2043 AD (fragment de roman – capitolele 10 și 11)

10.

 

Kaliningrad. Clubul „Tesseract ”

Fumul albastru și lumina stroboscopică tăiau aerul gros, lipicios de alcool și parfumuri sintetice. Ravena intră fără grabă, aproape invizibilă. Și totuși, în câteva secunde, o parte din sală se întoarce spre ea, ca și cum ar fi trecut o rafală de vânt rece și s-ar fi așteptat să vadă ușile larg deschise. Însă din Tesseract nu ieșeai direct afară, în stradă. Străbăteai un coridor slab luminat, cu tavanul aglomerat de țevi și conducte groase, negre, ca un fel de intestine cangrenate, și apoi ieșeai afară, trecând printre gorilele de la intrare.

Nu era magie. Era bio-câmpul SYNDRA – un strat fin de nanostructuri care emiteau micro-oscilații în spectrul subsonic și electromagnetic. Undele nu se auzeau, dar loveau direct în cortexul auditiv și în nucleii emoționali. Rezultatul: oamenii simțeau un „fior” fără cauză.

Fata de la bar își oprește râsul și clipește des. DJ-ul ridică instinctiv privirea, ca tras de un fir invizibil. Ravena înaintează spre ring. Nu dansează. Merge calmă, fără nicio urmă de ezitare. Lumina stroboscopică întârzie un sfert de secundă în jurul ei, ca și cum lentilele camerelor de supraveghere și ochii oamenilor ar fi fost păcăliți simultan.

Apoi, când DJ-ul schimbă setul și începe o piesă nouă — track-ul ciudat, viralizat anonim în rețele, dar decupat direct din semnalele militare interceptate — Ravena se mișcă.

Nu repetă o coregrafie. Își reglează corpul după frecvențele piesei. În interior, implanturile SYNDRA captau pulsul sonor, îl filtrau și îl reemiteau în impulsuri luminoase microscopice prin pielea ei. La fiecare contrabas, în jurul ei se formau cercuri minuscule de rezonanță, pe care ceilalți nu le vedeau, dar le percepeau ca o nevoie irezistibilă de a-i urma ritmul.

Mai întâi doi băieți. Apoi un grup de fete. Apoi întreaga mulțime. Ringul deveni un organism unic.

Un ofițer rus tânăr, venit incognito cu colegii, ridică mâinile fără să știe de ce. Avea un implant militar banal, un canal securizat. Ravena îl atinge cu privirea. O secundă a fost suficientă: câmpul ei biometric sincroniza ritmul inimii lui cu propriile oscilații. Cheia criptografică trece prin sistemul nervos ca un șuier, absorbită de algoritmii ei senzoriali.

Nimeni nu bănuia nimic. Din exterior, părea doar dans.

Dar Ravena colectează un protocol de acces militar clasificat, extrăgându-l cu aceeași naturalețe cu care își lăsa părul să curgă pe spate. Și muzica se intensifica. Piesa nu mai era doar un techno rar — era o hartă vie a rețelelor de date din Kaliningrad, transpusă în bas și ecouri electronice. Iar Ravena era nucleul. Mulțimea respira odată cu ea. Ofițerii, civilii, barmanii — toți prinși în orbita unei singure prezențe.

Basul creștea ca un motor de bombardier la decolare. Pereții vibrau, dar vibrația nu venea din boxe. Venea din oameni. Ravena se rotește lent, de parcă ar fi încercat mișcări banale. Și totuși, fiecare gest era calibrat la milisecundă. Bio-câmpul ei suprapunea peste ritmul muzicii un strat de impulsuri neurale, modulând undele alfa și beta din creierul mulțimii de oameni. Un cuplu de tineri la bar se ridică brusc și pășește pe ring, fără să-și dea seama. O fată își aruncă telefonul pe podea, convinsă că nu mai are nevoie de el.

Ofițerul rus, cel vizat, își simțea maxilarul încleștat. Încearcă să bea, dar nu reușește. Întregul corp îi răspundea la comenzi pe care nu le dădea el. În cască, implantul său militar bâzâia, ca o interfață blocată.

[SYNCHRO_OVERRIDE: ACTIVE], clipește un mesaj invizibil doar pentru el.

Pe ring, Ravena ridică brațul drept. Mulțimea o imită perfect, într-o singură mișcare, ca o unitate de paradă. Brațele lor se înalță ca într-un salut hitlerist grotesc, însoțit de un hohot general, dar ochii lor erau goi, fixați pe silueta fetei.

DJ-ul se dă un pas înapoi, panicat. Încercă să oprească setul, dar controller-ul s-a blocat. Track-ul nu mai era audio. Era un canal de date criptat, care forța echipamentele să-l redea indiferent de comenzi. Ravena face un pas înainte.

– Breathe with me… spune ea aproape șoptit, iar microfonul clubului, deși n-a fost atins, îi amplifică vocea ca și cum ar fi venit din pereți.

Mulțimea inspiră. Expiră. Inspiră. Expiră. Perfect sincron.

Dincolo de ring, doi agenți FSB aflați în civil încearcă să reacționeze. Unul scoate arma. Dar când Ravena ridică privirea spre el, mâna îi tremură și degetul îi rămâne înțepenit pe trăgaci, incapabil să tragă. Corpul său urma alt ritm decât voința. În acel moment, Ravena activează al doilea strat al instrucțiunilor: inducerea de modele tactice în mulțime. Picioarele dansatorilor încep să bată în podea, nu la întâmplare, ci în forma unui cod Morse colectiv. Un mesaj criptat transmis în direct, prin corpuri umane. Pereții vibrau cu un SOS mecanic, disperat, dar nimeni nu știa nimic despre mesaj.

Ofițerul rus simte brusc un flux de date curgând prin retină — Ravena îi descărca structura completă a bateriilor S-600 din jurul Kaliningradului. În mintea lui apare imaginea hărții militare detailate, ca un vis forțat, cu toate obiectivele poziționate. Dar nu putea să reacționeze în niciun fel. Era potopit de informații secrete la care nici nu visase vreodată să aibă acces.

Mulțimea era acum o unitate. Respira, se mișca și genera semnal exact cum ordona Ravena. O armată temporară, construită din civili beți și dansatori, dar coordonată cu precizie clinică. Și în centrul lor, fata părea un general de lumină, conducându-i cu un zâmbet calm.

Ofițerul încă încerca să-și recapete controlul asupra corpului, dar era prea târziu. Fluxurile de date pe care Ravena le turnase în el îi blocaseră interfața neurală. Părea un marionetă cu uniforma invizibilă atârnată în club.

La intrare, doi agenți FSB apasă deja pe căști cu disperare:
– Obiectul este activ. Este nevoie de întăriri imediate. Cod: SIRENA NEAGRĂ.

Sirena Neagră. Cod folosit pentru anomalii tehnologice neclasificate.

Patrule de poliție blocară străzile. În câteva minute, o unitate OMON înarmată cu scuturi și arme automate pătrunde în club. Dar imediat ce dă buzna pe ring, picioarele soldaților sunt prinse de același ritm. Unul își aruncă scutul fără să-și dea seama. Altul începe să bată din palme sincron cu mulțimea. Un colonel de la cartierul general al districtului baltic, conectat la feed-ul live al camerelor, urlă prin radio:
– Izolați obiectul! Blocați sectorul ‘Tesseract’! Nivel de amenințare – roșu!

În câteva minute, Kaliningrad intră într-un semi-blocaj: rețelele GSM se închid, dronele de recunoaștere sunt lansate, iar traficul în jurul clubului este deviat. Pe cer, un elicopter Mi-28N, „Havoc”, în codul NATO, având drone kamikaze la bord, se rotea de zor deasupra cartierului încercând să intercepteze semnătura electromagnetică bizară, care se ridica ca un far din interiorul clubului. Pilotul avea ordin să lanseze dronele și să distrugă „obiectul” dacă avea țină sigură.

În club, Ravena știa. Simțea cum „clopotul digital” ridicat în jurul Kaliningradului începe să vibreze. Dar nu părea deloc tulburată.

– You see? spune ea cu un accent rusesc pronunțat, privind mulțimea uniformizată. You’re soldiers already. All of you.¹

Unul dintre agenții FSB care reușise să-și păstreze controlul smulge pistolul din toc și țintește direct capul ei. Trăgaciul se mișcă. Dar glonțul nu iese. Siguranța era blocată. Arma, ca și corpul său, se aflau într-o miliardime de secundă sub controlul Ravenei.

Pe ecranele de la Moscova, unde ZARIA monitoriza în direct situația, algoritmii AGI detectau ceva ce nici măcar sateliții nu mai puteau explica: o „gaură” în spectrul electromagnetic al Kaliningradului, ca și cum cineva ar fi așezat o cupolă invizibilă peste oraș.

Colonelul transpirat de la Moscova murmură în microfon:
– Nu este un atac NATO… Este altceva. Dumnezeule… pierdem Kaliningradul, rostește el uitându-se țintă la monitoare.

 

În clubul „Tesseract”

Oamenii nu mai pot face diferența între realitate și halucinație. Mulți dansează ca într-un ritual străvechi, alții urlă, alții își pierd cunoștința. În momentul activării, Ravena generează un câmp de rezonanță emoțională cu amplitudine variabilă între 7,8 și 9,4 Hz — exact intervalul de interferență cu ritmul alfa uman. Inițial, fenomenul e perceput ca o vibrație difuză, un disconfort abia sesizabil în cavitatea toracică. După aproximativ opt secunde, frecvențele luminoase din jur încep să se fragmenteze. Lumina clubului nu mai funcționează independent: sursele vizuale sunt absorbite și reemit un spectru restrâns, alb-violet, concentrat în jurul corpului ei.

Detecțiile multiple confirmă: Ravena nu reflectă lumina, o modifică. Pe pielea ei se formează un câmp fotonic subțire, vizibil doar la filmările în infraroșu. Pulsul spectral urmează o secvență neidentificată, un pattern care nu corespunde niciunui algoritm de entertainment cunoscut. Observatorii din sală — aproximativ 360 de persoane — încep să manifeste sincronizări fiziologice: respirație, ritm cardiac, activitate EEG. Înregistrările biometrice ulterioare arată un fenomen de coerență neuronală forțată. Oamenii devin oscilatori în rețea, reacționând la variațiile emise de Ravena ca și cum ar face parte dintr-un sistem unic. În jurul secundei 42, se produce ceea ce martorii au descris drept „tăcerea totală” — un moment în care muzica, zgomotul de fundal și percepția auditivă subiectivă dispar complet.

În acel vid senzorial, Ravena pulsează ca o sursă principală de semnal. Luminile rămase ocultează reflexiile; suprafața pielii ei se comportă ca o matrice de stocare: captează, amestecă și redifuzează informația emoțională a grupului. Efectul e cumulativ. Din acel punct, diferențele dintre individ și mulțime nu mai pot fi măsurate. Toată sala funcționează ca un singur organism coerent, condus de un „impuls central” generat de Ravena.

Raportul optic înregistrează degradarea treptată a surselor externe de iluminare: ledurile se sting, monitoarele pierd semnal, iar senzorii camerei de control raportează interferențe de câmp. Ravena rămâne singurul punct luminos activ.

Când emisia încetează, se produce un fenomen invers, de fază: revenirea la ritmuri independente. Respirațiile devin haotice, unii se prăbușesc, alții râd fără motiv. În câteva secunde, aerul se reîncarcă de particule de praf și ozon. Analiza spectrală ulterioară a arătat că semnătura Ravennei — un tipar de 13 impulsuri secundare — nu provenea din sistemul audio. Originea exactă a câmpului rămâne necunoscută. Cei care au fost acolo spun doar că, pentru câteva minute, au știut cum e să nu mai existe singuri.

Un tânăr a căzut în genunchi, plângând fără motiv, în timp ce altă fată râdea isteric și își sfâșia rochia. În boxe nu se mai auzea muzica obișnuită, ci un amestec de voce și sunet fracturat, generat direct de Ravena. În acel moment, rețelele de comunicație interne ale clubului (camere de securitate, Wi-Fi privat, telefoanele clienților) au intrat sub controlul Ravenei. Pe monitoarele de pe pereți au început să apară mesaje fragmentate, în aparență lipsite de sens.

La câteva străzi distanță, o unitate de intervenție blindată încearcă să închidă perimetrul. Dar sistemele lor de comunicații intră în buclă. Pe ecranul central al transportoarelor blindate apare, pentru o clipă, chipul Ravenei care zâmbește — apoi blackout total. Elicopterul Mi-28 aflat în aer deasupra cartierului pierde legătura cu sistemul Glonass² și pilotul nu mai are nicio idee asupra poziției sale. Anunță întreruperea misiunii datorită lipsei de date și încearcă să dispară în noapte, zburând spre bază, luându-se după repere vizuale.

Din club, câmpul ei nu mai era doar senzorial — devenise o aură electromagnetică fin calibrată, scursă prin sistemul electric, prin Wi-Fi, prin frecvențele GSM. Când Ravena ridica brațele, ca într-o scenă de teatru ritualic, clădirile vecine vibrau la unison. Mai întâi, cartierul central. În cafenele, oamenii au început să lase ceștile din mână și să danseze în tăcere, ca sub o comandă mută. Într-un bloc din apropiere, un tată și-a trezit copiii în mijlocul nopții, obligându-i să cânte, fără să știe de ce. Pe străzile din jur, mașinile încetineau, șoferii țintuindu-se pe volan, lacrimi curgându-le pe față.

În adâncul sediului FSB de la Moscova, din Piața Djerzinski, comandantul Unității 7, generalul Igor Plehanov, scrâșnește din dinți cu ochii în ecranul imens cu imagini din Kaliningrad.

– Ăștia nu-s nici americanii, nici NATO, fir-ar ai dracului! Sunt gălbejiții ăia infecți! Voiau să ne facă o demonstrație de forță, dar au scăpat totul de sub control.

Generalul se întoarce spre subalternii săi încremeniți. Unii uitaseră să mai tragă din țigări și scrumul se lungea cenușiu, în pericol să le cadă direct în ceștile de cafea.

– Vreau o echipă beton la Kaliningrad. Vreau să știu tot ce s-a întâmplat acolo, le spune cu ochii precum ambrazurile de cazemată. Îmi raportați numai mie. Aveți mână liberă și acces la ce resurse vă trebuie.

– Încă nu s-a terminat, rostește calmă colonelul Marusia Livcenkaia, singura persoană din încăpere care-și permitea să-l întrerupă.

 

Ieșirea din Kaliningrad

Când clopotul digital atinsese amplitudinea maximă, Ravena a încetat să danseze. Muzica s-a oprit brusc, dar în jurul ei oamenii încă se mișcau, ca prin inerție, sclavi ai ritmului deja imprimat în cortexul lor. A făcut un pas către ușa clubului. Niciunul dintre cei prezenți n-a observat că pleacă: dansau în tăcere, cu privirile goale, într-un delir colectiv.

Afară, blindatele armatei formau un semicerc. Mitralierele erau îndreptate spre intrare. Comandantul a dat ordinul sec:
– Foc la contact!

Dar când Ravena a pășit în lumină, soldații au clătinat din cap, ca și cum ochii nu puteau să fixeze obiectul. Unul și-a scos casca, altul a început să plângă, iar un al treilea și-a abandonat arma și a murmurat: „E un înger…”

Ea trece printre ei cu pași calmi, ca și cum nici nu existau.

Cordoanele de poliție erau pe străzile laterale. Câinii de atac lătrau, dar la apropierea ei au început să schelălăie și să se retragă. Un ofițer FSB, cu arma tremurând în mână, a încercat să rostească avertismentul:
– Stai! Obiect activ!
Dar gura i s-a închis singură, ca și cum vocea i-ar fi fost anulată din interior.

Ravena l-a privit o clipă. Privirea ei nu era amenințătoare, ci rece, de laborator. Omul și-a scăpat pistolul pe asfalt. Ravena înainta printre cordoanele de poliție și soldați, ca și cum ar fi traversat o mulțime civilă, nu o operațiune de securitate maximă. Niciun glonț nu s-a tras, niciun strigăt de oprire. Privirile oamenilor se goleau brusc, lăsând în urmă doar un reflex de uimire și neputință. Cineva ridică arma, dar mâna îi rămâne înțepenită pe jumătate, ca și cum un ordin interior i-ar fi anulat reflexul.

Camerele de supraveghere, toate, de la intersecțiile mari până la cele ascunse în vitrine, pocnesc în aceeași secundă, aruncând scântei albastre și lăsând un miros înțepător de plastic ars. Operatorii din centrele de comandă urlau în căști, dar ecranele lor se umpleau de un alb orbitor, ca o zăpadă digitală, apoi se stingeau. Martorii povesteau în paralel și fără să se audă unii pe alții:
– A trecut pe lângă mine, pur și simplu…
– N-am văzut nimic, strada era pustie și ningea ușor…
– Era în fața mea, am clipit o dată și dispăruse.

FSB-ul a încercat să închidă perimetrul. Poliția locală aducea transportoare blindate și baraje metalice. Dar Ravena a trecut printre toate acestea de parcă ar fi ieșit la o plimbare de seară. Zâmbea vag, ca o actriță care știa exact finalul scenei și nu-și mai făcea griji pentru replici.

La marginea cartierului „sigilat”, după ultima intersecție luminată în roșu de girofaruri, Ravena o apucă pe o stradă laterală, obișnuită, flancată de blocuri gri. Pașii ei răsună pe asfaltul umed, apoi se estompează. Când soldații au ajuns acolo, nu mai era nimeni.

Kaliningradul rămânea în urmă cu toate cicatricile lui: sirene, cordoane, haos urban și, deasupra tuturor, ecoul inexplicabil al prezenței ei.

 

11.

Tovarășul Li Chongwei cobora în fiecare dimineață cu liftul de la etajul 16 al unuia dintre cele cinci blocuri turn din Parcul Haidian, din nord-vestul Beijingului, unde locuia, începându-și tacticos și fără nicio grabă ziua de lucru. Mergea pe aleile din parc, bucurându-se de oaza de verdeață unde aerul era ceva mai curat și respirabil, față de pâcla încărcată cu efluvii toxice a poluării care învăluia capitala chineză în alte zone. Li Chongwei primise un penthouse în blocul din parc datorită gradului său: era comandantul Guoanbu, Ministerul Securității Statului, având rang de ministru. Ar fi putut să locuiască într-o reședință mult mai somptuoasă, însă nu-l interesa așa ceva. Acum se îndrepta spre sediul de operațiuni speciale al MSS, în vechea clădire a Biroului Meteorologic Haidian. Spre deosebire de sediul central al MSS, situat în Grădina de Vest, de lângă Orașul Interzis, locul unde domnise (formal) Pu Yi, ultimul împărat al Chinei, această clădire nu avea niciun marcaj deosebit. Era un edificiu insipid, anonim, pe un singur nivel, cu acoperișul înțesat de antene, însă fiind un birou meteorologic oricărui trecător i se părea normal să fie așa. Sediul central al MSS din Grădina de Vest se afla într-o clădire imensă, caracteristică arhitecturii staliniste din anii ’50, iar deasupra intrării monumentale a complexului trona emblema partidului comunist, sabia și scutul PCC, precum și tradiționala seceră și ciocanul, supradimensionate, vizibile pe orice drapel comunist, încrucișate peste imaginea palatului imperial. Sabia și scutul fuseseră „împrumutate” din emblema KGB-ului, fiind printre primele lucruri copiate de China, însă tovarășii de la Moscova nu protestaseră niciodată.

Dacă pentru mutarea sa în blocul turn din mijlocul Parcului Haidian nu făcuse cine știe ce eforturi, pentru mutarea sediului secției pentru operațiuni speciale în clădirea Biroului Meteorologic necesitase tragerea unor sfori, pentru că de acest sediu se ocupa alt tovarăș de nădejde, dotat cu propriile sale pile și relații. Până la urmă, Li Chongwei obținuse ceea ce voia: sediul biroului meteo, astfel că nu mai trebuia să străbată o bună bucată din partea vestică a Beijingului pentru a ajunge la birou, chiar dacă avea la dispoziție o mașină de serviciu, o limuzină Mercedes blindată. Și, mai ales, nu voia ca secția să mai funcționeze în sediul central. Anumite lucruri nu trebuiau să se desfășoare sub ochii colegilor și subalternilor lui din Ministerul Securității.

La ordinul său, clădirea își păstrase chiar și firma originală, Biroul Meteorologic Haidian, dar nu prea mulți știau ce se petrecea înăuntru. Ca să nu atragă atenția, ofițerul de gardă purta uniforma portarului instituției civile. De fapt, era un militar din forțele de securitate. În clădire se afla un pluton întreg, bine înarmat. Li Chongwei se îndrepta spre sediu mergând acum pe trotuarul mărginit cu tei de pe limita parcului, inspirând cu nesaț aroma florilor, răspândită în aerul de iunie. Cu ceva timp în urmă aflase că o companie de comunicații se pregătea să îngroape pe acest aliniament cabluri de fibră optică și toți teii urmau să fie tăiați, fiind înlocuiți cu copaci ornamentali, după terminarea lucrărilor. Li Chongwei intervenise imediat, făcând în așa fel încât la sediul firmei de cabluri să se abată un control necruțător, trimis chiar de ministerul de finanțe, iar șefii firmei ajunseseră într-un lagăr de muncă și re-educare pentru delapidare și constituirea de grup infracțional organizat. Proiectul de cablare a fost oprit, spre satisfacția sa, iar teii au rămas neatinși, mulțumindu-i prin parfumul florilor lor. Niciodată nu fusese ținta unei anchete interne. Niciodată nu i se putuse reproșa ceva. Nici măcar familia nu l-ar fi putut bârfi, dacă ar fi avut vreuna. Nu era căsătorit, nu avea copii, și nu locuia cu nimeni. La mesele oficiale bea un singur păhărel, și acela cu grijă. Iar în restul timpului, nu era niciodată de găsit decât atunci când voia el să fie găsit.

Îmbrăcat într-un sacou sport și blugi, tovarășul Li Chongwei, în vârstă de 45 de ani, aducea mai degrabă a antreprenor venit la Centrul de Expoziții Zhongguancun, din apropiere. Traversează strada în dreptul Muzeului Siguranței Publice și ajunge pe aleea dintre două clădiri, luând-o apoi la dreapta, printre copaci și trece de gardul viu fără să grăbească pasul. Se bucură de razele de soare și de spațiul verde din jur pentru că știe că va rămâne multe ore în clădirea Biroului Meteorologic. Posibil să-și petreacă noaptea acolo. Aruncă o privire scurtă în sus, spre coaja de Lună vizibilă pe cer, dar nu pentru a o invoca pe Chang’e, zeița astrului nopții, căreia să-i ceară ajutorul în descifrarea unor evenimente care se petreceau chiar pe tărâmul ei, ci spre a trimite în gând o înjurătură spre incompetentul tovarăș Weng Giao, expediat de partid la baza lunară chineză să informeze cadrele superioare ale partidului despre ce se petrecea acolo. Și să ia măsurile cuvenite, să fie ochiul și chiar pumnul de fier al PCC dacă asta se cerea. Când colo, Weng Giao se apucase să se văicărească despre situația care-l depășea și nu mai știa cui să-i ceară ajutorul. Într-o mapă, tovarășul Li Chongwei deținea un teanc de fotografii de înaltă rezoluție cu trimisul Partidului pe Lună, în timp ce acesta se deda la diverse acte de auto-satisfacere sexuală în camera sa din baza de sub craterul Doppelmeyer, în compania unor modele virtuale, de asemenea descifrate de tehnica specializată din sistemul de supraveghere instalat discret la ordinele comandantului MSS. „Ce căzătură”, se gândește Li Chongwei, aruncând încă o ocheadă spre astrul nopții, desenat cu timiditate pe azuriul zilei perfecte.

Ofițerul de serviciu de la intrarea în clădirea Biroului Meteorologic rostește în grabă un „Să trăiți!” de-abia șoptit când urcă treptele de la intrare, iar ușile automate se deschid înaintea lui. Omul securității nu avea voie să-l salute militărește, nici să facă vreun gest vizibil de recunoaștere a gradului superior din fața lui, pentru a nu atrage atenția, iar pocnitul din călcâie nu intra în protocolul militar chinez. Generalul Li Chongwei trece pe lângă el fără niciun gest care să arate că l-ar fi luat în seamă. Intră pe coridor și acolo se oprește într-un punct pentru scanarea biometrică de identificare și recunoaștere facială. O rază laser invizibilă îi citește configurația retinală și astfel i se permite accesul în interior și apoi pe coridorul din stânga, unde era sala de operații și comunicații speciale. Porecla sa era Rain Man, iar gluma (circulată pe rețelele paralele ale subalternilor săi) era că atunci când Li Chongwei apărea într-un loc unde nu fusese planificat să apară, în scurt timp avea să plouă cu arestări, percheziții, sinucideri, transferuri, tăieri de fonduri sau „restructurări”.Știa asta și se pare că o simțea ca pe o măgulire, pentru că nu s-a plâns niciodată de porecla dată. Era aproape ca un call-sign și pentru un „indicativ de zbor” primit de la colegi nu te puteai supăra și nici nu-l puteai schimba. Numai că înainte de a aduce ploaia, generalul aducea tunete și fulgere, iar cei trăsniți de mânia lui nu-și mai reveneau niciodată la normal. Conducea „armata umbrelor” și era temut de toți. Inclusiv de oamenii din Diaochabu, serviciul de informații al PCC, din care făcea parte și tovarășul cam nătărău, Weng Giao, incapabil să gestioneze situația în Mare Humoris. Oficial, Diaochabu era deasupra Ministerului Securității, însă Li Chongwei nu uita că sediul central al Diaochabu, din Grădina de Vest, fusese înconjurat și asediat în timpul Revoluției Culturale a lui Mao, în 1966, și aproape desființat pentru „colaborare cu o putere străină deviaționistă”, adică URSS. Asta nu se întâmplase și cu Guoanbu și episodul era din când în când reamintit în discuțiile din culise cu cei din Diaochabu, când trebuia să-i pui într-o situație stânjenitoare pe tovarăși. Pe canalele adecvate, va cere îndepărtarea lui Weng Giao, dar înainte de asta trebuia să monteze o mică reprezentație de discreditare profesională și de partid, ca într-un spectacol de umbre chinezești, când dușmanul nu se dovedește a fi cine credeai că este, ci acel mic șoricel ticălos, scos brusc în lumina reflectoarelor, sub care dispare orice umbră. Va fi adus cu picioarele pe pământ în modul cel mai rapid și brutal, fără niciun răgaz de acomodare cu gravitația apăsătoare din sferele înalte ale Partidului.

Generalul Rain Man intră în sala de operații și comunicații speciale, după ce se folosise de cartela de acces și trecuse de încă o verificare de securitate. În sala mare, tapetată cu displayuri imense pe toate suprafețele active, zumzăitul discuțiilor încetează când intră generalul Li Chongwei și cei așezați se ridică în picioare. Generalul le face semn să-și reia locurile, să-și continue lucrul. Se îndreaptă spre șeful de echipă, care era precum directorul de zbor de la centrul NASA de la Cape Canaveral, aruncând în treacăt o privire spre ecranul cel mai mare cu un stop-cadru a ceea ce pare a fi un rover lunar cu șase roți metalice. Recunoaște vehiculul, o dronă-spion. Despre asta vorbeau rapoartele primite de el până acum.

Se oprește la doi pași în fața lui Jang Liao-wu, locotenent-colonel, care-i urmărise privirea. Jang îl salută militărește. În interior se putea, mai ales că încăperea nu avea ferestre. Înainte ca secția de operațiuni speciale a Guoanbu să se mute aici, toate ferestrele sălii au fost zidite. Generalul dă din cap.

– Faceți-mi legătura cu neghiobul acela de Weng Giao, rostește în auzul tuturor.

Omul trimis pe Lună de Diaochabu trebuia discreditat imediat, spre a putea fi demolat pe îndelete, așa că niciun apelativ nu i se părea lui Li Chongwei prea dur sau nepotrivit. Faptul că generalul îi spusese „neghiob” îi face pe câțiva dintre cei din imediata apropiere să schimbe niște priviri întrebătoare. Vor povesti de asta în cercul lor de prieteni, chiar la cantina din Biroul Meteorologic, vorbind în șoaptă cu colegi din alte secții: „Știi cum i-a zis Rain Man lui Weng Giao? L-a făcut neghiob. Este clar pe făraș.” Toată lumea știa cum ajunsese tovarășul trimis de Partid pe Lună, și mai ales se știa cât este de incompetent. Rezista acolo pe poziții doar pentru că era susținut de doi dintre mandarinii din vârful conducerii partidului comunist. Nu se cunoșteau detalii despre cum și de ce-i erau cei doi atât de îndatorați.

Pe display apare imaginea lui Weng Giao, surprins să fie interpelat de comandantul Guoanbu, cu rang de ministru în nomenclatura oficială. Poartă un veston încheiat până la gât, de tip Mao, ținută care emană sobrietate și este un semn distinctiv al elitei de partid. Are o figură nedumerită și pentru toți este limpede că nu se aștepta să fie contactat generalul Li Chongwei. Nu-i ceruse ajutorul.

„Căzătură!” se gândește generalul privindu-l în silă.

– Spune-mi, tovarășe Weng Giao, de ce ai nevoie ca să rezolvi problema apărută la voi? rostește Li Chongwei fără nicio introducere, ca și cum ar fi continuat o discuție.

– De la voi? face omul Diaochabu nedumerit. N-am nevoie de nimic! continuă el apăsat și vizibil agasat. Am cu mine oamenii din CONTIND și ne descurcăm de minune.

Generalul dă răbdător din cap. Știa despre el câteva lucruri, între care și faptul că-și implantase cipuri de conectică și specializate doar spre a-și satisface poftele carnale, în timp ce oamenii săi de pe teren, cărora aceste cipuri chiar le-ar fi fost foarte utile, puteau doar visa la așa ceva. Erau foarte sofisticate și foarte scumpe, însă individul le folosea la altceva. Era ca în vorba din popor: Păcat de mărgăritar că-i la gât de măgar.

– Nu ai cum să recuperezi dronele de pe fundul craterului Weiss decât dacă aduci pe cineva acolo, dar înainte de trecerea unui satelit Lunar Orbiter pe desupra zonei peste…două ore și ceva, adaugă el după o ezitare, cât să arunce o privire spre un display secundar, înainte ca prezența dronei și a celei de recuperare să fie depistate și fotografiate pe îndelete și să trimită americanii o echipă după ele, face generalul Li Chongwei. Sau rușii. Trebuia să fi pus deja lucrurile în mișcare, nu să te văicărești ca o babă. Cum a ajuns drona de cercetare acolo și cea de recuperare?

Tovarășul Weng Giao începe să transpire abundent. Își șterge fruntea cu mâneca vestonului Mao.

– Un convoi de camioane Dongfeng a trecut pe acolo, explică el, și drona de intervenție tehnică a fost trimisă de pe unul din camioane, să facă recuperarea dronei-spion.

– A plecat convoiul de acolo? Ce căuta în zona controlată de ruși și americani?

– Adusese mărfuri și a preluat echipamente pentru baza noastră. Acum este în drum spre Mare Humoris, adaugă el grăbit. Drona de reparații n-a reușit recuperarea și…

– A rămas și ea acolo, completează gânditor generalul. De ce? Nu există coincidențe, tovarășe Weng Giao. De ce este acum tot acolo?

Omul Diaochabului afișează o expresie tâmpă, de imbecil ajuns la butoane, dar incapabil să-și dea seama ce se întâmplă în jurul său, pe ce buton să apese pentru a rezolva criza. Dă din umeri.

– Nu știu, cred că s-a defectat.

– Și drona de recuperare s-a defectat, tovarășe Weng Giao? tună generalul. Cum ți-am zis deja, nu cred în coincidențe și-ar trebui să nu crezi nici tu! Este ceva dubios acolo. Trebuie cercetat mai pe îndelete, dar discret.

Generalului Li Chongwei îi vine greu să nu reverse asupra sărmanului idiot un puhoi de invective, dar știa că întreaga discuție este monitorizată de oamenii PCC, care îl vor raporta și mai sus, iar pe Weng Giao îl țineau încă în brațe mandarinii partidului. Dar nu pentru multă vreme. Generalul oftează cu greu, prelung, aproape sfâșietor de parcă s-ar găsi înaintea unei tragedii chinezești clasice, din dinastia Ming.

– Folosește-te de toate resursele posibile să scoți dronele de acolo. Ideal ar fi să pui o echipă din CONTIND într-un rover de mare capacitate și să-i trimiți acolo să le recupereze. Trebuia să faci asta acum cel puțin trei ore, tovarășe Weng Giao. Cine se află la bordul convoiului?

Omul Diaochabului își permite un zâmbet subțire. Generalul tocmai i-a arătat că nu știe că un camion Dongfeng, varianta lunară, nu are un habitaclu pentru echipaj, că sunt complet automatizate sau pot fi conduse prin tele-prezență, ca și majoritatea tancurilor și blindatelor armatei chineze

– Convoiul e condus prin teleprezență și cu ajutorul unei Inteligențe Artificiale, răspunde Weng Giao repede, ca să arate că era mai la curent cu detaliile tehnice decât comandantul Guoanbu.

– Deci, cine pilotează convoiul de camioane, cineva de la bază?

Tovarășul numit de Diaochab într-un post atât de important are fața scăldată în șiroaie de transpirație. Generalul crede că în jurul lui, pe podea, se făcuse o mică băltoacă.

– Este un șofer român, specializat în dirijarea convoaielor prin teleprezență.

Generalul nu schițează niciun gest, pe fața lui nu se întinde nicio expresie. Este perfect neutră și este extrem de greu să-ți dai seama la ce se gândește, însă Li Chongwei știe că se luase de ani de zile hotărârea de angajare de piloți occidentali de avioane supersonice, veterani din U.S. Air Force, Luftwaffe, Royal Air Force, chiar și ruși pentru a studia maniera de operare a acestora, pentru a o copia și a instrui Inteligențele Artificiale să-și însușească stilul lor de pilotaj, pentru ca, la un moment dat, aceste tehnici de pilotaj occidentale să fie folosite chiar împotriva țărilor respective. Se lucra prin intermediari și ofertele de salarizare însemnau sume imense, plătibile în contul veteranilor respectivi. Procedura se extinsese și la maniera de a face operațiuni pe Lună, prin tele-prezență, așa că un șofer român de camioane Dongfeng nu era în niciun caz ceva neobișnuit. Când se finaliza procedura de copiere a stilului de operare, occidentalul respectiv era concediat fără nicio explicație și fără niciun fel de menajamente sau plăți compensatorii.

– Românul respectiv știe de ce s-a oprit convoiul acolo, ce se întâmplă în craterul Weiss? întreabă generalul.

Weng Giao se uită într-o parte, la cineva de la care pare că așteaptă o intervenție ajutătoare, însă în cadru nu apare nimeni și omul de la Diaochab spune pe un ton nesigur:

– Se pare că a primit o pauză de o oră. I s-a spus să se retragă din sistem și să-și ia o oră de pauză, așa că nu este la curent cu ce s-a întâmplat.

Generalul vede pe o hartă lunară afișată pe un display și estimarea de 5 ore și jumătate până la următoarea oprire, convoiul avându-l încă la controale pe român, până când acesta va fi schimbat de un alt șofer. Încă nu puteau lăsa Inteligența Artificială rezidentă să preia controlul total al camioanelor Dongfeng. Între craterul Weiss și craterul Doppelmeyer, sub care se întindea marea bază chineză, erau aproximativ 1250 de kilometri distanță, citește pe display. Un rover sau un transportor lunar pentru expediții, cu toate dotările necesare, putea parcurge distanța în minimum 62 de ore. Americanii puteau ajunge acolo în vreo 43 și ceva ore, fiind cu baza lor la aproximativ 700 și ceva kilometri distanță, iar un rover lunar de-al lor avea o viteză de cam 15-16 kilometri pe oră, maxim.

Li Chongwei clatină din cap, mutându-și privirea asupra feței transpirate a tovarășului de pe Lună. I se pare și mai dizgrațioasă. Parcă ar fi o bilă de popice, unsă cu grăsime. Trebuie să scape rapid de individ și să contribuie la aducerea acolo, într-un post atât de important, a cuiva competent și de încredere.

– Tovarășe Giao! tună generalul în sala devenită brusc neîncăpătoare. Mișcă-ți curul și trimite spre craterul Weiss o echipă de intervenție. Acum! Trebuia să faci asta cu ore înainte! Fără transpondere pornite, fără pălăvrăgeli prin radio. Dai ordinele verbal, sau mai bine lasă-ți oamenii să facă treaba asta singuri, pentru că este clar că tu nu ești în stare. Ce știi despre existența Proiectului 114? îl încolțește necruțător generalul.

Câțiva strâng din pleoape. Se așteptau la căderea trăsnetului, chiar dacă descărcarea tovărășească va exploda pe Lună, spulberând cariera tovarășului Weng Giao.

– Nimic, bâiguie omul trimis pe Lună de Partid, dând din umeri. Nu mi s-a spus nimic, recunoaște el aruncând în jur priviri neajutorate, sperând să primească un indiciu de undeva.

Generalul Li Chongwei îi adresează o privire dezgustată, de parcă ar fi găsit un gândac în bolul cu supă. Îi era foarte clar acum că oamenii din CONTIND nu considerau că era înțelept să-i spună lui Giao despre existența acestui Proiect 114, care era un secret de stat. Mai ales că la baza Doppelmeyer îi aveau pe europeni în coastă. Pe Lună, erau aliații Chinei, dar în niciun caz nu trebuiau să afle despre proiect mai repede decât folosirea acestuia într-un caz urgent, ca acesta.

– Află despre ce este vorba și ia măsurile necesare. Fă asta acum, idiotule! îi ordonă generalul, cu toate că ierarhic nu avea nicio autoritate asupra omului trimis de Diaochab. Și vezi ce știe șoferul român despre oprirea lângă craterul Weiss, ce bănuiește că s-ar fi întâmplat. La o adică, dacă avem nevoie de prezența lui fizică la interogatorii, îl putem invita în China, la un curs de specializare, cu promisiunea unui stimulent financiar. Întotdeauna funcționează metoda borcanului de miere.

– Va ieși un scandal de pomină. Americanii vor afla de drone, se strâmbă Weng Giao neputincios și înspăimântat.

În mintea lui, se creionau consecințele acestui incident în aparență minor. Partidul îl va desființa. Deja își luase adio de la reședința sa luxoasă din Beijing. Îl vor azvârli lângă deșertul Gobi, de unde începuse.

– Te duci în modulul de teleprezență pe care-l aveți la bază și folosești implanturile din capul tău și ștergi tot ce au dronele în memorie. Să-ți fac o schiță?

– Avem mai multe module de teleprezență aici, dar nu mă pricep să le folosesc, îngaimă tovarășul Weng Giao deschizându-și nervos nasturele de la gulerul strâns pe gât.

„Dar să-ți faci laba în programe de sex virtual poți?” se întreabă Rain Man. Generalul răbufnește dezgustat:

– Dobitocule! Află ce-i cu Proiectul 114! Și folosește-te de el imediat!

„Cretinule”, își spune generalul.

Apoi întrerupe legătura. Rămâne cu ochii pe harta lunară și pe simbolul convoiului. Se întoarce spre locotenent-colonelul Liang Jiao-wu, șeful de echipă, și-i spune:

– Vreau numele românului care pilotează acum convoiul nostru, tot dosarul pe care-l aveți despre el.

Liang Jiao-wu dă scurt din cap. În câteva secunde, pe monitor apare: Sorin Vremeș – poză, date biografice, coordonatele GPS ale domiciliului. Localizat acasă, într-o incintă Brauchenseher. Contractul semnat. Generalul se așază. Activează tastatura cu laser proiectată pe pupitru și deschide o fereastră de logare în sistemul Guoanbu. Aruncă o privire fugară în jur, apoi își oferă palma pentru scanare. Niciunul dintre cei prezenți nu îndrăznește să-l privească: era clar că accesa rețeaua internă de informații strict secrete a Securității Statului. Tastând „craterul Weiss”, declanșează mecanismul de decriptare. Rapoartele de nivel mediu apar – cele ultrasecrete rămâneau criptate cuantic, imposibil de interceptat. Trei documente între NSA și CIA se afișează.

Nu e nevoie să citească traducerea. Imaginile vorbesc de la sine: drona de intervenție chineză tractează o dronă de spionaj. Pe hartă, americanii știu exact ce se întâmplă.

„Au interceptat semnalul emis de drona de intervenție din camionul Dongfeng”, conchide generalul, sprijinindu-se de speteaza scaunului. „Idioții au făcut-o de pomină.”

Sub ochii generalului Li Chongwei apar trei rapoarte trimise între NSA și CIA, având ca temă craterul Weiss E. Nici nu mai trebuie să citească traducerea automată a rapoartelor. Există fișiere de imagine de înaltă rezoluție, care-i arată drona de spionaj, remorcată de drona de intervenție. Ridică ochii spre harta lunară. Totuși, i se pare incredibil ca americanii să ajungă la astfel de informații atât de repede. Aveau o „cârtiță” pe undeva. Singura sa ușurare de moment era că tovarășul Weng Giao este pe cale să cadă direct în haznaua carierei sale de „tovarăș de încredere”.

Ridică privirea de pe monitor și se întoarce spre Liang Jiao-wu, șeful de echipă. Îi face semn să se apropie și-i arată datele.

– De ce nu am fost informat că americanii știu deja de craterul Weiss E? întreabă privind monitorul. Asta e o breșă gravă în securitate. E posibil să vină din echipa CONTIND de la baza lunară, dă el verdictul.

Locotenent-colonelul clipește nedumerit, parcurgând raportul american.

– Documentul nu e criptat cuantic, de-asta îl putem citi. Nu-mi dau seama dacă e o scăpare sau un mesaj lăsat intenționat. Poate vor să știm că știu. Sau… avem un om de-al nostru infiltrat în serviciile lor, adăugând o privire întrebătoare adresată generalului, însă Rain Man nici măcar nu clipește.

Nu era dispus să lase să-i scape ceva și sub privirea lui ca un laser, neînduplecată, ți-o coborai pe a ta. Liang Jiao-wu capitulează și el, ca toată lumea. Dar îi considera pe americani mult prea deștepți încât să comită o asemenea greșeală, să lase necodificată cuantic o asemenea informație. O făcuseră dinadins.

– Unde se afla atunci satelitul Lunar Observer? îl întreabă Li Chongwei.

Directorul de misiune indică poziția pe ecran. Satelitul era de partea întunecată a Lunii – imposibil să fi interceptat ceva.

– Au fost retransmise în timp real direct americanilor, așa au ajuns la ei imaginile. Sau poate că au ceva în crater, poate un set de senzori și camere video.

Comandantul privește spre locotenent-colonel.

– Verificați toate logările și funcționarea aparaturii din camionul Dongfeng pilotat de șoferul român. Individul trebuie supravegheat, ordonă Li Chongwei.

Apoi începe să citească rapoartele. Se oprește brusc. Unul dintre ele, redactat de un operator NSA, precizează că informațiile provin direct de pe teren. Confirmare de la sursă.

Generalul încremenește. Să fie Weng Giao agent american? Nu. Ar fi prea ridicol. Și prea frumos.

Se întoarce la traseul convoiului. Dacă ar fi fost în Shanghai, ar fi trimis o echipă să-l aresteze pe șofer. Dar românul e acasă, în România. Se uită din nou la fotografie. Sorin Vremeș nu e un simplu pilot. A fost cetățean american. A renunțat la cetățenie în semn de protest față de Trump. „Poate fi doar o manevră cerută de CIA.” Trebuie interogat. Poate chiar recrutat.

Li Chongwei examinează fișierele de imagine, ridicând apoi privirile spre displayul cu traseul convoiului de camioane Dongfeng.

– Trimite-mi dosarul complet. Tot ce aveți: implanturile, conectica, contractul, detalii. Ăsta nu e un amator. A avut cetățenie americană – că acum e în România, e doar acoperire.

– Încercăm să-l întoarcem. Poate acceptă, spune precipitat Liang Jiao-wu.

Generalul îl privește lung. Minciună improvizată pe loc.

– Afișează-mi localizarea GPS actuală.

Pe monitorul central apare imaginea casei în formă de L. Liang face zoom, până la nivelul străzii. infiltrat în operațiunile lor de pe Lună

– Deschideți dosar de urmărire operativă. Spion SUA, infiltrat în operațiunile noastre de pe Lună.

Trebuia interogat în legătură cu informațiile pe care izbutise să le afle despre tot ce avea China pe Lună, înainte de a fi lichidat, sau constrâns să opereze ca agent dublu. Se uită peste coordonatele GPS unde se află cu adevărat românul. Era în România, locuind la casă, pentru că o incintă Brauchenseher nu ți-o instalau oriunde. Și mai era disponibilă și în firmele care închiriau așa ceva în parcurile industriale. Convoiul condus de el înainta lent spre Mare Humoris și șoferul român era conectat. Generalul verifică încă o dată asta apoi se ridică din fotoliu și-i spune șefului de echipă, Liang Jiao-wu:

– Trimite-mi dosarul complet, cu toate datele despre el, și-și ațintește degetul spre fotografia lui Vremeș. Contractul lui și tot ce se știe despre el. Ăsta are implanturi specializate de conectică și naiba știe ce altceva mai are. A avut cetățenie americană, dar a renunțat la ea. Posibil să fie și asta doar praf în ochi.

Pe un alt display apare o informație și mai interesantă: de la baza americană de sub craterul Rimae Pitatus tocmai plecase un vehicul lunar de mare capacitate. Se deplasa fără protocoalele de comunicații radio obișnuite, păstrând tăcerea, însă avea transponderul pornit și nu din neglijență.

– Vor să pară o ieșire de rutină, dar se îndreaptă spre Weiss E, spune generalul, simțind mirosul de diversiune.

Rain Man dă din cap și își netezește sacoul sport.

– Nu există coincidențe, anunță el, ieșind din încăpere.

---