Amortalii (fragment de roman)

Capitolul I

(…) Vârsta este doar un număr. Această expresie nu ar putea fi mai adevărată pentru Tomohiko Mitsushima, care împlinește astăzi vârsta de 279 de ani. Născut pe data de 13 ianuarie 1922, Tomohiko Mitsushima este în prezent cel mai în vârstă om în viață. Domnul Mitsushima practică meseria de pescar de la vârsta de 14 ani, este veteran de război și trăiește de la vârsta de 73 de ani într-un azil de bătrâni din orașul Kobe, unde este vizitat frecvent de… (…)

Ecranul televizorului era aprins de mai bine de o jumătate de oră, luminând aproape întregul perete al sufrageriei, dar Andrei Sava abia dacă îl băga în seamă. Locuia singur de zece ani într-un apartament imens pe Bulevardul Unirii din București, un spațiu exagerat de mare chiar și pentru o familie numeroasă. Era mobilat minimalist, pentru că Sava nu suporta spațiile înghesuite. Acest lucru i se trăgea încă din tinerețe. Părinții lui adunau tot felul de nimicuri sub pretextul că ar putea deveni utile într-o zi, ceea ce nu s-a întâmplat niciodată.

Din cauza acestui spațiu vast și gol, fiecare zgomot din locuință era amplificat: sunetele venite de la ecran răsunau adesea cu ecou, la fel și pașii pe podea. Această atmosferă putea să pară ciudată pentru oricare altă persoană care i-ar fi trecut pragul, dar Andrei Sava, singurul locatar, se obișnuise de mult cu ea.

În sufrageria sa se aflau doar câteva piese de mobilier simple: o canapea crem, o măsuță de cafea din lemn, câteva fotolii, două ghivece cu ficuși și un covor mare din lână, decorat cu motive tradiționale românești, în nuanțe de roșu și negru. Pereții erau goi, vopsiți în alb, cu excepția televizorului cu o diagonală considerabilă și a unui tablou care înfățișa o scenă din „Bătrânul și marea” de Ernest Hemingway.

Auzind în treacăt subiectul discutat la televizor, în sinea lui, și, asta nu pentru prima dată, Sava se întreba care mai era rostul reportajelor și a emisiunilor dedicate în fiecare an celei mai bătrâne persoane din lume atâta timp cât, în lumea în care trăia, puteai vedea în aceeași încăpere un străbunic, un bunic, un tată și un nepot care păreau toți de aceeași vârstă. Nu era deloc greu să găsești o familie în care patru sau cinci generații, bărbați sau femei, păreau să nu aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani, o vârstă standardizată și de neschimbat.

Dus pe gânduri, brățara neagră de la încheietura mâinii stângi, începu să vibreze și să lumineze într-un verde intens. Sava selectă opțiunea de a prelua apelul video pe ecran și chipul ridat al japonezului a fost înlocuit cu cel al fiului său.

– Ai crezut că vei scăpa fără o ultimă tentativă de a te convinge? Pff… nu știu ce să zic, continuă făcând o grimasă nedumerită, dar asta înseamnă că nu îți cunoști fiul. De data asta, tată, am toate argumentele pregătite pentru a convinge o minte rațională ca a ta, își începu Sebastian asaltul, fără să piardă nicio secundă pentru formalități sau un simplu ,,ce ai mai făcut în ultima vreme?”.

Cei care îl vedeau pentru prima dată pe Sebastian Sava nu puteau să nu remarce ochii săi de un albastru intens, iar lumina display-ului îi accentua și mai mult. Fizicul său masiv, cu o musculatură bine definită și o înălțime de peste un metru optzeci, îi conferea o prezență impunătoare, întărită de barba deasă și îngrijită cu atenție. Totuși, părul blond prins într-un coc adăuga un aer prietenos și echilibrat. Sebastian încercase să-și înăsprească trăsăturile, încordându-și subtil mușchii feței, dar scânteia jucăușă din privirea sa sugera că această conversație proaspăt începută avea să ia o altă turnură.

Pe chipul tatălui său nu se mișca niciun mușchi.

– Sebastian, îți acord zece minute, i-a spus, uitându-se spre ceasul de la mână. În cincisprezece minute ajunge mașina să mă ducă la aeroport.

– Nici nu îmi trebuie mai multe, exclamă Sebastian, debordând de încredere. Tată, decernarea Globurilor de Aur este acel moment din an în care toate starurile cinematografiei americane se reunesc într-un singur loc.

– Bun, și? Care este ideea?

Sebastian încerca să-și păstreze mina serioasă, dar un zâmbet l-a trădat, imediat ce a venit în replica tatălui său.

– Ideea este că… tot aici vor fi și cele mai frumoase și interesante doamne de pe planetă care în mod sigur nu ar rata ocazia să cunoască un membru al Proiectului Olympus, și nu orice membru – vorbim despre însuși eroul umanității, Andrei Sava…

Tonul din vocea lui coborâse, lăsând loc răspunsului pe care-l aștepta de la tatăl său.

– Stai. M-ai pierdut încă de la început, dar totuși…eroul umanității, nu crezi că este o exagerare cât tine de mare? zise, începând să râdă pentru prima dată.

– Ce exagerare? Prostii! Îți spun că nu trece nicio zi în care să nu fiu întrebat de tine de către o femeie, își susținu Sebastian ideea.

– Sebi, când acumulezi o anumită experiență de viață, nu îți mai arde să alergi după fuste, crede-mă, a spus pe un ton resemnat.

Băiatul, din nou, începu să râdă, întorcându-i propriile cuvinte.

– Cine a pomenit de alergat? Mă gândeam la un mers agale, dar pentru tine este îndeajuns un mers de pitic, cu pași mici. Oricum, pentru că nu mi-ai dat nici alternative și nici timp de convingere, știi și tu că decernarea Globurilor de Aur înseamnă de obicei și un pas înainte spre Oscaruri…

– Bine spus ,,de obicei”. Asta este doar o probabilitate, nicidecum o siguranță ca tu să fii nominalizat și la Oscar, corect?

Sebastian nu se lăsă și continuă, deși în ochi i se ivi o umbră de tristețe, servindu-i-o tatălui său cu aceeași monedă. Era deja câștigătorul unui Glob de Aur ceea ce însemna că până la Oscar, din punctul lui de vedere, nu mai exista decât un pas.

– Tată, comentariile pe acest subiect sunt inutile. În final, alegerea va fi numai a ta, dar înainte de a închide vreau să-ți adresez o întrebare: cum crezi că m-am simțit atunci când tu, ai ales să-i fi alături lui Isaac și deloc mie? Mie, fiului tău, cu care nu ai mai stat în aceeași încăpere de doi ani, pe care nu l-ai vizitat nici măcar de ziua lui, a spus, pe fața lui întipărindu-se o mină tristă.

– Îmi pare rău, dar chiar și comentariile acide ale lui Isaac uneori, sunt mai convingătoare decât sentimentul de vină pe care încerci să mi-l provoci, i-a replicat cu o urmă de ironie în glas. În plus, o singură dată poți să primești titlul de cetățean de onoare al orașului New York, iar la ceremonia Globurilor de Aur am mai fost în trecut.

– În ..74 ai venit pentru Ricky Gervais, nu pentru mine, îi reaminti el.

– Dacă tot Gervais ar fi prezentat și ceremonia de anul acesta, cu siguranță mă mai gândeam, îi replică persiflându-l, în timp ce încerca să-și îndrepte o cută de la pantalonii pe care nu voia să-i șifoneze.

– Da, bine tată. Am să te iert și de data asta, nu? bălmăji cuvintele, acceptându-și oarecum înfrângerea, obișnuit de altfel cu refuzurile repetate ale tatălui său. Acum o sută de ani mai degrabă m-aș fi așteptat ca unchiul Isaac să primească interdicție în New York, iar acum este cetățean de onoare.. La un moment dat, va trebui să îl sun și eu, nu l-am mai văzut de când te-ai închis în casă.

Urmă o tăcere de câteva secunde. Întrebarea îi stătea pe limbă și, oricât încercase, nu a putut să o rostească fără ca zâmbetul să-i dispară, lăsând locul unei umbre care îi întunecă fața.

– Mama ta… ea, o să vină?

Auzind întrebarea, brusc, zâmbetul lui Sebastian s-a spart în particule subatomice, ștergându-se cu rapiditatea unei ecuații greșite, de pe tabla unei clase de liceu.

– Nu, a răspuns sec. A crezut că vei veni tu. Dumnezeule, tată! izbucni Sebastian.Au trecut zece ani de când am stat ultima oară cu toții la o masă! Știu că este greu să treci peste ce s-a întâmplat, dar ați fost căsătoriți timp de 165 de ani! Nu este ușor să trăiești cu aceeași persoană aproape două secole, dar odată și odată trebuie să vă întâlniți din nou! Și știi care e partea cea mai aiurea? Mama o să fie în America săptămâna asta pentru prima data după mult timp. Și, deși vom fi toți trei pe același continent, tot nu o să ne vedem!

– Asta este inacceptabil! se auzi brusc o voce de femeie, pe care Sava a recunoscut-o imediat.

Lângă Sebastian apăru chipul unei blonde superbe, care părea mai tânără decât el, deși amândoi aveau aceeași vârstă. Părul ei cădea în bucle ondulate, mult peste umeri, iar ochii albaștri, mari și pătrunzători, erau deja ațintiți asupra lui.

– Hi, papa! A trecut ceva vreme.

De cum l-a luat cu ,,papa”, Sava a înțeles că Yvonne spera să obțină ceva din această conversație pentru că, de obicei, i se adresa simplu – Andrei sau Andy.

– A trecut ceva vreme, Yvonne, așa este. Dacă aș spune contrariul, te-aș păcăli. Nu sunt un actor la fel de talentat precum soțul tău, a spus cu un zâmbet ce-i ridicase colțul gurii.

La început nu o plăcuse pe Yvonne. Era genul de fată care atrăgea scandalurile ca un magnet. De altfel, tot din pricina unui scandal se cunoscuse și cu fiul lui, Sebastian, dar deja toate țineau de domeniul trecutului. În timp, Sava a ajuns să o îndrăgească, lăsându-se chiar cucerit de ea în momentul în care fata a demonstrat că învățase limba română.

– De data asta nu mai accept scuze, papa, zise Yvonne, cu un ton prin care obținea întotdeauna ce își dorea.

– Nu ai de gând să-mi dai de ales, nu-i așa?

– Aha, văd că pe ea o poți asculta în timp ce eu trebuie de fiecare dată să trag de tine, interveni Sebastian în discuția lor.

Sava a început să râdă.

– Sebi, de cele mai multe ori, trebuie să recunosc că soția ta, poate fi mai înspăimântătoare decât tine și Isaac la un loc, i-a replicat amuzat.

– Campaniile publicitare continuă până vineri, papa. Te așteptăm în weekend, i-a spus Yvonne, ignorând pe deplin comentariile tatălui și ale fiului. Te las cu Sebi acum pentru restul discuțiilor. Mi-ar fi făcut plăcere să mai pot sta de vorbă cu tine, dar știu că amândoi ne grăbim. Drum bun, papa!

Chipul angelic al fetei a dispărut imediat, în convorbire rămânând numai cu Sebastian. Expresia de pe chipul său trăda o neliniște nemărturisită. Era un actor cu talente deosebite, dar pe scenă, niciodată în fața tatălui său. Vocea lui Sebastian deveni mai gravă, iar o seriozitate autentică înlocui calmul de dinainte. Sprâncenele i se încruntară, aducându-i lui Andrei aminte de expresia pe care o avea în copilărie, când urma să mărturisească că a spart un bibelou cu mingea sau a făcut altă „boacănă”.

– Tată, mai am ceva important de discutat cu tine… Adevărul e că nu te-am sunat doar ca să te invit la decernare. Știm amândoi că nu poți schimba biletul de avion cu o oră înainte de zbor, era clar că nu vei veni. Vorbele ieșeau greu, de parcă atârnau de limba lui Sebastian ca niște pietre de marmură.

Un bip scurt îi semnală sosirea mașinii, iar brățara începu să vibreze, disipând tensiunea care începuse să pună stăpânire pe amândoi.

– Sebi, trebuie să cobor. Mi-a ajuns mașina. Dacă vrei, te sun eu în câteva minute. Putem să mai vorbim pe drum spre aeroport.

– Nu, stai liniștit. Ce aveam să-ți spun poate să mai aștepte. Ar fi mai bine să găsim un moment în care să fim față în față. Acum îmi dau seama că ar fi fost o prostie să deschid subiectul acum. Vorbim, tată! Să ai un zbor plăcut!

Pe de o parte, Sava a rămas cu un semn de întrebare, dar pe de alta, la fel ca și fiul său, a răsuflat ușurat. Nu avea nici timpul și nici dispoziția necesară pentru alte discuții, cel mai probabil sensibile.

– Bine. Mulțumesc și succes la decernare! Îți țin pumnii! a spus, pe ecranul televizorului revenind canalul de știri.

L-a închis și a ieșit în grabă.

Liftului i-a luat mai puțin de două minute să coboare de la etajul 100, de altfel și ultimul al clădirii. În momentul în care a ieșit afară, prin ușile rotative ale clădirii, un aer rece de iarnă i-a înghețat nările. Ningea cu fulgi mari, iar întunericul nopții și stratul de zăpadă care se forma erau luminate de culorile neoanelor.

Trotuarul era aglomerat de oameni grăbiți, înfășurați în fulare și îmbrăcați în geci groase de iarnă, cu capetele ascunse sub glugile căptușite cu blană artificială, trase peste cap. Trecând pe lângă el cu pași mari, unii se îndreptau spre mașinile parcate pe marginea străzii, în timp ce alții mergeau către numeroasele clădiri de birouri ale diverselor companii, care înconjurau blocul de locuințe.

Pe marginea șoselei, un robot alb de tip unealtă își folosea brațele superioare, transformate în pluguri, pentru a strânge zăpada în mormane. Culoarea l-ar fi ajutat să se camufleze ca o vulpe polară, dacă nu ar fi avut lumini portocalii de avertizare în jurul mijlocului.

În câteva secunde, fulgii începuseră să i se așeze pe palton și în barba deasă, pe care o îngrijea încă din tinerețe. Senzația era de-a dreptul reconfortantă; ar fi vrut să rămână în mijlocul ninsorii, dar observă sedanul negru, acoperit de un strat subțire de zăpadă, care îl aștepta pe marginea carosabilului. Pe vremuri, aceste câteva minute de așteptare ar fi putut crea un moment inconfortabil dacă la volan se afla un șofer morocănos, dar conducerea oricărui vehicul devenise ilegală cu mult timp în urmă, prin 2068 sau 2069. Anii însă se rostogoliseră cu repeziciune. Trecuse mult timp de când chiar el susținuse public acea măsură legislativă, rămasă în continuare în vigoare.

Anual, peste un milion de oameni mureau în accidente de mașină; dacă acest lucru putea fi prevenit, de ce era să nu o facă?

Totuși, nu toată lumea fusese la fel de mulțumită de acea măsură, care stârnise tensiuni la momentul respectiv; au avut loc multe proteste, unele dintre ele degenerând în violență. Anumite voci reclamau o încălcare a libertății individuale, în timp ce altele, în special șoferii vitezomani, se plângeau de prudența exagerată a pilotului automat. Toate plângerile însă, încetaseră odată cu implementarea algoritmului lui Petrov în 2074 – un algoritm care, folosind date transmise în timp real de la sateliți, transformase toți participanții la trafic într-un sistem unitar. Deși impactul inițial nu a fost mare, programul a fost perfecționat treptat, astfel încât, timpul necesar pentru a ajunge la o anumită destinație s-a diminuat considerabil. Șoferii încă existau, numai că posibilitatea de a conduce un automobil fusese limitată. Puteai șofa, dar numai într-un loc special amenajat sau în cadrul unei competiții sportive.

Imediat ce a ajuns în dreptul mașinii, Sava a urcat, așezându-se pe locul pasagerului. Pe bord era un ecran care îi permitea să aleagă între a pune muzică, a viziona un film sau a începe călătoria. Apăsă butonul de pornire a călătoriei, iar mașina se ridică, înălțându-se la cel puțin cincizeci de metri deasupra solului.

Drumul până la aeroport l-a parcurs în tăcerea propriilor gânduri, admirând fulgii de nea care se roteau în aer și coborau încet pe stradă, reflectându-se în geamurile zgârie-norilor, ce păreau să se piardă în cer.

Deși toți șoferii, în timp, au fost înlocuiți de inteligența artificială, programe și calculatoare diverse, piloții de avion nu au putut fi înlocuiți. În timp ce mașinile puteau fi echipate cu scaune ejectabile pentru toți pasagerii, s-a ajuns la concluzia că un avion nu putea fi dotat cu un sistem de siguranță echivalent. Din moment ce nimeni nu voia să-și asume responsabilitatea pentru o eventuală eroare de computer – nici politicienii și nici companiile aeriene – piloții umani au fost printre puținii angajați din transporturi care și-au păstrat slujbele.

*

Sava și-a petrecut cea mai mare parte a zborului de șase ore de la București la New York gândindu-se la reuniunea cu vechiul său prieten. El și Isaac au fost colegi la Harvard, unde au studiat împreună biologia moleculară și celulară. În ciuda temperamentelor opuse și a personalităților foarte diferite, ambii s-au dovedit a fi studenți excelenți, obținându-și doctoratul la aceeași vârstă de 24 de ani: Andrei în 2025, iar Isaac, cu un an mai tânăr, în 2026.

La câțiva ani după finalizarea studiilor, au început să lucreze împreună la ceea ce a ajuns să fie considerat cel mai important proiect din istoria omenirii, Proiectul Olympus. Isaac l-a convins pe Andrei să se implice, și, de aceea, în adâncul sufletului, Andrei simțea că îi datora vechiului său prieten cea mai mare parte a succesului ulterior. Deși au păstrat legătura și după finalizarea proiectului, la începutul celui de-al patrulea deceniu al secolului XXI, în ultimii ani, vizitele dintre ei au devenit tot mai rare, iar ultima lor întâlnire fizică a avut loc cu mulți ani în urmă…

Capitolul II

Se poate spune că cel mai important om nu este acela care nu simte frica, îndoiala sau tristețea, ci acela care își dă voie să le trăiască pe toate. Emoțiile sunt aripile și rădăcinile lui – îl ridică în înaltul visurilor și îl ancorează în realitatea profund umană. În cazul lui Andrei Sava, emoțiile, în anumite situații i se confundau cu teama.

Teama că urma sa-l revadă pe Isaac după atâta timp îl măcina, așa că, în încercarea de a ajunge la ceremonie abia după ce sala urma să se fi umplut deja, zăbovi timp de alte zece minute la intrarea din City Hall. Zborul îl obosise considerabil, iar sosirea cu o zi mai devreme ar fi fost din partea lui atât un gest de curtoazie, cât și o decizie înțeleaptă. Totuși, neliniștea, emoția revederii îl făcuse să își programeze călătoria la New York, cu doar câteva ore înainte de începerea ceremoniei.

După ce a considerat că a așteptat suficient, Sava păși în clădire, aruncând în stil personal, o privire analitică împrejur. Străbătând numeroasele trepte de la intrare, a pătruns în holul central, unde primul element arhitectural care i-a atras atenția a fost scara cu trepte de marmură. Conduceau spre etaj și se remarcau prin coloanele corintice¹ menite să susțină domul central. Nu i-au trebuit mai mult de câteva minute pentru a găsi sala dedicată ceremoniilor, iar când a intrat, încăperea era deja arhiplină. S-a îndreptat discret către un scaun mai retras, evitând ca sosirea lui să atragă atenția. Încercarea a fost un succes, iar cinci minute mai târziu festivitatea a început.

Primul discurs a fost ținut de primarul orașului New York, urmat de diverse autorități locale și membri proeminenți ai comunității științifice. La final, a luat cuvântul chiar Isaac Abercrombie.

Îmbrăcat într-un costum elegant negru, bărbierit și cu părul șaten bine pieptănat, având la gât o cravată roșie, Isaac arăta mult mai formal decât s-ar fi așteptat. Totuși, discursul său i-a confirmat că nu se schimbase deloc. Isaac nu era cunoscut în comunitatea științifică doar pentru inteligența sa, ci și pentru excentricitate; discursurile lui erau mereu departe de a fi protocolare, iar acesta nu a fost o excepție. Vorbise scurt și la obiect, arătând o indiferență aproape totală față de onoarea acordată, și fusese la un pas de a folosi un cuvânt obscen, dar de data aceasta reușise să se abțină.

Ori de câte ori urca pe scenă, Isaac se comporta de parcă nu îi păsa deloc ce va crede audiența despre ceea ce avea de spus.

Chiar dacă nu putea fi considerat urât, Isaac nu avea o frumusețe convențională. Avea o înălțime de sub un metru și șaptezeci de centimetri și era mai degrabă slab decât musculos. Trăsăturile lui nu aveau acea finețe care, la alți bărbați, era adesea comparată cu frumusețea statuilor grecești. Cu toate acestea, Isaac avea o carismă aparte, care reușea să câștige simpatia publicului și a tuturor celor cu care interacționa, astfel încât fiecare dintre discursurile sale devenea memorabil.

Conform programului evenimentului, după încheierea discursurilor, toți participanții erau invitați la o masă festivă la restaurantul Liberty Palace.

Isaac l-a văzut pe Andrei și i-a făcut un semn discret să îl aștepte, însă el s-a prefăcut că nu observă și s-a pierdut în mulțime. Comportamentul lui Sava devenea din ce în ce mai ridicol cu fiecare minut de amânare a revederii, iar el conștientiza foarte bine asta.

Fiind prea târziu pentru a schimba ceva, coborî în grabă treptele de la intrare și se îndreptă spre City Hall Park. Deși ninsoarea se oprise de câteva ore bune, băncile erau îngropate sub un strat gros de zăpadă, iar plantele erau de nerecunoscut. Vara, acestea își etalau culorile vii, ca într-un tablou de Van Gogh, dar acum totul era transformat într-o scenă monocromatică, strălucind sub lumina lunii, care făcea să scânteieze vegetația acoperită de cristale de gheață.

Se plimbă prin parc, pierdut în gânduri, fără să aibă o destinație anume. Privirea i se pierdu într-un lanț nesfârșit de zgârie-nori, iar imaginația îl purtă dincolo de ei. Putea să vadă Statuia Libertății care își ridica cu grație torța către cer. Întunericul nopții era profund, fără stele, și aburi se ridicau din jurul soclului, în timp ce creștetul și mâna stângă, care ținea tăblița, erau acoperite de gheață. Chiar și acum, torța aprinsă a Libertății îi stârnea în suflet emoții neașteptate. Focul era pentru el simbolul cunoașterii, al renașterii și al pasiunii; fascinația sa pentru foc își avea rădăcinile încă din adolescență.

Reveria i-a fost întreruptă de sunetul care anunța sosirea mașinii. Din fericire, nu se îndepărtase prea mult de locul în care urma să fie luat, așa că în scurt timp se afla în interiorul confortabil și cald al vehiculului.

Călătoria continuă în aceeași tăcere ca și drumul spre aeroport. A apăsat un buton pentru a stinge luminile din mașină, concentrându-se pe neoanele care luminau strada și pe panourile publicitare holografice. Unul dintre panouri i-a atras atenția: era o reclamă la noul film al lui Sebastian, intitulat „Nova Legion: Rise of the Cosmic Empire”.

Posterul îl prezenta pe fiul său în prim-plan, purtând un costum militar futurist de culoarea obsidianului, care contrasta puternic cu ochii săi albaștri. Inițial, mașina se deplasa prea repede pentru a distinge detaliile, dar în curând imaginea holografică apăru pe alte panouri publicitare. Când automobilul opri la semaforul suspendat în aer, a avut ocazia să privească atent posterul. Sebastian ținea într-o mână o cască de protecție cu vizor triunghiular și în cealaltă o pușcă, flancat de doi actori celebri, îmbrăcați în aceleași armuri de soldat: un bărbat de culoare cu o cicatrice pe obrazul drept și o femeie blondă, tunsă scurt, cu ochi cenușii.

O undă de regret îi străbătu corpul și, încercând să o înăbușe, își scutură capul. Imediat ce mașina s-a pus în mișcare, iar panoul publicitar a devenit un punct ce s-a pierdut în negura nopții, Sava s-a decis să-l vadă pe Sebastian de această dată și, mai mult, să nu mai lipsească la nici un alt eveniment important din viața fiului său.

*

Se auzea muzică…

I’m gonna live ‘til I die

I’m gonna laugh ‘stead of cry²

Sava și-a făcut intrarea într-o încăpere plină, unde toți invitații erau deja așezați la masă, iar orchestra, aflată pe o scenă la capătul sălii, interpreta o melodie de-a lui Frank Sinatra.

I’m gonna take the town and turn it upside down

I’m gonna live, live, live, until I die³

Nu a avut nevoie să numere stelele de la intrare pentru a-și da seama că Liberty Palace era unul dintre cele mai luxoase restaurante din oraș; nu era vorba doar de angajatul care îi luase paltonul la sosire. Își putea da seama de acest lucru din felul în care arhitectura sălii emana mai degrabă rafinament decât opulență.

Sala era luminată intens de numeroase candelabre atârnate de tavan, iar pereții, vopsiți într-un alb argintiu și decorați cu modele heraldice aurii ce aminteau de celebra Fleur-de-lys⁴, ofereau un aspect elegant. Șase ferestre mari dezvăluiau o priveliște impresionantă, fiind despărțite la mijloc, câte trei de o parte și de alta, de o ușă ce se deschidea spre un balcon. Din loc în loc, între mese, se aflau palmieri pitici în ghivece, adăugând un plus de eleganță decorului.

They’re gonna say „What a guy!”

I’m gonna play for the sky⁵

Când Andrei Sava intră în sală, ochii îi căzură imediat pe Isaac, care se afla la o masă pentru două persoane, deși, conform protocolului, ar fi trebuit să fie la masa principală alături de oficialitățile locale. Era evident că Isaac ceruse în mod special o masă mai mică pentru ca ei doi să poată discuta în liniște.

Farfuria din fața lui era neatinsă, iar sticla de vin rămăsese neîncepută; doar paharul cu apă era pe jumătate gol. Privirea lui Isaac era fixată pe ușă, semn că îl observase pe Andrei din momentul în care intrase, iar acum îl urmărea atent, pe măsură ce se apropia de el.

Ain’t gonna miss a thing

I’m gonna have my fling

I’m gonna live, live, live, until I die⁶

Andrei se simți ușurat că recunoscuse melodia; era o modalitate perfectă de a începe o conversație fără formalități. Se așeză pe scaunul din fața lui Isaac, amintindu-și de o perioadă îndepărtată în care nu vorbea fluent engleza, un timp atât de îndepărtat încât îi era greu să-l mai evoce. Acum, însă, vorbi într-o engleză impecabilă, fără nicio urmă de accent românesc:

– Melodia asta a rămas la fel de bună ca acum două sute de ani, când oamenii încă mureau.

– Dacă ți-aș spune am crezut că ai murit, nu ar fi prima dată când ai auzi asta, nu-i așa? întrebă Isaac, ignorând remarca vechiului său prieten.

Accentul britanic al lui Isaac era încă foarte pronunțat, iar după mai bine de un secol petrecut în New York, era evident că făcuse această alegere în mod deliberat. Isaac nu obișnuia să ocolească subiectele importante; acesta era unul dintre motivele pentru care el și Andrei erau prieteni apropiați. Nu era genul de om care să înceapă discuția cu întrebări banale despre cum a fost zborul sau dacă vremea este rece. Dacă era ceva important de discutat, nu aveau să ocolească subiectul.

– Mi s-a mai spus, zise Andrei, mângâindu-și bărbia ca și cum ar fi reflectat. O dată sau de două ori, continuă el, iar amândoi izbucniră în râs.

Isaac întinse mâna spre sticla de vin și îi umplu paharul lui Andrei înainte ca acesta să apuce să spună ceva. Un chelner, îmbrăcat într-un costum alb impecabil, îi așeză în față o farfurie cu fructe de mare, îi ură poftă bună și se retrase în liniște, cu pași discreți.

– O să fiu sincer cu tine, Sava, și știu că nu te aștepți la altceva de la mine. Ești unul dintre cei mai inteligenți oameni de pe planetă, dar când vine vorba de relațiile umane, ai un talent deosebit să te comporți ca un ticălos. Te cunosc de destul de mult timp ca să-mi dau seama că nu o faci intenționat, dar asta nu face situația cu mult mai bună. Ai momente în care te comporți ca o persoană obișnuită, menținând legătura cu prietenii și familia, și perioade în care parcă dispari complet, ca și cum ai fi fost înghițit de o gaură neagră. În trecut, te dedicai cu totul proiectelor științifice – și știu că, dacă nu ai fi fost așa, nu ai fi realizat nici jumătate din ceea ce ai făcut în cariera ta. Dar, spune-mi sincer, ai mai lucrat la ceva concret de când te-ai despărțit de Aria?

Cât timp Isaac a vorbit, Andrei a ascultat, dar când a auzit numele ei, a tresărit.

– Nu, i-a răspuns, făcând o scurtă pauză, apoi a continuat. Nu am reușit să mă concentrez pe nimic. Cel puțin înainte, presiunea timpului mă motiva. Nu suportam ideea să treacă mai mult de câteva luni fără să realizez ceva semnificativ, ceva care să mă apropie de scopul meu de atunci. Dar acum, când timpul pare să aibă răbdare infinită cu noi, îmi este tot mai greu să găsesc motivația.

– Omule, nu poți să trăiești doar din inerție. Trebuie să-ți spun ceva, chiar dacă știu că nu-ți va plăcea…

– Isaac, lasă-mă, îți cunosc deja convingerile despre monogamie.

– Ca om de știință, ar trebui să înțelegi că biologia umană nu e concepută să mențină aceeași relație romantică pentru eternitate. Eu am acceptat asta de la bun început, și am evitat astfel capcana de a mă căsători vreodată. Vrei să-ți regăsești motivația? Poate ar trebui să cauți o relație nouă, cu cineva mai tânăr, de douăzeci, maximum douăzeci și cinci de ani…

Sava a izbucnit în hohote.

– Prietene, sincer, nu sunt Leonardo DiCaprio, i-a replicat.

Isaac zâmbi larg, arătându-și dinții albi, dar nu renunță la idee.

– Eee, hai că nu mă refer la nimic nepotrivit sau pervers; vorbesc strict despre energia și optimismul caracteristice tinereții. Când eram tineri, puneam pasiune în tot ce făceam, trăiam fiecare moment ca și cum ar fi fost ultimul. Chiar dacă lumea s-a schimbat mult, organismul uman încă funcționează la fel.

Sava nu își amintea în același mod tinerețea, nici pe a sa, nici pe a lui Isaac, însă nu îndrăzni să-și contrazică prietenul. Cel puțin nu atâta timp cât acesta avea tot dreptul să-i reproșeze răceala și indiferența.

– Am încercat, crede-mă, chiar am încercat să găsesc pe altcineva, dar e greu să o uit. Eu și Aria, am fost împreună încă din liceu. Știu că ar trebui să o urăsc, dar mă urăsc mai mult pe mine pentru că i-am permis să mă mintă din nou, să mă convingă că nu mă va înșela a doua oară. Uneori mă gândesc că de la ea a moștenit Sebastian talentul actoricesc. Eu nu am avut niciodată această abilitate, spuse, încercând să zâmbească pentru a diminua tensiunea din atmosferă.

– A trecut ceva timp de când am vorbit ultima oară cu Bastian, cred că sunt deja două luni. În trecut, el și Aria obișnuiau să-mi ceară să vorbesc cu tine, susțineau că sunt singurul pe care îl asculți. Dar, evident, nu era deloc așa.

– Asta nu am știut, dar știu că astăzi mi-a spus că ar vrea să te sune. Nu mi-a spus însă și motivul.

– Nu, nu m-a sunat. Ți-aș fi spus.

– Da, te cred. Probabil că nu a făcut-o din lipsă de timp. Știi că astăzi sunt Globurile de Aur.

Între timp, Andrei goli paharul pe care Isaac i-l umpluse și își turnă din nou vin. Gustă puțin din mâncare, dar conversația îi captivase atât de mult încât farfuriile amândurora rămâneau aproape neatinse.

– Mă rog, o să vedem. În afara faptului că ar fi bine să ai pe cineva în viața ta, mai am să-ți fac o propunere. Poate cu asta voi avea succes, rânji Isaac.

– Te rog, te ascult, îl invită Sava cu un gest elegant al mâinii.

– Într-o săptămână plec pe Marte. Vreau să revăd colonia și să-l vizitez pe Hiro. Uneori, mă surprinde faptul că, după atâta timp, nu ai părăsit niciodată Pământul. Trebuie să vii cu mine!

Încruntat, Sava, ridică o sprânceană.

– Andrei, măcar privește Pământul pentru câteva clipe din spațiu, direct cu ochii tăi, nu printr-o fotografie sau un videoclip VR, și vei vedea totul dintr-o perspectivă complet nouă.

– Hmm… nu știu ce să zic…

– Hai să fim sinceri, nu ai niciun motiv să refuzi. Ultima oară când am verificat, te ocupai de cercetarea călătoriilor în spațiu și încercai să finanțezi un proiect în acest sens. Nu poți să-mi spui că vrei să găsești o modalitate de a muta omenirea de pe Pământ pe o altă planetă, dar nu ai de gând să faci mai întâi o călătorie la doi pași, pe Marte.

– Nu, nu pot să-ți dau un răspuns acum.

– Andrei Sava! ridică tonul Isaac, încruntat la rândul său.

– Potolește-te. Nu am spus nu, ci că nu știu acum. O să mă gândesc. E bun răspunsul acesta?

Fără a fi deloc impresionat, Isaac, a continuat:

– Oricum, trebuie să faci o schimbare; nu poți continua să trăiești așa. Știu exact prin ce treci acum. Criza existențială pe care o traversezi îmi este foarte familiară — este generată de același sentiment că nimic nu are sens cu adevărat, că existăm fără un scop sau o finalitate. Ai încercat să-ți găsești sensul în dragoste, dar când acea iluzie s-a destrămat, nu a rămas decât un gol. Ar fi trebuit să fac ceva să te ajut de mult timp. Când eu am trecut prin asta, tu și Hiro ați intervenit la timp. Am știut mereu că suntem la fel, dar pentru că te recuperai repede de fiecare dată, am ales să nu intervin. Acum regret această decizie.

– Isaac, zău, tu nu ai nicio obligație să rezolvi problemele din viața mea.

Isaac ezită pentru o clipă, privirea lui devenind brusc mai serioasă, ca și cum ar căuta cuvintele potrivite într-o mare de gânduri nerostite.

– Asta poate este ceea ce crezi tu, Andrei, dar am. Am chiar mai multă decât îți dai tu seama.

Nu mai acordau atenție muzicii interpretate de orchestră, așa că, deși nu observaseră când se terminase o melodie și alta începuse, amândoi întoarseră privirea spre scenă când sunetul se opri brusc.

La microfon se afla primarul orașului New York, Mark Stuttman, un bărbat care nu părea să aibă mai mult de douăzeci și cinci de ani, ceea ce însemna că vârsta lui reală putea varia între douăzeci și cinci și o sută optzeci și șase de ani. Avea părul brunet, tuns scurt, și o mustață deasă, à la Stalin, care îi conferea un aer mai matur, dar îi lipsea privirea glacială a dictatorului. Era îmbrăcat într-un costum bleumarin, cu o cravată de culoarea strugurelui, iar pe mâna dreaptă purta o brățară inteligentă portocalie.

În aceeași mână ținea un pahar de vin, ridicat până la nivelul pieptului.

– Vă invit să ridicăm un pahar în cinstea omului care a adus lumină acolo unde domnea ignoranța, Isaac Abercrombie. Fără contribuțiile sale, lumea ar fi rămas un loc mult mai enigmatic.

– Pentru Isaac Abercrombie! au exclamat zecile de persoane invitate la eveniment.

Auzindu-și numele rostit cu atâta entuziasm de primar, Isaac schiță un zâmbet reținut și ridică paharul în semn de mulțumire. Ochii îi străluciră o clipă în lumina candelabrelor, dar gestul său rămase calm și demn, trădând doar o umbră de modestie. După ce primii invitați au băut, el sorbi o înghițitură mică de apă, ca și cum ar fi fost vin, apoi se așeză liniștit înapoi pe scaun, revenind la discuția cu Andrei.

– Oricât am încercat să-l determin să încalce protocolul, se pare că misiunea mea a fost un eșec, spuse Isaac, lăsând un zâmbet să-i joace în colțul gurii. Au tot încercat să mă convingă să mă aplec puțin în fața administrației Stuttman, să-i pup puțin în cur, doar ca să dea bine în fața presei. Le-am spus ce voiau să audă, dar pe scenă m-am asigurat să nu menționez primăria nici măcar o dată.

– Ah, nu te-ai schimbat deloc din ziua în care te-am cunoscut, îi replică Andrei, cuprins oarecum de urma unei nostalgii pierdute în timpul trecut peste ei.

– Într-un fel da, în altul parcă nu mai sunt chiar la fel, spuse Isaac, îndreptând un deget către paharul cu apă.

Andrei și Isaac tăcură pentru câteva clipe, lăsând conversația să plutească în aer. Deodată, brățara de la încheietura lui Andrei începu să vibreze puternic, iar un roșu aprins străluci pe display, indicând un apel urgent. Ridică mâna și aruncă o privire spre ecran, observând că apelul provenea de la un număr necunoscut, pe care nu-l avea înregistrat în memoria brățării.

– Scuză-mă un minut, îi ceru el.

– Se ridică în picioare, ținând paharul de vin în mâna dreaptă, o veche obișnuință din tinerețe. Niciodată nu fusese sigur cum să-și poziționeze mâinile în public pentru a părea cât mai natural, așa că obișnuia să-și ocupe mereu măcar o mână. Traversă rapid sala până la ușa de la intrare și intră în hol, căutând un colț mai liniștit. Cu mâna stângă, își puse o pereche de căști negre, fără fir, și apoi răspunse apelului.

– Alo, bună seara! Sunteți domnul Andrei Sava? întrebă o voce de femeie

– Bună seara! Da, eu sunt.

– Sunt dr. Julia Brown de la Spitalul Național din Los Angeles. Vă informez că a avut loc un atac terorist la hotelul Beverly Hilton, iar…

Andrei simți cum inima i se oprește pentru o fracțiune de secundă. Mintea i se umplu de imagini și scenarii posibile, fiecare mai sumbru decât celălalt. Gândul îi zbură imediat la Sebastian. O senzație rece îi străbătu corpul, în timp ce încerca să își păstreze calmul, dar întrebările deja începeau să-i năvălească pe buze.

– Sebastian! Sebastian! Fiul meu este bine?!? întrebă panicat.

A urmat o scurtă pauză, timp în care Andrei auzi doar sunetul sacadat al propriei respirații și un bâzâit ușor în fundalul apelului. Frica îl paralizase pentru o clipă, așteptând cu inima strânsă răspunsul femeii de la celălalt capăt al liniei

– Îmi pare rău să vă informez, dar fiul dumneavoastră nu a supraviețuit atacului. Din păcate, nu sunt supraviețuitori.

Un pumnal invizibil îi străpunse inima, provocându-i o durere atât de intensă încât simți că fiecare fibră a miocardului i se rupea cu un zgomot surd, ca și cum corzile unei vioare s-ar fi sfâșiat una câte una. Ar fi vrut să-și smulgă inima din piept, să o arunce afară, să scape de tortura ce-l devora pe dinăuntru. Durerea insuportabilă îi încețoșă privirea, iar un țiuit asurzitor îi inundă urechile, sufocându-i gândurile. Picioarele îi tremurau sub el, și se sprijini de peretele din spate, ca să-și susțină corpul împietrit de șoc și să oprească prăbușirea lumii care cădea asupra lui. Mâinile îi tremurau necontrolat, le frângea disperat, în timp ce simțea cum totul în jur începe să se învârtă haotic, ca într-un vis din care nu se putea trezi.

– Alo? Alo? Domnule Sava, mai sunteți acolo? vocea femeii de la capătul celălalt al liniei se auzi din nou, îngrijorată și insistentă.

Andrei încerca să își recapete răsuflarea, dar fiecare cuvânt îi părea departe, ca un ecou înecat de durerea copleșitoare. Își mușcă buza de jos, încercând să își stăpânească lacrimile care începeau să îi ardă ochii. Gâtuit de suferință, cuvintele i se înecară în tăcere, dar reuși să îngaime:

– Da… Sunt aici… șopti el, cu vocea abia un firicel, străpuns de o durere imposibil de descris.

Undeva, în depărtare, auzi un sunet de sticlă spartă, ca un ecou al propriei lui suferințe, frânturi de realitate care se rupeau și cădeau în gol. Tremurând, își strânse brățara la încheietură, încercând să se agațe de ceva palpabil, dar totul părea să se destrame în jurul lui.

Undeva, în depărtare, continua să se audă acel sunet de sticlă spartă…

---

1 Termenul se referă la un stil specific de coloane din arhitectura clasică, caracterizat prin capiteluri (partea superioară a coloanei) elaborate, decorate cu frunze de acant și alte elemente ornamentale. Stilul corintic este unul dintre cele trei ordine principale de coloane din arhitectura greacă și romană clasică, alături de stilurile doric și ionic.

2 „O să trăiesc până când voi muri – Frank Sinatra – „I’m Gonna Live Till I Die” / O să râd în loc să plâng”

3 „Voi cuceri orașul și-l voi întoarce pe dos / Voi trăi, trăi, trăi până voi muri”

4 Fleur-de- lys a fost folosită ca simbol al regalității în Franța încă din Evul Mediu. Este cel mai frecvent asociată cu monarhii francezi din dinastia Capetienilor, care au adoptat-o ca simbol al casei regale. De-a lungul timpului, a devenit un simbol al regalității, nobilimii și cavalerismului.

5 „O să spună: Ce tip grozav! / O să visez la stele” / 

6” N-o să ratez nimic / O să mă bucur din plin / O să trăiesc, trăiesc, trăiesc până voi muri„