Levké

Dedicată apărătorilor Insulei Șerpilor, deveniți un simbol al eroismului și curajului
în fața agresiunii rusești când au refuzat să se predea în fața invadatorilor pe 24 februarie 2022.

Gustul mării îmi rămăsese pe limba umflată din cauza sării, dar, cel puțin, plămânii nu-mi mai ardeau din cauza apei care-mi ieșise pe nas și pe gură. Stăteam întins pe jos, cu obrazul drept lipit de o stâncă. M-am răsucit, o mișcare ce a necesitat un efort considerabil. Hainele îmi rămăseseră oarecum întregi, dar erau acoperite de sânge, întărit sub căldura soarelui. Aveam obrazul jupuit, o rană la ceafă, iar cotul drept era complet înțepenit. Cumva, în pofida durerii teribile de spate, am reușit să mă ridic. Îmi era îngrozitor de sete.

Am privit în jur, orbit de lumina strălucitoare a soarelui. Pescărușii cârâiau și zburau atât de jos, că aproape m-au atins cu aripile. Îmi aminteam vag de un naufragiu.

– Te pot ajuta?

Vocea ei semăna cu a unui înger. Era mică de statură, iar chipul îi strălucea precum cel al heruvimilor din icoane. Părul auriu îi cădea în cascadă pe umeri, iar ochii albaștri păreau să privească prin mine. Mi se părea că o recunoșteam de undeva, dar capul mi se învârtea, iar gândurile îmi erau răvășite. Fata stătea pe o stâncă, cu fața la soare, așteptând. Am dat să merg spre ea, dar panta abruptă m-a făcut să mă poticnesc. Mi-am păstrat cu greu echilibrul. Mă așteptam să-mi întindă mâna, dar n-a făcut-o.

– Parcă ziceai că m-ajuți.

– N-ai spus dacă vrei.

Remarca m-a făcut să pufnesc. De parcă n-ar fi fost evident câtă nevoie aveam de ajutor la halul în care arătam! Am dat din cap cu greutate.

– Bine. Ajută-mă!

A pornit spre mine, pășind cu tălpile goale pe pietrele negre acoperite ici-colo cu o iarbă țepoasă, verde-pal. M-a lăsat să mă sprijin de umărul ei și m-a condus în susul pantei.

Ce șoc am avut când am ajuns pe platoul gol, lipsit de copaci, de unde puteam admira întreaga insulă! Era mică, precum ferma unde crescusem, și sterilă, ca vaca mătușii mele, ce nu dăduse niciodată lapte. Stomacul mi s-a strâns, dar nu de la foame, ci de la senzația stranie că mă aflam acolo singur cu fata aceea, aproape o copilă, pe un petic de pământ din mijlocul mării nesfârșite.

M-a dus până în cel mai înalt punct al insulei, unde am văzut rămășițele a ceva ce ar fi putut fi numit civilizație. Existau colinele unui templu ce fusese, cândva, gigantic, acoperite de vița ce stătea aplecată sub greutatea strugurilor mari, purpurii. Dincolo de ele, sub tavanul surpat, între resturile de ziduri albite de vreme, se afla un bazin plin cu apă. Nu-mi venea să-mi cred ochilor.

După prima înghițitură, am început să mă simt mai bine. Fata mi-a înmânat un măr roșu, zemos, din care am mușcat cu poftă, uitând de povestea lui Adam și a Evei.

În afară de mere și struguri, în grădina ei se mai găseau salcâmi pitici și peri cu ramurile răsucite. Mirosea a cimbru și oregano. Pe pietre stăteau la uscat pești, stafide și smochine.

– Cine ești? m-a întrebat în sfârșit fata, după ce s-a asigurat că mi-am astâmpărat foamea și că rănile nu-mi erau prea grave.

– Makaryi, am mințit-o.

Auzisem cândva că vrăjitoarele puteau dobândi putere asupra cuiva dacă-i cunoșteau numele, iar acela ar fi fost pierdut. Totuși, salvatoarea mea nu arăta ca o vrăjitoare. Ochii ei de copilă se înnegurau când și când.

– Dar tu? am întrebat-o.

– Noi-noi suntem Levké, a răspuns blonda, aranjându-și tivul rochiei simple, de bumbac.

Probabil era bolnavă, mi-am spus, dar nu-mi puteam dezlipi privirea de la silueta și mișcările ei grațioase. Îmi părea în continuare cunoscută, deși nicio fată cuviincioasă nu s-ar fi comportat cum o făcea ea. Nu-și acoperea capul, nu-și prinsese rochia cu o cingătoare, nici nu și-o acoperise cu o fustă. Pe de altă parte, cine ar fi putut s-o vadă pe insula aceea?

Ne-am întins la umbra coloanelor, pe iarba ce nu mai părea la fel de aspră. Ronțăiam tulpina unei flori, iar tovarășa mea mă privea cu interes în timp ce o studiam din cap până-n picioare.

– Ce loc e ăsta? Ce faci aici?

– E insula mea, Levké. Poate că tu o știi drept Fidonisi.

– Insula Șerpilor… Deci aici am ajuns, mi-am plesnit palmele. Și ruinele sunt ale bine-cunoscutului templu al lui Ahile? Măi, să fie! Iar tu trebuie să fii faimosul oracol despre care vorbesc legendele! Hei, Levké, poate-mi ghicești și mie viitorul!

– O s-o fac, dar nu azi, a promis.

M-am încruntat. Deja nu mai era de glumă.

– Corăbiile opresc pe-aici? Voi putea să plec?

– Corabia pe care o aștepți nu trece prin locul ăsta. Dar firele sorții continuă să se toarcă. Cumva, ai ajuns aici.

– Corabia noastră a fost făcută bucăți. Am dat peste un uragan mai puternic decât tot ce am văzut vreodată pe Pontus-Euxinus. Nu cred c-a mai scăpat cineva.

– Ești negustor?

– Ceva de genul.

Nu voiam să recunosc că o parte semnificativă a averii mele avea la bază pirateria. Brațe și umeri musculoși, cicatrici pe tot corpul, tatuaje – ba chiar și înfățișarea mea ce amintea de un lup constituiau indicii către acea meserie periculoasă, dar prea puțin respectată. Însă zeii le zâmbesc celor îndrăzneți, cum obișnuia să zică Olaf.

Brusc, mi-am dat seama că nu-i mulțumisem Domnului pentru că mă salvase. M-am ridicat în picioare și am început să mă învârt în jurul templului.

– Ce cauți?

– Ceva care să semene cu o cruce sau cu o icoană… Doar nu mă pot ruga zeilor tăi păgâni, nu?

– De unde ești de loc?

– Păi… hălăduiesc pe mări de atâta vreme, că am și uitat unde mi-e casa.

De data asta nu mințeam. Nu în întregime.

– N-am casă, nu mi-am cunoscut tatăl și abia mi-o amintesc pe mama. Am trăit la o mătușă până când au venit niște oameni de m-au luat pe corabia lor.

Mi-am dres glasul. Nu doream să ofer mai multe detalii și, în plus, nu doream s-o sperii pe fată.

– Dar tu? De câtă vreme ești pe insulă?

– Suntem aici de când nimfa Thetis a ridicat-o din străfunduri pe vremea când îl jelea pe Ahile, fiul ei. I-a cerut lui Poseidon bucata asta de pământ și viața veșnică.

– Ahile cel lovit în călcâi? am întrebat, abia stăpânindu-mi râsul.

Fata era dusă rău, dar foarte frumoasă.

– Chiar el. Cel căzut în bătălia Troiei, a confirmat cu glas cald și și-a plimbat privirea peste ruinele templului.

– Locuiești aici? am indicat cu bărbia zidurile dărăpănate ce confereau iluzia unui adăpost.

– Locuim peste tot, a răspuns, zâmbind, iar gestul ei mi-a făcut pielea de găină.

Dimineața aducea cu ea pe insulă o briză ușoară. În zori, pescărușii se roteau pe cer, mirosul de cimbru era mai pătrunzător, iar mâncarea avea un gust de două ori mai bun. Silviile umpleau văzduhul cu cântecul lor, cufundacii își construiau cuiburile, iar stârcii băteau din aripi.

După-amiaza, păsările au dispărut. Soarele ardea nemilos, iar strălucirea apei te orbea. Când izbea stâncile, le umplea de spumă, lansând în aer un sunet ca un foșnet. Spre seară, țărmul se acoperea de șerpi negri, pe care fluxul îi lua cu el. În larg începuse furtuna, una care te făcea să-ți dorești să te ascunzi printre ruinele templului, admirând evlavios frescele ce înfățișau faptele lui Ahile și ascultând rugăciunile șoptite de Levké către zeița Thetis, în timp ce-și săruta inelul serpentiform de pe mâna dreaptă.

– Se transformă în șarpe, a explicat Levké.

– Cine?

– Thetis. Când își vizitează fiul.

– Auzi, nu cumva și iubitul lui a murit? Cum îl chema, oare?

– Patrocle, a zâmbit fata și a indicat o frescă scorojită. Și el e pe-aici. Vrei să vezi?

În dimineața următoare, ne-am scufundat amândoi sub unde, cât de adânc ne permitea aerul din plămâni. Pe fundul apei odihnea un vas pe care scria, cu litere grecești, Ο Πάτροκλος.

Împreună cu Levké am scos din cală o amforă generoasă, plină cu ulei de măsline. Apoi alta, cu semințe. Le-am măcinat; erau tari ca piatra. Am adunat ouă din iarbă și am copt un aluat într-un cuptor improvizat. Turta care a rezultat era aromată, mirosind a rozmarin și dragoste. Întreaga insulă era plină de iubire.

În fiecare zi, grijile provocate de fata întâlnită întâmplător mi se risipeau. Mă îndrăgosteam tot mai mult de ea. Adoram s-o văd dansând în roua dimineții, râzând alături de păsări; energia ei, felul cum îmi povestea legende interminabile despre zei și eroi, de parcă ar fi trăit nu doar una, ci mii de vieți. Putea fi veselă, tristă, dar niciodată furioasă, nici măcar când am spart, din greșeală, toarta carafei în care ducea apa, sau când am scuipat în izvorul de unde ne umpleam vasele. În ochii ei n-am zărit nicio clipă teamă, nici măcar atunci când o furtună a doborât salcâmul chiar peste ea, când un banc de câini-de-mare a trecut pe lângă noi, ori când m-am aprins prea tare și am ridicat mâna s-o lovesc, chiar dacă n-aș fi avut niciodată tăria să duc la capăt acel gest.

Încetul cu încetul, m-am obișnuit cu capriciile ei, chiar și cu felul în care se referea la propria persoană folosind pluralul.

Un singur lucru mă speria; când vântul sufla cu putere, iar soarele cobora spre orizont, mergea pe țărm și scruta vreme îndelungată zarea, fluturându-și mâna într-un gest de bun rămas.

Odată, pe o vreme ploioasă, Levké a făcut păpuși de paie, le-a numit surori, a rostit deja obișnuitele rugi către Thetis și Ahile și a îndesat ceva în gură. A început să miroasă a dafin.

– Acum putem privi în viitor, a declamat ceremonios, uitându-se prin mine.

Doream să mă-ntorc la vechea mea viață. Să fiu întâmpinat de țărmuri necunoscute, taverne zgomotoase, femei frumoase, sunet de pocale cu bere ciocnindu-se, de săbiile încrucișate. Tot ce-mi plăcea atât de mult. Dar, pe moment, mi se părea că o iubeam mai mult pe Levké. O adoram, de-a dreptul, dar mă temeam s-o ating, de parcă ar fi fost prea ușoară, prea fragilă, și s-ar fi putut frânge la cea mai mică atingere. Preferam doar s-o privesc, s-o inspir, s-o iubesc. Fir-ar să fie, nu voiam să plec nicăieri!

Levké a mestecat vreme îndelungată. Mirosul de dafin s-a răspândit în jur. Ochii i s-au dat peste cap, fața a pălit, iar mâinile i-au zvâcnit înapoi cu atâta forță, că gâtul i-a trosnit.

– Ce vezi? am întrebat-o când calmul de pe chipul ei a lăsat locul unei grimase.

– Vedem asfodele – nu, nu, sunt lanuri de grâu. Vedem o răscruce și pe Hecate, gata să-ți ia sufletul și să pledeze pentru tine în fața lui Hades însuși. O vedem pe Thetis. E furioasă. Are un dinte de șarpe. Deși poate că sunt doar lanuri de grâu, nu asfodele funerare.

A leșinat. Am prins-o, am stropit-o cu apă și i-am dat să bea.

– Ce spuneam?

– Ceva despre grâne, asfodele… Tot felul de nonsensuri.

A clătinat din cap și s-a uitat în ochii mei. I-am citit teama în priviri.

Într-o dimineață, când Levké alesese să se scalde în apa caldă, m-am apucat să studiez împrejurimile ruinelor. Așa am descoperit comoara într-unul dintre tuneluri.

De când mă aflam acolo, fără a fi dat peste acele căi ascunse? Chiar, de cât timp? Poate că ea era un fel de Circe, folosindu-și voința pentru a-l ține pe Odiseu înlănțuit pe insulă.

Înarmat cu acest gând și cu o torță, am pătruns în coridorul stâncos ce se deschidea în spatele altarului. Acolo se ridicase, cândva, o statuie a lui Ahile, căreia oamenii îi aduceau ofrande. Acum se mai găseau doar fragmente de marmură, unele arătând ca un tors, altele ca o jumătate de cap. Levké nu le adunase, nu încercase să reclădească statuia. Spunea că până și zeii plăteau tribut timpului, că însuși zeul meu avea să se piardă, la un moment dat, în fluviul uitării, dar nu voiam s-o cred. Ceva trebuia să rămână imuabil pe lumea asta. Dacă nu, de ce ne-am mai fi putut agăța noaptea, în pustietatea camerelor goale, în timp ce inima ne bătea cu putere, iar sufletul aluneca în abisul inconștienței?

Coridorul era mai îngust decât lățimea umerilor mei. Dar am continuat să mă strecor, până am ajuns la o mică peșteră, unde am putut să stau drept. Acolo am găsit amfore pline cu monede de aur, cu chipuri de regi bătute pe fețele lor, regi slăviți de popoarele ținuturilor dimprejur, dar care, acum, putrezeau în mormite neștiute.

Am adunat o mână de monede, le-am ascuns prin buzunare, în căciulă, oriunde am putut. Cu ele, speram să-mi pot cumpăra un vas mare, să-mi angajez un echipaj, să devin stăpânul mării, cu cea mai ascuțită sabie și cele mai noi dotări. Am fi putut jefui Trebizonda și Atena, poate însuși Constantinopolul.

– Să fugi cât mai departe de vrăjitoarea asta, îmi spunea o voce în cap. Chiar și dacă ar trebui să străbați marea înot.

Am ieșit de sub pământ, avid după o gură de aer și cu torța stinsă. Levké lucra prin vie. Voia să mă răsfețe cu niște vin, după care tânjeam de multă vreme. Când am văzut-o, toate gândurile trădătoare m-au părăsit. Levké mi-a zâmbit cu căldură. Degetele îi erau roșii de la zeama boabelor, rodul îngrijit atât de multă vreme și pe care intenționa să mi-l dăruiască în întregime.

– Ai găsit peștera, a comentat nonșalant și abia atunci mi-am dat seama că eram plin de praful roșiatic ce acoperea toate stâncile insulei. Makaryi, mă ajuți cu strugurii ăștia?

Încă îmi spunea așa. Numele acela se lipise de mine într-un fel în care n-o făcuse niciodată vreo altă poreclă.

M-am scuturat de praf, am ascuns monedele într-o groapă aflată în spatele unei bucăți din capul lui Ahile, apoi m-am dus s-o ajut.

Dimineața, încă dormeam când mi s-a părut că aud, ca prin vis, voci familiare. La început, nu mi-a venit să-mi cred urechilor, apoi am sărit în picioare și am fugit grăbit să văd fețele camarazilor mei.

Sosiseră pe o plută improvizată din scândurile epavei noastre. Scăpaseră ca prin minune și supraviețuiseră o vreme pe stâncile din jurul corabiei eșuate, luând mâncare și apă de la bord. Când au rămas fără provizii, au construit o plută și au pornit în direcția în care credeau că se afla continentul. Au ajuns, însă, la insula mea.

– Aveți nevoie de ajutor? i-a întrebat Levké.

Au râs, dar i-am dat un cot lui Olaf și i-am sugerat să răspundă la întrebare.

– O, te rugăm, doamna noastră, ajută-ne!

Levké n-a sesizat sarcasmul, sau n-a arătat niciun semn că ar fi făcut-o. A dat din cap, invitându-ne la masă, sau, mai degrabă, la rogojina întinsă între coloane.

Olaf era înalt și slab, ca un băț. Fața îi era plină de cicatrici care dădeau impresia că râdea continuu. Nici măcar eu nu eram întotdeauna sigur când glumea și când nu.

Yanis era un băiat simplu, cu o față drăgălașă, venit dintr-un sat neînsemnat. Ni se alăturase destul de recent și se pricepea mai bine la muls oi și capre decât să mânuiască o sabie, deși era dornic să învețe. Până la urmă, nimic nu e mai plăcut decât mirosul sângelui, când e vorba despre cel al inamicului, nu?

Ambii camarazi erau epuizați, murdari și zburliți. Părul li se lipise de la sare, iar buzele le erau crăpate.

Levké le-a adus apă, a cules câteva smochine coapte și a adunat ouă din cuiburile de cufundaci și de pescăruși. Când a revenit, terminaserăm deja vinul pe care-l ascunsese. Deși nu fermentase în întregime, ne amintise de vremurile bune de odinioară.

N-a comentat nimic despre asta, dar am observat o umbră de tristețe străbătându-i ochii.

– Voi doi v-ați…? a făcut Olaf cu ochiul către fată, urmat de un gest nepotrivit.

– Nu, am roșit eu. E diferită, înțelegi? am continuat în șoaptă.

– O-ho, unde-i armăsarul cu care am călărit jumătate dintre fetele de la miazănoapte de lacul lui Ovidiu?! m-a pocnit peste spate Olaf, aproape beat. Ei bine, poate renunți la tura ta. Pariez că-i fragedă ca pământul în mustul primăverii.

L-am pocnit peste față.

– Hei, ce te-a apucat? s-a înfuriat camaradul meu.

– E-a mea, pricepi?!

– Bine, bine, armăsarule, te lăsăm pe tine primul, m-a bătut Yanis peste spate.

Seara, camarazii mei obosiți au mers la culcare, cuibărindu-se în paiele de sub acoperișul stricat ce învelise, cândva, cel mai impunător templu din acea parte a lumii. M-am dus la Levké; tocmai își termina ritualul, trasând o linie invizibilă de la miazăzi spre miazănoapte.

Cerul avea o culoare violet, cu dâre aurii, roz și albastru cobalt. Fără să vreau, mi-am amintit de un pictor în a cărui casă am stat după un raid reușit. Cu cât i-am admirat mai mult opera, cu atât am vrut să fiu mai mult ca el: să amestec culori, să pictez cufere, să desenez imagini de sfinți. M-a învățat câte ceva din știința lui secretă. Păcat că a trebuit să-l omorâm.

Am atins mâna fetei. Și-a retras-o.

– Levké, m-ai putea iubi?

– Desigur, a răspuns fără ezitare.

– Ai vrea să…

Mă simțeam rușinat, ca un adolescent. M-a privit fără să clipească. Aștepta să termin propoziția, dar, sub căutătura ei – ochii mari, albaștri, copilăroși și înțelepți, în același timp – am simțit cum mă micșoram, intram în pământ, pierdeam abilitatea de a vorbi.

M-am întors la adăpostul templului, fără să-mi termin vorbele. Levké a revenit abia spre dimineață.

După ziua aceea, viața noastră confortabilă s-a schimbat. Olaf a prădat toate cuiburile, ceea ce a determinat păsările să evite insula de parcă ar fi fost ciumată. Yanis a dat foc ierbii uscate și lemnelor aduse de valuri pe țărm pentru a frige câteva broaște, dar flăcările au scăpat de sub control și au ars o porțiune mare de pământ.

Le-am arătat epava și am scotocit-o până am scos din ea tot ce ne putea fi de folos, inclusiv oasele pe care Olaf le clădea apoi pe stânci, precum niște temple păgâne. Susținea că cel mai bun mod de a te bucura de viață era să privești, ocazional, moartea în față.

Levké m-a evitat, poate pentru că m-am arătat interesat de ea, sau poate pentru că mi-am petrecut tot timpul cu tovarășii mei. Și-a îndreptat atenția spre prietenii ei imaginari, spre păsări, spre zei.

– Te deranjează că băieții mai stau cu noi o vreme? am întrebat-o, convins că era exact opusul. Vrem să construim o barcă din resturile lui „Petroclus” și să plecăm de aici spre nord-vest, către insulele bizantine. Te putem lua cu noi. Vrei să vezi uscatul?

– Nici măcar noi nu putem descâlci ițele Moirei, a replicat cu o voce distantă, evitând să-mi răspundă la întrebare.

În vocea ei încă se simțea blândețea, dar avea tot mai multe note melancolice. De parcă se pregătea pentru ceva din care nimeni nu se mai întoarce. De parcă știuse asta dintotdeauna.

Ne-am apucat să construim o barcă. Am adunat laolaltă scânduri pe jumătate putrezite din epavă și resturi aduse de apă pe țărmul insulei. În același timp, am pus deoparte comoara pe care doream s-o luăm cu noi. Olaf a ornat oasele cu mărgele și a așezat pe cranii diademe încrustate cu rubine și ametiste. Yanis a cărat de pe corabie tot ce i-a căzut în mână, inclusiv placa pe care scria „Petroclus”, un nume ce-i plăcuse.

– La ce-ți trebuie ăla, dacă oricum nu știi să citești? am glumit.

Ca să fiu sincer, eram speriat. De fiecare dată când mă uitam la epava profanată, mi se făcea pielea de găină. Mi-a fost și mai groază să mă uit la Levké când Olaf a adunat aurul din altarul templului.

Atunci a protestat pentru prima oară.

– Am zis că te ajut, dar nu ți-am dat permisiunea să-mi distrugi casa.

– Casă? a rânjit Olaf. Ăsteia îi spui tu casă? Ce? Te-aștepți să-ți petreci toată viața ascunzându-te pe bucata asta de piatră pe care-o numești insulă?

– Dacă vrei o corabie, o să-ți fac una. Dacă vrei bogății, o să-ți dau. Dar nu-mi mai silui insula.

Olaf a izbucnit în râs, iar Yanis i s-a alăturat. Eu îi priveam din apropiere, din spatele unei coloane înclinate, acoperite de viță. Nu mi se părea amuzant. Credeam în fata aia nebună, așa cum nu crezusem niciodată în mine, dar n-am reușit să-mi adun curajul să ies de unde stăteam ascuns.

Când ambarcațiunea a fost gata, am urcat comoara la bord. Conținea pocaluri, inele de preț și chiar câteva amfore antice.

Ne-am desprins de mal, iar valurile blânde ale dimineții ne-au purtat în larg. Băieții au pus mâna pe vâsle, dar eu nu puteam să-mi iau ochii de la silueta de pe stânci.

Chipul îi era împietrit, ca o mască funerară.

Aș fi vrut s-o văd plângând. Să-mi ceară s-o iau cu mine, sau să rămân acolo, cu ea. Dar a păstrat tăcerea.

M-a simțit golit. O iubeam. Nu pentru fața frumoasă și ochii adânci, de culoarea mării, nici măcar pentru dansul în roua dimineții, ori pentru poveștile ei magice interminabile. Înainte de ea, nimănui nu-i păsase atâta de mine. Nimeni nu mă-ntrebase dacă mâncasem, dacă dormisem bine, dacă mă deranjaseră privighetorile, sau dacă liliecii adăpostiți sub acoperișul templului mă atinseseră cu aripile lor.

Înainte de ea, nu trăisem.

– Suntem niște criminali, am spus dintr-o dat. Ucigași, hoți, violatori. Nici nu-i de mirare că Dumnezeu a trimis furtuna asupra corabiei. A existat un motiv în spatele salvării noastre pe insula asta. Voia să ne căim, să începem o viață nouă, una virtuoasă…

Olaf mi-a spus pe nume, dar suna de parcă ar fi fost vorba despre altcineva. Mai mult ca orice pe lume, îmi doream să rămân. Dumnezeu mă chema prin privirea abisală a persoanei iubite.

Eram pe punctul de a sări peste marginea ambarcațiunii, pentru a înota spre ea, când Olaf m-a lovit peste ureche,

– Tâmpitule! Luăm apă!

Într-adevăr, barca se îndepărtase de mal, dar se scufunda încetul cu încetul.

Vasul fragil, îngreunat de comoară, se ducea la fund. Una câte una, am aruncat bogățiile în mare, unde s-au pierdut pe vecie în valuri. Doar placa gravată cu numele „Patroclus” rămase plutind la suprafață, de parcă-și râdea de noi, trimisă de o putere divină.

– Comoara noastră! plângea Yanis, cu brațele încolăcite în jurul gâtului unei amfore.

– Salvați-vă, tâmpiților! a strigat Olaf.

Am avut timp doar să-mi iau cușma îndesată sub picioare. În ea, străluceau monedele găsite pe coridoarele templului.

– Asta de unde-a mai apărut? s-a încruntat Yanis, ce sărise în apă imediat după mine.

– Adică n-am pierdut toată comoara?

Nu i-am răspuns, ci am înotat tăcut spre mal. Simțeam privirea lui Levké ațintită asupra mea și, mai intensă, pe cea a camarazilor mei.

Odată ajunși la mal. Olaf m-a prins de haină. L-am prins și eu, la rândul meu. Ne-am rostogolit pe iarbă, iar monedele s-au împrăștiat pe stânci, zornăind.

– Opriți-vă! ne-a cerut cu glas șoptit Levké, dar vocea ei a răsunat puternic, autoritar. Mâine vă veți căpăta corabia dorită. Cât despre comoară, puteți lua monedele alea furate din templu, dar numai atât.

Și-a încheiat discursul și a pornit spre coloanele acoperite. Am rămas holbându-ne în urma ei.

Promisiunea că vom primi un alt vas a adus cu ea hohote de râs. După ce s-au amuzat pe seama lui Levké, companionii mei au trecut la mine. A trebuit să le povestesc despre catacombe și despre vasele pline cu aur.

Ne-am uscat pe stâncile fierbinți și ne-am gândit ce vom face în continuare.

– Construim altă barcă și o umplem cu aur, a subliniat Olaf.

– Monedele astea sunt de-ajuns pentru toți, le-am atras atenția. Levké a zis că…

– Așa te-ai înmuiat, că mi se face greață! Până și Yanis se descurcă mai bine cu negoțul ca tine. Știe că, dacă ne-nmuiem, e cel mai rău lucru care ni se poate întâmpla.

– Fiecare dintre noi e deja amenințat cu pedeapsa eternă într-un ceaun confortabil din iad. Ce mai avem de pierdut? s-a grăbit Yanis să se ridice la nivelul laudelor. Oricum, sunt pe uscat de atâta vreme… iar nebunatica de Levké e așa de frumoasă…

A închis ochii, visător, și s-a atins în zona intimă.

– Are sânii așa de plini, e atât de gingașă, exact pe gustul meu…

– Te-ai țicnit? E slabă ca o scândură. Arată ca prima mea soție. La fel de roșcată și năsoasă, la fel de impredictibilă, i-a retezat-o Olaf.

Am simțit o fierbințeală cuprinzându-mi măruntaiele și urcând spre plexul solar. Mă sufoca. M-am plesnit peste față, obligându-mă să revin la realitate.

– Deci asta-i! Vrăjitoarea are o mie de chipuri. Mă tot întrebam „De cine-mi amintește?” În copilărie, am avut o vecină care arăta exact ca ea. Mă cam îndrăgostisem de ea, pe atunci…

M-am simțit trădat. Fata pe care o vedeam ca pe o zeiță se dovedise a fi doar un demon cu o mie de fețe. Un monstru. O Circe trădătoare.

Olaf a scos-o din templu. Yanis a legat-o de un păr pe care ea îl îngrijise cu ardoare, protejându-l de furtuni.

– M-ai păcălit! Ne-ai păcălit pe toți! am șuierat și am plesnit-o peste față.

Levké n-a spus nimic. Pentru prima oară, i-am citit dezgustul pe chip.

I-aș fi suportat mânia, râsul amenințător, dar nu dezgustul.

Am strâns-o de umerii acoperiți cu o cămașă vaporoasă. A țipat, iar dezgustul de pe chip i s-a transformat în dispreț. Mi s-a insinuat sub piele ca un stigmat, arzându-mă, străpungându-mi inima.

– Nu trage de timp, mi-a atras atenția Yanis. Eu urmez.

Olaf l-a dat deoparte.

– Cunoaște-ți lungul nasului! E rândul meu.

Am rânjit.

Era a mea și a nimănui altcuiva. Îmi aparținea.

– Ne-au numit Levké de multă vreme…, a rostit fata brusc.

Glasul ei a făcut păsările cerului să amuțească, valurile să se liniștească.

– Știu, am replicat, strângând-o mai tare. Un nume fără sens, „alb” în greacă.

– …pentru că suntem albe, neprihănite. Nu ne temem și nu cunoaștem ura.

Cred că am strâns-o prea tare. Am auzit un trosnet. Gâtul fetei s-a îndoit nenatural, dar încă mă țintuia cu privirea. A continuat să vorbească, iar sunetul vocii ei mi-a ridicat părul pe spinare.

– Suntem sufletele celor binecuvântați ce sălășluiesc între lumea celor vii și a celor morți. Protejăm templul, iar comoara le aparține celor care au nevoie de ea.

– Eu am nevoie de ea! am strigat cu o voce pe care nu mi-am recunoscut-o și i-am dat drumul. Noi avem nevoie de ea, femeie nebună!

– Ați avut nevoie o dată.

S-a îndreptat și și-a ridicat capul. De-a lungul brațelor i s-au încolăcit șerpi negri. Levké s-a îndepărtat de păr și și-a întind mâinile spre noi, cu palmele în sus.

– Ce dracu-i asta? s-a bâlbâit Olaf.

– Funiile… Am legat-o chiar eu…

– Uite-ți funiile, și-a întins fata spre Yanis brațele acoperite de șerpi. Ia-le!

El s-a ferit, de parcă ar fi fost o leproasă. Levké a zâmbit. Un zâmbet cum putea avea doar cineva binecuvântat.

Cu gesturi lente, și-a scos de pe deget inelul în formă de șarpe și l-a aruncat spre stânga, fără să privească.

O corabie a apărut în partea aceea a insulei. Catargele atingeau cerurile, iar pânzele albe ca zăpada fluturau în briza blândă.

– Am pregătit-o pentru voi. Din stejar trainic, cu pânze de mătase și vâsle atent cioplite. Păcat că nu mai aveți nevoie de ea. Un vas cu totul diferit vă va transporta astăzi.

Levké a ridicat brațul și corabia s-a dizolvat în aer. La fel s-a întâmplat și cu aurul din punga mea; am simțit că era mult mai ușoară.

Apoi au sosit păsările. Lăstuni albi și-au făcut apariția din toate direcțiile, rotindu-se prin aer în traiectorii ciudate. Zburau tot mai jos. țipau, de parcă ar fi vrut să ne acopere nu doar glasurile, ci chiar și gândurile, întreaga ființă.

Dinspre ocean și-au făcut apariția șerpi. Erau cu zecile. Sau… cu sutele, cu miile? Animalele preferate ale lui Tethis, după cum îmi spusese cândva Levké.

– Lasă-ne să plecăm, o, măreață zeiță! a căzut Yanis în genunchi, cuprinzându-se cu brațele.

Olaf i-a urmat exemplul. Era pentru prima dată când îl vedeam așa smerit și trist. Așa îngrozit.

– Lasă-ne să plecăm, o, Levké! a implorat.

Dar știam că nimic n-o putea clinti pe Levké. Vântul a pornit să bată pe tot cuprinsul insulei, formând o pâlnie în mijlocul căreia stăteam noi, pe ruinele templului lui Ahile și a mamei sale, Tethis.

Iubita mea mi-a privit pentru ultima oară forma umană. În zadar i-am căutat iertarea în priviri.

Levké a deschis larg brațele și s-a transformat într-un stol de lăstuni albi.

Șerpi ni s-au strecurat pe sub haine, în urechi, în zonele intime. I-am strivit, i-am scuturat, dar erau atât de mulți, încât nu le puteam face față. Mi-am smuls unul din jurul gâtului și am urlat cât m-au ținut plămânii:

– Levké! De ce-mi faci asta, nebuno?

Nu mi-a răspuns. Stolul de lăstuni m-a asurzit cu țipetele sale. Mi-a sfârtecat ficatul, mi-a scos ochii, mi-a smuls din piept inima caldă încă.

Epilog

Iată-mă, din nou, pe corabie. Încărcată până la refuz, se mișcă încet, de parcă ar înainta contra furtunii. Vântul umflă pânzele negre ca tăciunele. La cârmă nu se află nici căpitanul, nici vreun marinar. Mergem spre miazănoapte, unde cerul e îngălbenit de ultimele raze de lumină ce străpung norii.

Femei și copii necunoscuți – toți urcă pe punte și privesc soarele pentru ultima dată. Unii își mușcă buzele până la sânge, pentru a simți că încă sunt în viață. Unii își deplâng propria moarte. Alții caută să se împace cu soarta. Vântul le răvășește părul, le sfâșie hainele, le amuțește glasurile, le usucă lacrimile care n-au apucat să cadă.

Lângă mine se află Olaf și Yanis.

– Nici măcar diavolul nu mă va dori, șuieră Olaf printre dinți și se aruncă peste copastie, în valurile înspumate.

O clipă mai târziu, e din nou lângă mine, dar ud ca un câine în vântul tăios. Yanis se vaită tăcut. Spune că a trăit atât de puțin și n-a avut timp să-i spună mamei sale cât de mult o iubește.

Olaf îmi dă un ghiont. Mă ia prin surprindere și sunt tentat să-l lovesc, la rândul meu, dar chipul său palid e o mască a prostrației.

– În sfârșit, privesc moartea în ochi…

Întorc capul și văd insula familiară. Craniile celor morți din timpuri imemoriale se holbează la corabia noastră. La fel ca Levké. Femeia ridică mâna dreaptă și ne face un semn de rămas bun. Așa cum a mai făcut de sute, de mii de ori până acum.

– Mi-ai spus că mă așteaptă câmpuri de grâu! Că Hecate îmi va lua sufletul și-mi va oferi iertarea! strig disperat, aplecându-mă peste balustradă.

– Hecate ne ascultă rugile. Îți ține partea în fața zeilor, dar tu însuți ți-ai schimbat soarta. Azi ai ales uitarea.

Marea se agită, înspumată. Furtuna devine tot mai puternică, întinzându-ne pânzele, îndepărtându-ne de insula blestemată. De insula binecuvântată.

Apoi traversez râul. Credeam că voi uita, dar, în schimb, eu sunt cel uitat.

Voi hălădui pentru eternitate pe Câmpia Asfodelelor și-mi voi aminti. O voi iubi pe Levké pe vecie.

Din scrierile aduse din Regatul lui Hades de poetul Orfeu.

---

traducere din ucraineană în engleză Vee Voytovych
traducere din engleză în română Lucian-Dragoș Bogdan