie.

Apoi privind către Abílio, spuse descumpănită:

— Ceva se petrece. În mod normal, n-ar trebui să o țină minte.

— Pentru asta ne-am reunit toți. Vom afla ce s-a întâmplat, de fapt, zise portughezul pe un ton rece. Spune-mi! Au existat breșe în procedură?

— Din câte știu eu, nu. Am urmat procedeul standard. Domnul Sikohta a completat cererea unde ne-a furnizat informațiile necesare pentru ca Saudade să poată umbla în mintea lui: data primei întâlniri, ziua primului sărut, întâia noapte de dragoste, despărțirea. Toate acele puncte importante dintr-o relație între care se formează punți și fără de care Saudade n-ar putea face schimbul de memorie. Apoi am trecut la implementare. Am setat Saudade în funcție de datele specifice primite de la pacient și ea s-a ocupat de eliminarea amintirilor lui Mel și de înlocuirea lor cu unele noi în care să nu mai fie prezentă. Au fost șterse și amintirile legate de procedura de implementare. După ce procesul s-a încheiat, domnul Sikohta a fost transportat la apartamentul său. Nici una din regulile noastre interne nu a fost încălcată, de asta vă pot asigura.

Nero, aflat încă sub efectul șocului, îi urmărea fără să spună nimic.

— Totuși ceva este în neregulă, insistă Abílio aruncând priviri fulgerătoare către fiecare dintre cei prezenți în încăpere. Dacă mă gândesc mai bine, tu trebuie să fii vinovat, continuă el uitându-se la Nero. Deja ai încălcat o regulă. Înainte de a ți se implementa Saudade trebuia să distrugi orice legătură cu noi, dar n-ai făcut-o. Nota aceea e dovada vie. Și asta mă face să mă întreb ce alte reguli ai mai încălcat… spuse, frecându-și nervos bărbia. Cererea și vechile amintiri au fost arhivate? o întrebă pe tânăra femeie.

— Desigur! S-a respectat întreaga procedură.

Portughezul apăsă un al doilea buton care transformă peretele fals într-un ecran, afișând emblema companiei, un A și un X suprapuse pe jumătate, sub care se afla o tastatură tactilă. Se duse lângă ecran și introduse un cod. În câteva momente apăru un raport ce îl viza pe Nero.

— Aceasta e cererea ta de implementare.

Nero începu să citească. Informațiile arătau că făcuse cererea după ce se despărțise de Mel, dar, spre deosebire de cea pe care și-o amintea – grațioasă și ieșită dintr-o revistă de modă precum cea pentru care scria – raportul cuprindea detalii despre o Mel care lucra la Ștrengarul. Citi despre prima lor întâlnire atât de diferită de cea pe care și-o amintea. Avusese loc în bar; el știa de o întrevedere într-un restaurant pescăresc unde nota îl costase o avere. Află despre primul sărut dat pe o alee lăturalnică la câțiva pași de local, pe când cel din mintea lui, plin de gustul sărat al buzelor lui Mel, se petrecuse la el în apartament, înainte de prima lor noapte de dragoste.

— Nu ne rămâne decât să facem o scanare între datele din cerere și cele din arhiva memoriei sale, se adresă Abílio femeii.

Portughezul dădu câteva comenzi și un fel de film începu să se desfășoare în fața lor. Era pelicula amintirilor lui Nero, viața sa din ultimii doi ani.

O revăzu îmbrăcată în verde, la fel de vie ca natura, concentrată să ia comenzile de la o masă sau alta, neatentă la faptul că el o studia. Atunci o văzuse prima oară, îndrăgostindu-se de ea, și astfel revenise seară de seară la Ștrengarul, unde o urmărise ca un nebun, învățându-i pe dinafară fiecare obicei: felul în care buzele i se lăsau într-un surâs ușor atunci când era supărată sau modul în care își freca nasul atunci când se gândea la ceva.

Trecu prin fiecare zi, săptămână, lună, toate pline de Mel. Apoi, momentul în care manechinul o sărutase în față la Ștrengarul se materializă pe ecran. Nero ar fi fost în stare să o omoare atunci, dar până la urmă se decisese să o scoată din mintea sa, completând cererea de implementare. Filmul intră în detaliile legate de procesul prin care trecuse, însă Abílio îl întrerupse.

Pentru o clipă Nero căzu pe gânduri, recunoscându-și obiceiurile care îl însoțiseră mereu: singurătatea, teama, dar mai ales deznădejdea care îl făcuse să apeleze la Saudade. Fu trezit de raportul care reveni pe ecran, căci parte din rândurile înscrise deveniseră roșii și pâlpâiau sâcâitor – cele din care reieșea că Nero și Mel nu fuseseră niciodată amanți.

Nero nu voia să creadă, însă își reaminti discuția purtată cu Mel în bar și întrebarea ei: „Ce treabă avem noi?”. Cum își reaminti conversația lor, cum scenele crimei reveniră ca niște faruri sclipitoare.

Se trase înapoi, realizând că realitatea sa nu era realitatea, că toate sărutările și nopțile între așternuturi nu erau decât niște himere generate de Saudade.

— M-ați transformat într-un monstru și-am omorât-o pentru nimic! Numai Saudade e de vină! Nu aș fi făcut asta, dacă aș fi fost în toate mințile. N-aș fi făcut asta niciodată! strigă Nero deznădăjduit.

— Saudade păstrează stabilitatea mentală, interveni tânăra femeie. Faptul că ai amintiri denaturate ți se datorează în exclusivitate, pentru că te-ai abătut de la procedura standard. Clauzele noastre stipulează clar ca informațiile furnizate să fie veridice, pentru ca Saudade să poată fi implementată. Nerespectarea lor poate duce la efecte secundare, pentru că programul va cotrobăi în memorie după ceea ce îi spun pacienții prin intermediul cererilor lor. Acum știm ce s-a întâmplat. Saudade a căutat ce i s-a spus, dar cum informația nu era acolo, ceva s-a produs în sistemul ei, și iată rezultatul…

— Oricum nu e ca și cum n-ar fi făcut ceva la care să nu se fi gândit de prima oară, completă Abílio.

Atunci Nero se năpusti asupra bărbatului, scoțând din buzunar cuțitul cu laser. Femeia țipă, trăgându-se înapoi speriată.

Nero n-apucă nici să-l zgârie pe portughez. Două namile apărute de nicăieri îl prinseră din spate de parcă ar fi fost o păpușă și-l dezarmară, ținându-l ca într-un clește. Abílio îl privea furios.

— Credeai că nu ne-am luat toate măsurile de siguranță? Ce prost! Nu puteam să facem vâlvă, astfel că ți s-a permis accesul aici. Ne-am temut că Saudade nu funcționase corespunzător. Vezi tu, de când am creat-o, după ce curva aia de Sara m-a părăsit când mi-am pierdut piciorul, n-a eșuat niciodată. Saudade e cea mai bună chestie care mi s-a întâmplat. Mi-a adus o avere și vindec omenirea de cea mai oribilă boală care există. Zilnic oamenii vin la noi să-și facă uitată durerea provocată de iubire. Iar lumea devine un loc mai fericit pe zi ce trece datorită ei…

— Lumea nu va fi niciodată un loc mai fericit, zise Nero cu jumătate de gură.

Portughezul parcă nici nu-l auzise.

— Cumva, mi-era teamă că tu ești primul ei eșec. Ar fi fost întâia oară când m-ar fi dezamăgit. Dar totul se trage de la o minciună nenorocită…

Nero nu spuse nimic.

— Acum rămâne de văzut ce vom face cu tine. Curând, noua tehnologie de modificare a memoriei va fi lansată, iar evenimentul trebuie să se întâmple fără impedimente.

Abílio devenise amenințător și impozant.

— E momentul pentru un alt tip de implementare, zise portughezul.

***

Vocea din difuzor era puternică și încrezătoare, așa cum trebuie să fie o voce când are loc un asemenea anunț.

„Vă prezentăm ReMemory, o nouă tehnologie care va schimba viețile tuturor și vă va face suferința uitată. Aceasta va oferi oricărui utilizator posibilitatea de a-și modifica amintirile cu unele noi, pe care le va putea alege dintr-o gamă largă de opțiuni.”

Asistenta intră în încăperea de dimensiuni reduse, având un singur pat și o noptieră. Venise pentru prima tură zilnică de verificări. Imediat ce pătrunse în cameră, opri aparatul, ceea ce îl enervă pe Nero, dar acesta păstră tăcerea pentru moment. Un protest ar fi însemnat un tratament drastic, și deja își învățase lecția după tentativa de suicid. Ospiciul nu era locul în care să faci crize.

— Bună dimineața, domnule Nero! spuse negresa grăsună, al cărei nume era Deka, ceea ce însemna „cea care îi mulțumește pe toți”.

Un nume potrivit. Îl aflase în prima zi când fusese adus la ospiciu și îi spusese că ea avea să-l supravegheze. De atunci femeia încercase să îi fie ca o prietenă, dar nu de prieteni avea nevoie. Nu! El trebuia să își recapete mințile, însă doctorii nu îi dăduseră nici o șansă.

Când poliția îl găsise în apartamentul său în urmă cu șase luni era în pragul nebuniei. Îl săltaseră pentru o omucidere pe care nu o ținea minte, așa cum nu-și amintea ultimii doi ani din viața lui, și oricât încercase să îi rememoreze, refuzaseră să se întoarcă. Medicii spuseseră că trebuia să fie de la șocul de a fi ucis-o pe Mel Stevens, chelnerița de la Ștrengarul, crimă pentru care avea să petreacă douăzeci și cinci de ani în acea cameră de ospiciu. Astfel hotărâse judecătorul după un proces care se desfășurase rapid.

— Ești un norocos, îi zisese avocatul la finalul procesului.

Dacă n-ar fi fost smintit, ar fi îndurat penitenciarul, și acolo n-ar fi scăpat ușor. Cei slabi erau bătuți, violați, uneori uciși. Și la cum arăta, sigur ar fi fost unul dintre ei. De asta era convins. Perioada orfelinatului îi stătea drept mărturie. Totuși, Nero simțea că ar fi fost mai bine să ajungă în penitenciar. Ar fi vrut să moară și să scape de chinurile minții sale slăbite.

— Cum sunteți în dimineața aceasta, domnule Nero? întrebă Deka, în timp ce îi întindea cutiuța cu medicamente și un pahar de apă.

Nero le prinse.

— Ca întotdeauna, răspunse el.

Apoi luă medicamentele și bău paharul de apă. Când termină îi dădu înapoi Dekăi cele două recipiente. Asistenta le luă.

— Bravo! Sunteți un băiat cuminte! zise ea satisfăcută.

Deka dădu să iasă din cameră.

— Un băiat cuminte merită o răsplată, spuse Nero, încercându-și norocul.

Deka se întoarse spre el.

— Ce vă dorește suflețelul? întrebă.

— Lasă-mi radioul. Măcar azi, răspunse Nero.

Cu toate că inițial ezită, până la urmă asistenta îi făcu pe plac, pornind aparatul. Melodia curse melancolică prin difuzoare.

Si bô ‘screvê’ me ‘m ta ‘screvê be

Si bô ‘squecê me ‘m ta ‘squecê be

Até dia qui bô voltà, sodade

Deka se retrase și, pe măsură ce se îndepărta și cuvintele treceau prin aer, ceva se aprinse în Nero. O văzu pe femeia blondă retrăgându-se încet și el se duse spre ea la fel de încet. Deodată, imagini violente veniră spre el într-un amalgam înnebunitor. Corpul începu să îi tremure spasmodic, și-n clipa următoare asistenta alerga spre el, încercând să-i oprească criza. Deka apăsase deja pe butonul de urgențe, când un râs schimonosit îl cuprinse…

---