Rastafarianul gunoaielor

Le voi pune un răsad
căruia i se va duce faima;
nu vor mai fi mistuite de foame în țară
și nu vor mai purta ocara neamurilor
Ezekiel 34:29

 

Printr-un clic al mausului, Zimbabwele pe care-l cunoștea și-l veghea Tah Matimba intră în comă.

Șirul de computere din vastul laborator subteran, situat sub o clădire banală din Mt. Hampden, le confirmă acest lucru atât lui, cât și colegilor săi. Douăzeci și cinci de experți în informatică, conduși de Matimba, opriseră internetul în numele Guvernului din Zimbabwe. Serviciile VoIP, operațiunile bancare, schimbul de fișiere muzicale și video, precum și legătura cu rudele și prietenii din străinătate – totul încetase. Nu mai rămăseseră decât zumzetul instalației de climatizare și o atmosferă încărcată de tensiune, în care toată lumea își ținea respirația.

Afară, pe străzile din Harrare și din celelalte orașe, se instaură haosul, odată ce locuitorii descătușară mânia acumulată față de inabilitatea guvernului de a da măcar impresia că încerca să rezolve criza economică și socială cu care se confruntase țara lor în cea mai mare parte a perioadei de după obținerea independenței. Picătura ce umpluse paharul se dovedise, de data aceea, o nouă creștere a prețului combustibilului. Activiștii politici ceruseră un „boicot în masă”.

Unii oameni dăduseră curs apelului, rămânând închiși în case, iar unele firme nu deschiseseră în dimineața aceea. Dar alții ieșiseră pe străzi. Baricadaseră arterele principale și-i atacaseră pe cei care, indiferent de motiv, lăsaseră impresia că le ignoraseră avertismentele de a sta deoparte și, astfel, fuseseră catalogați drept trădători ai poporului.

Apoi, începură jafurile, vandalismul. Fură trimise armata și poliția. În zonele urbane mai sărace, care, în vremea regimului colonial, fuseseră ocupate exclusiv de negri, merseră din ușă în ușă și săltară toate persoanele de sex masculin peste cincisprezece ani. Înainte ca totul să se sfârșească, aveau să se consemneze, cu siguranță, încălcări ale drepturilor omului.

CIO, agenția națională de securitate și informații civile, considera că unele acte de vandalism nu erau rodul întâmplării, ci fuseseră atent orchestrate și coordonate de grupări finanțate cu bani din afară. Rapoarte ale agenților CIO care asistaseră la întâlniri ale grupărilor civile ce avusese loc pe tot cuprinsul țării, descriseseră, parafrazându-l pe Președintele Mao Zedong, că ciberspațiul ajunsese să fie considerat apa în care înotau activiștii.

Am rezolvat-o, își spuse Matimba, studiind camera goală. Scosese dopul; apa și peștii se scurseseră în canalizare. În câteva zile, poliția și armata aveau să-i readucă în simțiri pe cei cuprinși de prea mult zel revoluționar. Totul avea să revină la normal, dar, mai întâi, o serie de oameni aveau să fie cuprinși de zelul internării în spitale. Pe urmă, vor putea chiar să-și primească internetul înapoi.

Matimba rânji. În momente ca acela, ar fi mers perfect câteva beri, un joint și păsărica strâmtă, dar umedă, a uneia dintre adolescentele acelea orfane, ce abandonaseră școala și se aciuaseră pe lângă localurile de striptease de pe strada Chinhoyi. În seara aceea, însă, localurile aveau să rămână închise. Totuși, știa pe unde locuiau unele dintre fete.

– Nkosi, tu iei primul schimb, își instrui un subaltern posomorât, cu ochelari. Voi, ceilalți, mergeți acasă să vă odihniți, dar stați pe lângă telefoane. N-ar trebui să meargă nimic rău, dar e mai bine să fiți pregătiți.

*

– Matimba!

Se răsuci și-l văzu, pe coridorul cu aer condiționat, pe Steve Ndumba, amețit.

– Bine că te-am prins, omule! Câțiva jurnaliști americani sunt reținuți la secția de poliție Avondale. Un anume Donny Burrell și un Zeke Maniacky. Au cu ei niște dispozitive la care poliția crede c-ar trebui să se uite un expert.

– Mă duceam acasă să mă relaxez după noaptea asta grea, când am oprit internetul, spuse Matimba. Dar hai să-i vedem pe americanii ăia!

– Îi cunoști? îl întrebă Ndumba în vreme ce ieșeau afară, în lumina dimineții, întreptându-se spre parcare. Se pare că nu prea avem date despre ei.

– Nu, aprobă Matimba, conștient că spusese doar o jumătate de adevăr.

Nu auzise de Zeke Maniacky și se întreba dacă era tot agent CIA. Cu Donny Burrell interacționase online, dar se și întâlniseră de câteva ori. Împreună, împiedicaseră al-Qaeda să infiltreze un intermediar în transferul de bani, care se dădea drept proprietarul somalez al unui internet café și al unei case de schimb valutar din Harare.

*

Se dovedi că Zeke Maniacky era de la NSA. Îi dezvălui asta lui Matimba când rămaseră singuri, Ndumba fiind plecat să-l intervieveze pe Burrell.

– Doamne, ce mă bucur că ai venit tu, Matimba! spuse americanul după ce se prezentară – atât cât puteau s-o facă ținând cont de context. Bine, știu că, și dacă ar fi trimis pe altcineva, tot tu te-ai fi uitat la echipamentul nostru.

– A fost o mișcare deșteaptă să vă lăsați arestați în Avondale, îi întoarse Matimba complimentul. Nu toate secțiile au minți suficient de luminate încât să se gândească să ne cheme pe noi.

– O, am testat câteva! se amuză americanul. Voiau să-i mituim ca să ne dea drumul.

Matimba râse și el, apoi redeveni serios.

– Ok, cu ce treburi pe-aici?

– Voi sunteți ce care ați oprit internetul, în timp ce armata și poliția aveau grijă să supună populația, spuse Maniacky. Mai mult ca sigur că se va găsi cineva cu un VPN și o să-l opriți și pe ăla. Văd că aveți câteva VPN-uri proprii; fain. Unul dintre ele ni se pare interesant. Și, când mă refer la noi, zic de băieții de la Washington.

– Un VPN dintr-un stat aproape eșuat din Lumea a Treia a făcut marele NSA să bată drumul până aici ca să arunce un ochi? comentă Matimba, mai mult pentru sine. Înseamnă că e ceva de capul lui!

– Da, domnule, e! spuse Maniacky, cu fața luminându-se de entuziasm. Ăia din Washington și din alte locuri care știu despre el fac pe ei de frică.

– Stai așa… alte locuri?

Trecuseră ore bune de când nu mai fusese în camerele de chat, ocupat fiind cu oprirea internetului.

– E ditamai uraganul, îl informă Maniacky cu o mândrie de neînțeles. Iranienii, rușii, chinezii, englezii, nord coreeni, egiptenii, turcii… Toți ăștia cărora le place să țină internetul sub control. Adică mai toată lumea.

– Și VPN-ul ăsta a fost creat în Zimbabwe? întrebă Matimba.

– VPN-ul ăsta deja a început să ocupe ciberspațiul, deși majoritatea lumii încă nu știe, răspunse Maniacky. Toți cei care au avut de-a face cu el încearcă să găsească metode să-l blocheze.

– N-o puteți face nici voi?

Dacă, mai devreme, Matimba nu fusese foarte atent, devenise doar ochi și urechi. Maniacky se uită în jur, precaut, deși nu erau decât ei doi în încăpere.

– Printre lucrurile confiscate de poliție e și un hard extern de 3TB. Conține toate informațiile pe care le-am adunat până acum despre VPN-ul ăsta dement.

– Dement? se miră Matimba. I-am mai auzit pe americani numind lucrurile „babane” și altele de genul ăsta, dar VPN dement?

– Algoritmii programează lucrurile în direcții pe care nimeni nu și le imaginează! se entuziasmă Maniacky. Dacă Cthulhu și Cei Vechi ai lui Lovecraft ar fi cei care fac calculele, cam așa ar ieși. Unii suspectează o inteligență artificială, alții sugerează originea extraterestră, dar cineva a spus că totul pare mai curând mistic.

– Mistic? își spuse Matimba, dându-și seama de ce, în aceste condiții, îl considerau americanii dement.

– Da, ca gematria. Unui tip, evreu, i s-a părut că recunoaște valori numerice biblice, dar, după ce a urmat pista asta, a conchis că era un fel necunoscut de gematrie. Tu ți-ai făcut studiile în Israel; ai dat peste așa ceva?

– În Israel, nu, răspunse Matimba gânditor.

Maniacky se dovedise suficient de perspicace ca să vină la el.

– Are un nume? îl întrebă direct.

– Răsadul căruia i se duce faima. Ce naiba-i asta? Crezi că poți afla ce e-n spatele prostiei ăsteia, Matimba? întrebă americanul, plin de speranță.

– În afară de onorariu, vreau bilete pentru mine și unii membri ai familiei ca să plecăm din țară, spuse Matimba. O să vrea destui să se tireze din Zimbabwe după evenimentele de săptămâna asta, Fac o listă și ți-o trimit.

– Și dacă onorariul e suficient de mare ca să închiriezi un avion și să-l umpli cu toată familia? supralicită Maniacky. Din partea noastră o să mai ai nevoie doar de vize.

Un onorariu baban, consemnă Matimba, apreciativ.

– Bine, prietene, hai să te scoatem de aici!

Ndumba conduse americanii la ambasadă, în timp ce Matimba se întoarse la sediul diviziei de informații pentru o întâlnire de criză cu ceilalți șefi. Noul VPN intrase și în atenția lor. Deja era de așteptat ca două sute de dispozitive să se conecteze la el până după-amiaza. După aceea, urma potopul. Vicepreședintele nu fusese încă informat. Deocamdată, nu era nevoie. Desigur, în afara cazului în care divizia de informații nu arunca prosopul. Dacă se întâmpla asta, armata avea să se ocupe de problemă în stilul propriu. Dar asta ar fi transmis un semnal către clasa politică cum că divizia de informații era inutilă. La 37 de ani, Matimba se simțea prea tânăr ca să devină inutil.

Cu toate acestea, le-o trânti direct, fără menajamente. Repuneți în funcțiune internetul. Astfel, vestea despre noul VPN se va răspândi mai încet. Asta ar oferi timp pentru a da de urma celui care-l configurase, înainte să provoace daune reale. Întreruperea internetului fusese prevăzută să dureze cel puțin o zi întreagă, iar majoritatea organizatorilor boicotului fuseseră deja reținuți, oricum.

Privind la bărbații și cele câteva femei din jurul mesei – oameni care nu avuseseră telefon până după vârsta de patruzeci de ani – Matimba își dădu seama că-și răcea gura de pomană.

– Cu tot respectul, vakuru, dar trebuie să mă ocup de problemă chiar din clipa asta. Cu fiecare secundă pe care o pierd în ședința asta, VPN-ul câștigă teren. Vă rog să-mi permiteți să mă retrag.

Directorul CIO îl expedie cu un gest neglijent al mâinii. La fel ca majoritatea celorlalte fosile, nu era capabil să înțeleagă ce rost avea prezența la reuniuni vitale pentru siguranța națională a acelor nou-veniți conectați la tehnologia de vârf, care vorbeau aproape exclusiv în acronime și cuvinte telescopate. În opinia lui, singurul lucru la care puteau fi folosiți era depistarea idioților care, din plictiseală, sau bravada conferită mai curând de anonimatul mediului online, decât de convingeri politice, postau imagini jignitoare cu președintele, prelucrate în Photoshop. Cam la asta se rezumau preocupările din Zimbabwe în materie de securitate cibernetică.

*

Matimba conducea pe străzi dezolante. Ici, colo, trecea printre vehicule în flăcări și grupuri mici de oameni bătuți crunt, ori fugăriți de soldați și polițiști. După lăsarea întunericului dacă evenimentul avea să mai continue, soldații și polițiștii urmau să se ocupe în mod special de femei. Avantajele meseriei.

Fu oprit de patru ori și tot de atâtea ori i se permise să meargă mai departe, după ce se află cine era. Ce era. Nimeni nu îndrăznea să se pună în calea celui ce opera din umbră, cu atât mai puțin să-l rețină.

Privit de pe drumul principal, cartierul St. Mary din orașul Chitungwiza părea un mormânt al tarabelor abandonate, cu fâșii de plastic fluturând pe schelete șubrede din metal și lemn, asemenea ghirlandelor rămase după un dezmăț, al locuințelor dărăpănate, al prafului, al grămezilor de gunoi și al țevilor de scurgere sparte. Cu toate acestea, regimul își proclama supremația asupra acelui peisaj în paragină, smulgându-i pe bărbați din case și lovindu-i cu bastoanele chiar în fața porților, în timp ce se delecta cu țipetele lor.

La mallul din Chigovanyika, Matimba trecu la treabă și interogă un detașament de poliție dacă reținuse vreun rastafarian. St. Mary se mândrea cu o comunitate ce avea o istorie îndelungată. Spre deosebire de coreligionarii lor din zonele mai prospere ale orașelor, rastafarienii din St. Mary și din cartierele învecinate tindeau să-și manifeste susținerea față de demagogia naționalistă de culoare a regimului. Deși puțini membri ai regimului ar fi putut afirma cu sinceritate că sentimentul era reciproc, ei nu erau, cu siguranță, percepuți ca o amenințare la adresa siguranței naționale.

Cu excepția rastafarianului gunoaielor.

*

În urmă cu aproximativ zece ani, Obert Kashangu, pe atunci în vârstă de 35 de ani, fusese reținut de poliție sub suspiciunea de a fi fost implicat în piratarea unui site guvernamental, pe care îl modificase pentru a afișa imagini explicite cu acte de brutalitate comise de poliție și armată împotriva protestatarilor civili. Cazul său suscitase un viu interes, întrucât respectivul site fusese considerat imposibil de spart. Agențiile de securitate și companiile de tehnologie din China, SUA și Israel, care dezvoltaseră sistemele de protecție împotriva piratării, ajunseseră la disperare.

Pe vremea aceea, Matimba abia împlinise douăzeci și cinci de ani și încă nu lucra pentru CIO. Fusese recrutat după ce fratele său mai mare, stabilit în Marea Britanie, nu-i mai putuse plăti taxele de școlarizare, întrucât problemele legate de statutul de imigrant îl împiedicau să se angajeze. Regimul luase frâiele și se oferise să-l trimită la o universitate din Ivy League, în State. Era la curent cu interesul său pentru criptografie după ce acesta își ajutase mătușa – care, la acea vreme, era prietena unui ministru – să instaleze un program de monitorizare și interceptare pe telefonul mobil al unui rival politic.

Când Matimba revenise de la cursurile din America, China și Israel, Obert Kashangu nu mai era deja o preocupare a nou-înființatei divizii de informații. Un coșmar de care scăpaseră. Totuși, realizările sale constituiau lecturi obligatorii în cercurile pasionaților de tehnologie din Zimbabwe. Matimba le studiase cu atenție și scrisese articole pe baza lor. Îi trecuse chiar prin minte să-l recomande drept sursă de idei pentru romane noului său prieten de pe Facebook din Marea Britanie – un rastafarian care scria povești science-fiction și de groază. Totuși, având în vedere că agențiile de securitate din întreaga lume încă încercau să dea de urma lui Kashangu, părea mai înțelept să contribuie la menținerea lui în uitare.

După ce fusese reținut de poliție și predat CIA-ului – care-l supusese unora dintre cele mai odioase torturi de care erau capabili agenții săi – viața lui Kashangu intrase într-un declin accentuat. Soția îl părăsise, luându-i cu ea pe cei doi băieți. O simplă căutare pe internet ar fi confirmat că era fericită cu noua sa viață, în calitate de soție a pastorului unei biserici a comunității din Zimbabwe stabilite în Noua Zeelandă. Când ieșise din închisoare, Kashangu descoperise că rudele și recuperatorii de creanțe îi devalizaseră calculatoarele. Niciunul dintre ei n-avea habar în ce măsură puteau revoluționa informațiile stocate pe ele accesul digital și securitatea pentru națiunile mici. Potrivit Google, cel mai căutat lucru din Zimbabwe pe motorul său de căutare era o fotografie cu posteriorul cântăreței americane Beyoncé.

Ultima dată când se mai aflaseră vești despre el, Kashangu își câștiga cu greu existența reparând calculatoare și dispozitive electronice portabile într-o cocioabă amplasată pe terenul prăfuit din fața mallului din Chigovanyika. Își desfășura activitatea sub numele de „Rastafarianul gunoaielor” – o poreclă care pornise ca o insultă șovină, aruncată la adresa sa în cadrul unei discuții pe rețelele de socializare. Comunitatea de informații și criptografie își pierduse interesul față de el și se ruga la Bunul Dumnezeu să nu mai apară niciodată un altul. Fragmentele rămase din tratatul său despre criptografie și VPN-uri erau privite la fel cum priveau învățații bisericii presupusa existență a unor cărți de magie ce expuneau cele mai de negrăit blasfemii.

– Sunt câțiva rasta în camionetă, îl informă polițistul înalt și plin de coșuri, purtând o uniformă cu câteva numere prea mare – care îi dădea aerul unui copil sărman, îmbrăcat în singura haină avută la dispoziție de către niște părinți ce sperau c-o va umple pe măsură ce vor trece anii și va mai crește.

Arătă cu bastonul spre vehiculul oprit, ca un păstor plictisit, dar abil, care ajuta un potențial cumpărător să facă o alegere.

Matimba coborî din mașină, iar polițistul îl conduse spre camionetă. O polițistă cu o mină la fel de plictisită, echipată și ea pentru intervenții în forță, păzea partea din spate a vehiculului, admirându-și colegii care loveau doi bărbați întinși pe jos; bufniturile se auzeau puternic, sec, de parcă ar fi bătut un covor.

– Vrea să-i vadă pe rasta, îi comunică polițistul.

Femeia aprobă ușor din cap și arătă, nonșalant, spre vehicul. Polițistul se uită lung la ea, dar alese să nu comenteze pe marginea indiferenței afișate. Deschise ușa din spate a camionetei. Dinăuntru izbucniră țipete îngrozite și implorări, care se stinseră la vederea lui Matimba. Era o duhoare de vomă, sudoare și sânge, de parcă ar fi deschis un portal către o dimensiune demonică. Bărbatul ignoră mirosul, ca și cum era obișnuit cu el. În întunericul dinăuntru, distinse câteva capete cu șuvițe împletite. În rest, se vedea doar o masă de carne bătută, schingiuită, cuprinsă de spaimă.

– Îl caut pe Rastafarianul gunoaielor, băieți. Unde pot da de el?

În tăcerea care urmă, toate privirile o evitară pe cea a lui Matimba. Bărbatul exemplifică, printr-un gest, ce avea să facă pentru a-i convinge să vorbească. Se auzi, brusc, un glas afectat, cu accent jamaican.

– I-aici și peste tot, frate! Transcendent, înțelegi? Viu, fizic, da’ invizibil, ca Maiestatea Sa Imperială.

Menționarea titlului onorific imperial dădu naștere unui murmur de venerație profundă, fanatică. Matimba constată, cu îngrijorare, că nu-l putea potoli doar cu o privire severă. Poliția avea să aibă mult de lucru cu indivizii respectivi ca să nu devină o problemă pe viitor. Dar el avea nevoie de răspunsuri. Îi veni o idee, ca o revelație.

– Și unde-și are rădăcinile Rastafarianul ăsta? întrebă, simțindu-se ca un ateu înconjurat de adepții unui cult bizar, obligat să se alăture unei litanii absurde.

Un bărbat de vârstă mijlocie, relativ corpolent, îi depăși în fugă; burta i se scutura sub cămașa leoarcă de sudoare. Doi polițiști se aflau pe urmele sale, în echipament de intervenție, cu bastoanele pregătite. Aproape că te-ai fi așteptat să-l vezi apărând din partea cealaltă pe Childish Gambino – desculț și la bustul gol – dansând azonto și scandând „Asta-i America!”, înainte de a înșfăca o armă automată și trage în toate direcțiile. Doar că nu erau în America, ci în Zimbabwe.

– Rasta gunoaielor s-o mutat la Moody Kamp, sunt două luni acum, kând hoții o furat kalkulatoare și alea! spuse o voce.

Murmure de aprobare însoțiră afirmația. În jargonul rastafarian jamaican – care urmărea să elimine conotațiile negative din limba engleză – expresia sunt două luni acum însemna, de fapt, în urmă cu două luni.

– L-ai văzut acolo? îl provocă Matimba.

– Io nu, șefule! replică vehement rastafarianul. Da’ akolo-i Omu’, de-akolo pleakă Răsadu’ peste tot. Omu-mparte iarba și noi Îl vedem, înțelegi? Demult, era mesaje-n muzica reggae, în tobele Nyahbinghi. Akum, vine prin iarbă, prin răsad, înțelegi? Ne-arată temelia la toată kreația, înțelegi? Face praf Babilonu’ dă pă interneți. Leagă omu’ ku rădăcinile lui, înțelegi?

Matimba se dădu un pas în spate. Soarele îi încălzi fața. Nu ajungea nicăieri cu fanaticii aceia drogați, dar măcar aflase despre un loc. Se întoarse spre polițistul înalt și slab, cu fața plină de coșuri și o uniformă mult prea largă, care îl condusese până la vehicul.

– Vreau ca toți acești oameni să fie reținuți până vin eu la secție să-i interoghez mai amănunțit, spuse el. Unde îi duceți, mai exact?

– Chitungwiza Central, șefule! veni răspunsul. Numai acolo e destul loc ca să-i ținem pe toți…

Matimba deja era în drum spre propria mașină. În jurul lor, regimul fierbea și exploda cu brutalitate, fără oprire.

*

Conform celei mai recente informări primite de la sediul central al diviziei de informații, vestea blocării internetului se răspândise deja. Se părea că niciunul dintre activiști nu anticipase acea măsură drastică a regimului. O pagină de Facebook îi îndemna pe toți cetățenii zimbabweni din Marea Britanie să sune sau să trimită mesaje rudelor sau prietenilor de acasă, pentru a-i informa despre utilizarea VPN-urilor.

Divizia, însă, preconizase o asemenea mișcare și crease o jumătate de duzină de VPN-uri pentru a-i ține pe toți ocupați timp de câteva zile. Poate că avea să le distragă atenția de la Răsadul Faimei.

Moody Camp se ridica pe malul unui afluent al râului Hunyani, într-un fel de țară a nimănui amplasată între municipalitățile Harare și Chitungwiza. La începutul secolului, în plin val de confiscări ale fermelor comerciale deținute de albi – acțiune întreprinsă de țărani de culoare dornici de pământ și încurajați de regim – zona, mare cât un teren de tenis, fusese ocupată de șase familii de rastafarieni care cultivau legume și fructe și le vindeau la oraș. Autoritățile deveniseră interesate de ele când începuseră să extragă gaze din apele reziduale deversate în râul Manyame de către municipalitatea din Chitungwiza. Pe vremea când studia în Statele Unite, Matimba citise despre descinderea poliției în tabăra rastafarienilor; considerase situația regretabilă, dar uitase de ea și trecuse la știrea despre un politician din opoziție implicat într-un proces de stabilire a paternității.

Pe drum, Matimba află de la un grup de polițiști că Moody Camp încă mai exista, dar era nelocuit. Îi lăsă să-și vadă de bătrânica îmbrăcată în uniforma Uniunii Mamelor din cadrul Bisericii Anglicane din Zimbabwe, pe care o băteau de zor. Își împietri inima în fața rugăminților ei, printr-un uriaș efort de voință antrenat în înțelegerea clară a modului în care funcționau lucrurile în acea țară.

În mijlocul atâtor violențe, devenea ușor să treci cu vederea cât de frumoasă era ziua aceea. În timp ce pășea hotărât pe poteca ce se îndepărta de St. Mary și ducea spre râul Manyame, Matimba admiră vegetația verde, înteruptă de formațiuni stâncoase. Auzea vuietul râului izbindu-se de granit – un sunet puternic, liniștitor. La orizont se adunau nori. Briza avea să-i aducă mai aproape spre sfârșitul după-amiezii și ploaia odată cu ei. În orice altă zi, ar fi auzit deja râsetele femeilor care se scăldau și spălau rufe, chiar înainte de a ajunge în dreptul cotiturii de unde se vedea din nou malul râului. Ar fi fost acolo și pescari. Dar și cărămidari, oameni ce adunau nisip din râu și cultivatori de legume. Matimba știa toate acestea despre locul respectiv, deși nu mai fusese niciodată acolo, căci existau multe zone asemănătoare în jurul fiecărui centru urban important din țară.

În ziua aceea, nu se auzeau decât sunetele naturii. Spălătoresele, cărămidarii, pescarii – toată lumea rămăsese acasă, deși aveau nevoie să-și câștige existența. Matimba mergea pe o cărare pustie, cu râul curgând vijelios în dreapta sa. Brusc, se trezi că ajunsese la Moody Camp.

Era o grădină întinsă pe o porțiune de pământ de mărimea unei curți generoase, printre meandrele râului. Vegetația luxuriantă îl impresionă pe Matimba: sygyzium, papaya, mango, guave și bananieri ale căror fructe atârnau din ramuri. Se vedea că nu-i mai îngrijise nimeni de ceva vreme. Mai existau și alți pomi fructiferi, pe care nu reuși să-i identifice, precum și plante aromatice. Și marijuana.

Verifică încă o dată dacă văzuse bine. Era, într-adevăr, marijuana. Creștea în spatele șirului de colibe, pe o colină ce se înălța deasupra clădirilor, formând un paravan împotriva vântului. Dar nu asta îl nedumerise. Era cultivată în curtea din spate în numeroase gospodării din toată țara.

Planta în sine constituia problema. Era una singură, iar aspectul neliniștitor i-l dădea felul cum se înălța, ca antena TV a bunicului său. Izbucni într-un râs nervos, ce se stinse în atmosfera apăsătoare a locului. Planta de marijuana părea… Matimba alungă cuvântul „vie”, reamintindu-și că plantele înfipte în sol erau, prin definiție, vii. Nu, cuvântul potrivit ar fi fost… activă. Părea preocupată să facă ceva, mecanic, metodic, întocmai cum un releu de telefonie mobilă „făcea” ceva, deși stătea ancorat în sol.

Privirea lui Matimba se îndreptă spre ușa colibei deasupra căreia se înălța, impunătoare, planta de marijuana. Era întredeschisă. Se îndreptă agale spre ea și o împinse, deschizând-o.

Scena care i se înfățișă în fața ochilor părea desprinsă dintr-un coșmar. Un bărbat zăcea pe o canapea – un rastafarian cu barba deasă, ce-i acoperea pieptul ca un covor, cu șuvițe împletite împrăștiate precum niște frânghii murdare. Avea ochii închiși, de parcă ar fi ascultat muzică în surdină. Totuși, nu el constituia imaginea de coșmar.

Viziunea apocaliptică o dădea ansamblul de calculatoare, cu șase monitoare afișând o succesiune amețitoare de simboluri. Matimba recunoscu cifrele etiopiene. Dinspre calculatoare porneau cabluri care șerpuiau spre capul rastafarianului întins pe canapea. Matimba se aplecă pentru a-și confirma teribila bănuială ce-i încolțise în minte: firele erau conectate direct la capul bărbatului, asemenea unor stick-uri USB.

Și asta nu era tot. Matimba sesiză cât de bine luminat era interiorul colibei: o irizație palidă, aidoma celei emise de monitorul unui calculator, inunda locul. Însă nu se zărea nicio sursă aparentă a respectivei lumini. Preț de o clipă, Matimba se întrebă dacă nu cumva sclipirea aceea constituia rezultatul milioanelor de calcule efectuate simultan.

Ochii rastafarianului se deschiseră brusc. Îl privi fără nicio urmă de uimire. Luat prin surprindere, Matimba făcu un pas înapoi. Rastafarianul gunoaielor întinse un braț osos, acoperit cu implanturi bizare, sclipind în verde și roșu, și apucă un mănunchi de frunze de marijuana. Abia atunci observă Matimba că peretele din spate nu exista – sau, cel puțin, nu în forma clasică din cărămidă. Spațiul era ocupat de planta uriașă de marijuana și de movila de pământ pe care creștea aceasta. Matimba își îndreptă din nou atenția către rastafarian. Acesta mesteca frunzele lent, senzual. Șuvițele împletite ale bărbii îi șerpuiau precum niște plante acvatice. Mișcarea încetă când bărbatul zâmbi și spuse:

– Bună ziua, domnule Matimba.

– Mă… cunoști? replică musafirul.

– Soft de recunoaștere facială, explică rastafarianul. Tocmai ți-am extras și ți-am analizat amprenta digitală. Fiecare pagină pe care ai vizualizat-o vreodată în viață – am văzut-o și eu, chiar acum. Fiecare videoclip; mii de ore de lungmetraje, reluări TV, documentare și știri, conversații telefonice și materiale pornografice. Iată cât de repede pot efectua calculele.

– Răsadul nu-i decât „iarbă”? se interesă Matimba, neîncrezător.

Omul tocmai ți-a spus ce poate face când e sub influența ei, iar tu-l întrebi dacă nu-i decât „iarbă”?

– Răsadul Faimei alimentează un sistem de operare, replică gazda.

– Dar…

Matimba nu-și găsea cuvintele. Se uită în jur, de parcă ar fi căutat ceva. Nimic n-avea sens. Mai dăduse peste discuții despre computere organice; existau lucrări extrem de ingenioase pe această temă. Însă, până atunci, era destul de convins că manipularea efectivă a activității neuronale organice pentru a imita și a depăși circuitele informatice avea să rămână, probabil, domeniul science-fiction-ului pentru încă multe secole. Cu toate acestea, chiar în acel moment, avea în fața ochilor materializarea acelei teorii extravagante.

Dintr-o dată, se auzi o pocnitură uscată, ca a unui lemn ce se crăpa. Matimba văzu pământul repezindu-se spre el. Apoi, totul se cufundă în întuneric.

*

Percepu mișcarea și conversația șoptită încă înainte să deschidă ochii. Își dădu seama că se afla în aceeași colibă, legat de o targă. Ridicând capul, văzu un bărbat cu spatele acoperit de șuvițe împletite aplecat deasupra Rastafarianului gunoaielor, mutându-și privirea de la acesta la o tabletă pe care o ținea în mână. Un cablu pornea de la dispozitiv și intra direct în capul gazdei. Al doilea rastafarian vorbi din nou, iar Matimba recunoscu limba: era amharică. Cine știe ce spuneau?

Apoi, dând aprobator din cap, al doilea rastafarian deconectă tableta și ieși din câmpul vizual al lui Matimba. Abia atunci observă acesta modemul gri, de mărimea unei cutii de chibrituri, atașat la ceafa bărbatului. Un șir de luminițe clipi într-o succesiune necunoscută. După faptul că lumina păli preț de o clipă, Matimba își dădu seama că omul ieșise din colibă. Rastafarianul gunoaielor se răsuci spre musafir și-i zâmbi.

– Văd că ai revenit printre noi, agent CIO Matimba. Îmi cer scuze că asociatul meu te-a luat prin surprindere, dar Asrat e de părere că, pentru moment, e mai bine să rămâi imobilizat.

– Ce-aveți de gând să faceți cu mine?

– Mă tem că ce am vrea să facem și ce s-ar putea întâmpla înainte să trecem la treabă sunt două lucruri diferite.

Matimba se strădui să se ridice în șezut. Teama lăsă locul nedumeririi. Rastafarianul gunoaielor zâmbi.

– Ăia care te-au trimis te caută. Americanii intră chiar acum în Chitungwiza și sunt foarte neglijenți ce vorbesc. Israelienii, rușii, chinezii și englezii trag cu urechea, ca să afle ce se-ntâmplă. Bine, e clar că zimbabwienii vor găsi primii locul ăsta.

– Voiai să mă cuplezi la sistem, nu? întrebă Matimba.

În glasul lui, nerăbdarea se împletea cu teama. Gazda aprobă.

– Toți trebuie să fie legați la sistem ca să poată accesa VPN-ul? continuă interogatoriul.

– Nu, veni răspunsul. Eu m-am conectat ca să învăț Răsadul Faimei despre codurile neuronale umane, în timp ce el învață limbajul mașinilor. Asrat și ceilalți sunt de părere că ar avea de învățat și de la tine. Dar nu-i timp. Locul ăsta trebuie să rămână secret.

– Dacă-mi dai drumul, îmi pot convinge superiorii să pună iar în funcțiune internetul. Asta o să le abată atenția de la tine…

– Prea târziu, observă resemnat rastafarianul. Experții în IT de pe tot globul au simțit mirosul. Nu trebuie să mă găsească aici.

– Te poți deplasa?

Cu ochii minții, Matimba văzu imaginea istorică a gherilelor naționaliste transportându-l pe mediumul spiritual al lui Mbuya Nehanda — o întruchipare vie a tradițiilor poporului din Zimbabwe — în Zambia, unde insurgenții aveau baze.

– Eu, da, dar nu și plantele…

Sunetul unor pași ce se apropiau îl întrerupse. Asrat năvăli în încăpere:

– Vine Babilonul! spuse, printre gâfâituri.

Babilonul reprezenta, desigur, poliția și orice alte forțe coercitive ale statului. Geniul IT care ajutase regimul din Zimbabwe să țină sub control ciberspațiul fusese dat dispărut și începuseră căutările.

– Dezleagă-l! îi ordonă Rastafarianul gunoaielor. Știe ce are de făcut.

Matimba dădu să spună că nu știa. Dar Asrat îi vârî ceva în buzunar și-l împinse afară, în noapte, prin ușa întredeschisă

*

Tah Matimba fu concediat din divizie când începu să manifeste semnele unei deteriorări progresive a sănătății mintale. Vorbea singur despre chestiuni tehnice sau interpreta, ore în șir, cântece populare din anii ’80. Nimeni nu legă acele schimbări de comportament din noaptea în care mersese la Chitungwiza, întrucât nimeni nu-l văzuse strecurându-se afară din coliba Rastafarianului gunoaielor în acea noapte fatidică când construcția arsese din temelii.

Psihiatrul care-l examină și-i puse diagnosticul sugeră un posibil complot: un dușman îi strecurase o substanță halucinogenă în mâncare sau în băutură. Sau, mai probabil, munca intensă de prelucrare a datelor, implicând algoritmi și programare, își pusese amprenta asupra psihicului unui tânăr ce nu avea prea multe modalități de recreere. Oricare ar fi fost cauza, Matimba nu mai era suficient de lucid pentru a fi de folos serviciului de informații. Psihiatrul le recomandă celor de la CIO să adopte metode mai stricte de monitorizare și protejare a sănătății mintale a agenților săi. Raportul fu arhivat.

Matimba fu externat din Secția 17 a spitalului Parirenyatwa (sau Kumapenzi – „la nebuni” – așa cum era cunoscută pe scară largă) după aproximativ zece luni. Se întoarse într-un Zimbabwe care depășise deja episodul violent din ianuarie 2019. Problemele ce declanșaseră tulburările sociale – stilul de viață ostentativ al clasei conducătoare, întreruperile în furnizarea energiei electrice și a apei, precum și penuria tot mai accentuată de produse în magazine – persistau, ba chiar se agravaseră. La fel se întâmplase cu controlul ferm al regimului asupra țării.

Apartamentul unde locuise anterior fusese ocupat de un rapper cu un stil de viață extravagant, a cărui chirie era plătită de una dintre numeroasele sale iubite stabilite în străinătate. Mobila lui Matimba se afla la casa părinților săi din Waterfalls, însă calculatorul și tableta fuseseră confiscate de niște indivizi cu aer sinistru, îmbrăcați în costume închise la culoare. Matimba fusese suficient de prevăzător încât să nu le lase acestor indivizi impresia că-și ștersese cu grijă toate fișierele și istoricul de navigare chiar înainte de a-și pierde mințile. Indivizii rămăseseră convinși că Matimba fusese curtat de câțiva giganți din Silicon Valley, care renunțaseră la el după ce începuseră să se manifeste semne tot mai accentuate de psihoză.

Matimba se duse pe Milton Avenue, la verișoara sa, Jemima, care conducea un ONG ce se ocupa de fete provenite din medii defavorizate. Matimba nu știa exact cu ce se ocupau. Important era că acolo existau câteva calculatoare și tablete pe care el le putea folosi și că avea acces la o conexiune de internet de mare viteză. Intră în contul bancar din Armenia și efectuă un transfer către un prieten din Regatul Unit. Acesta îi dădu la schimb, prin Western Union, echivalentul sumei în dolari americani. Apoi împrumută douăzeci de dolari de la Jemima și-și petrecu noaptea cu o femeie întâlnită pe Fife Street.

A doua zi, după ce ridică banii de la Western Union și-și plăti datoria față de Jemima, Matimba urcă într-un autocar care se îndrepta spre est. Dacă cineva avea să-i monitorize comunicațiile, ar fi aflat că purtase o corespondență pe WhatsApp cu un cunoscut vindecător prin credință din Nyanga și că fusese invitat la lăcașul acestuia pentru a încerca să-și rezolve problemele de sănătate mentală printr-o abordare spirituală. Cei care îl monitorizau știau că Matimba mai vizitase lăcașul lui Madzibaba Stenifeji, de la Biserica Apostolică Nyeredzi Nhatu, de câteva ori înainte să fie internat în Secția 17. La prima vedere, vizita n-ar fi ridicat suspiciuni; chiar și în secolul XXI, mulți locuitori din Zimbabwe oscilau între medicina tradițională și cea modernă.

Sanctuarul Bisericii Credinței Apostolice Nyeredzi Nhatu se înălța pe un deal. În valea de dedesubt apăruse un mic sat, populat cu oameni veniți să caute vindecarea prin puterile lui Madzibaba Stenifeji. Odată cu lăsarea serii, se aprindeau focurile. De pe deal se înălțau cântece – voci bogate, melodioase, care o implorau pe Fecioara Maria să se lase cuprinsă de compasiune și să-L îndemne pe Fiul ei să intervină neîntârziat împotriva suferinței umane de pretutindeni.

Odată cu el mai coborî încă o duzină de oameni, pornind agale spre locul de unde se auzea cântecul, pe urmele unei dâre cenușii, șerpuitoare, de pe sol. Matimba merse după grup preț de câțiva pași, apoi coti spre stânga. Era puțin probabil ca cineva să observe că se abătuse de la cale, chiar și dacă ar fi fost în plină zi; lumea nu prea se uita în direcția respectivă.

Cu ani în urmă, terenul fusese folosit drept pășune pentru vite. Băieții își aduceau acolo turmele, adunându-se la umbra copacului în timp ce animalele pășteau iarba prezentă din abundență în apropierea râului. Se jucau, se hârjoneau, sau își îndemnau taurii să lupte între ei. Băieții mai mari se dădeau la fetele venite să spele rufele. În zilele acelea, locul era ocolit. Acolo trimitea Madzibaba Stenifeji demonii și blestemele exorcizate din cei ce veneau să-i ceară ajutorul.

Poteca trecea pe lângă râu. Amintirea îl purtă pe Matimba la malul râului din Chitungwiza. Aproape că putea zări silueta celor șase colibe pe fundalul cerului negru și planta uriașă de marijuana din spatele lor. Răsadul.

Matimba înainta tăcut, nerăbdător. Liniștea nopții se risipi pe măsură ce percepu un sunet aflat la limita spectrului auditiv uman: un fel de clinchet, asemenea unei ploi ușoare răpăind pe o suprafață metalică. Știa despre ce era vorba; aerul din jurul său era saturat de milioane de calcule simultane.

Asrat ieși din coliba din mijloc.

– Totul e pregătit, spuse solemn.

Matimba trecu pe lângă el și păși înăuntru; interiorul era învăluit într-o nuanță cenușie, stranie. Văzu patul și un șir de monitoare. Sunetul cristalin deveni tot mai puternic, contopindu-se cu aerul. Matimba se răsuci spre Asrat, ce-l urmase înăuntru.

– Planta știe multe, deja, dar mai ai atâtea s-o înveți! spuse rastafarianul.

– Ai îngrijit-o bine, îl complimentă Matimba.

– Predecesorul tău a fost înțelept că a dat semințele mai departe, observă Asrat.

– Asrat, ce s-a-ntâmplat cu Rastafarianul gunoaielor? întrebă Matimba.

– Trebuie să-i dăm bătaie!

În timp ce Matimba se așeza pe pat, Asrat începu să rostească o rugăciune rastafariană în amharică, similară unui imn din ortodoxia etiopiană. Matimba nu-l putea vedea din locul unde stătea, dar îl auzea manevrând diverse echipamente. Fumul de marijuana plutea lent în aer, însă devenea greu de spus dacă în colibă ardea într-adevăr planta respectivă, sau dacă acele calcule, însoțite de sunete cristaline, prindeau forma fumului și exercitau asupra lui un efect psihotrop.

Matimba simți o ușoară înțepătură când vârfurile acelor de interfață îi fură introduse în ceafa rasă. Fluxuri de cod îi inundară mintea. Le trimise, la rândul său, înapoi. Asemenea unui muncitor de la o linie de asamblare complet automatizată, studie diverse părți ale internetului și văzu cum prindeau contur șuvoaie de date binare. Avu nevoie doar de câteva secunde, dar află multe despre țara ai cărei conducători erau hotărâți să închidă internetul. Văzu zăcămintele minerale gajate în favoarea unor puteri străine pentru câteva sute de milioane care ajunseseră în conturile offshore ale oficialilor. Studie dovezile privind soarta unor activiști răpiți.

Apoi, deveni una cu Răsadul Faimei. Cineva avea să se logheze în curând.

---

traducere de Lucian-Dragoș Bogdan