Un obiect hidos

1

A venit din senin. Iar noi l-am primit cu brațele deschise. Aproape că a devenit un membru al familiei. A apărut într-o seară de vară, când aerul nu se răcorise încă bine, dar trecuse toropeala amiezii, când ultimele raze de soare pieriseră, însă strada mai avea încă acel aer de viață și de mișcare pe care îl are de obicei după zilele de mișcare și veselie și muncă necontenită.

– Ce frumos e! a exclamat, prima dată, sora mea. Ce frumos e!

– Dar de unde să fi venit? a făcut mama. De unde?

– Păi, ce contează? a intervenit tata.

– Da, am spus și eu, de ce să ne gândim la asta?

– Ceau! a zis mama. Ceau! Haide aici, vii?

Dar câinele nici nu s-a clintit, deși își mișcase urechile, vădind că ne auzise. A rămas de cealaltă parte a străzii, privindu-ne cu ochii lui galbeni.

– Haide aici, vii?

Câinele a rămas nemișcat. Avea blana neagră, deasă, însă nu prea lungă; era de talie medie și nu i-ai fi putut ghici nicicum rasa.

– Ți-e foame? a continuat mama. Hai aici!

Până la urmă, am fost nevoiți să trecem noi strada și să ne ducem la câine.

– Oare e bolnav? a întrebat tata. De ce nu a răspuns când l-am strigat?

– Nu pare bolnav, a răspuns sora mea. Totul pare în regulă. Blana e în regulă, totul… poate e doar plictisit.

– Ei, și tu, Emilia, de unde știi?

– Uite, așa, știu!

Mama a început să-l mângâie pe cap, să-i mângâie blana neagră și lucioasă, câinele a lăsat-o să îl mângâie, însă în rest de-abia o băga în seamă.

– Să-i aduc ceva de mâncare! a zis ea.

A luat-o la pas, grăbindu-se către ușa casei, în timp ce rochia subțire, înflorată, de vară, se înfoia în jurul ei. Ina s-a așezat pe vine, lângă animal, de parcă ar fi vrut să-l apere. Tata, puțin mai reticent, se sprijinea de un copac din apropiere. Eu am rămas la ceva depărtare de ei, privindu-i. Afară era însorit, însă destul de răcoare. Iar prognoza spunea că săptămâna următoare avea să fie și mai frig.

Ce să faci? Așa e cu primăvara. Vremea se schimbă neașteptat. Am avut timp să privesc patrupedul, deoarece mama a petrecut ceva vreme în casă, cotrobăind, probabil, după niște oase pregătite pentru un câine al unor vecini de la câteva străzi depărtare, și pe care nu mai știa unde le pusese.

Nu am reușit să-mi dau seama ce rasă era. Până și contrastul acela, dintre blana neagră ca smoala, și ochii limpezi, de culoarea chihlimbarului, mă nedumerea oarecum. Să fi fost o corcitură? Dar între ce și ce? Între husky și dog german? Între afgan și ciobănesc de Berna? Sau poate era ciobănesc german. Cu siguranță nu era husky. Nici afgan. Poate era dog german? Nu, cu siguranță nu. Nici ciobănesc. Era prea mic.

Când s-a întors mama, cu o cutie cu resturi de la masă, tata se desprinsese de salcâm. Ina mângâia patrupedul pe creștet, dar acesta n-a reacționat. Mama s-a lăsat pe vine în fața lui și i-a așezat în față cutia cu mâncare. Acesta s-a apropiat de ea, și-a coborât botul, a mirosit-o, după care și-a ridicat urechile ascuțite. Fără să fie interesat de mâncare, și-a ridicat capul și m-a privit în ochi.

Privirea aceea m-a tulburat. Mă privea nu ca un animal, ci ca o ființă inteligentă, însă complet lipsită de emoție. Am simțit cum mă trec fiori reci. Schimbul de priviri a durat numai câteva momente, însă tot m-am simțit neliniștit. Ochii aceia chihlimbarii mă priviseră parcă în adâncul sufletului.

2

Lumina ca de chihlimbar a înserării inunda camera mea, în timp ce eu stăteam pe pat și citeam. Curând, avea să se facă întuneric și n-aș mai fi putut citi fără bec, însă, deocamdată, preferam lumina aceea blândă. Pe fereastra mea, în spatele unor salcâmi și arțari care se înălțau în curtea vecinului, se vedea apusul de culoarea mierii.

Toată ziua, familia mea vorbise numai despre câinele acela, care venise să ne viziteze în fața casei. Tata deschisese ușa de la garaj, ca să îl lase să intre în curte, însă acesta nu intrase. Totuși, mama parcă se îndrăgostise de el. De unde venea? Al cui era? Oare era vagabond? Nu, căci nu era jerpelit, însă nu părea nici îngrijit. Avea o oarecare sălbăticie în aspect, dar și o oarecare eleganță. O sălbăticie pe care nu prea o puteai defini, căci blana era curată, iar ochii nu trădau nicio emoție, ceea ce era neobișnuit mai ales la câini, care sunt aproape tot timpul veseli ori interesați de ceva. Nici eleganța nu o puteai defini, căci nu părea un animal îmblânzit. Mai degrabă l-ai fi crezut un spirit al sălbăticiei, un daimon, o ființă supranaturală care luase chip de animal. Până și urechile acelea triunghiulare, până și faptul că nu îți dădeai seama ce rasă e, și aceste lucruri adăugau la ciudățenia lui.

În noaptea aceea, am adormit cu cartea deschisă lângă mine, fără să fi pus așternuturile pe pat. Am visat ochii aceia galbeni care mă priveau cu o curiozitate neomenească, cu o insistență lipsită de orice emoție.

3

De atunci încolo, câinele avea să vină în fiecare zi în fața casei noastre. Toată familia se bucura când îl vedea. Dimineața, când părinții mei plecau la locul de muncă, se arăta negreșit. ”Poți să-ți reglezi ceasul după el, cum vine vorba, ha-ha!” zise mama mea într-o zi. Seara, discutau entuziasmați numai despre el.

Și, pe măsură ce înainta vara, cu miresmele ei de ierburi și de soare, bunicul meu se simțea tot mai rău. Locuise singur, înainte, dar, într-o zi, cu totul pe neașteptate, alunecase și căzuse în baie. Din fericire, lăsase ușa apartamentului descuiată, ca să poată intra o vecină care îi aducea de mâncare. Aceasta intrase și îl descoperise. Dacă nu ar fi fost așa, bunicul ar fi putut sta oricât acolo. Se lovise la cap. Ar fi putut muri acolo. Mai târziu, m-am gândit că poate ar fi fost mai bine așa.

Moartea își bătuse joc de el. De câte ori am crezut că avea să moară, însă el trăise mai departe, pierzându-și în continuare puterile, dorința de a trăi, pierzându-și memoria și facultățile mentale. De câte ori nu rostise ”Vai! Nu mă mai ia Domnul odată!”.

”Nu e voie să vorbești așa” îl mustra mama. ”Ai nepoți care te iubesc! Ai o familie care te iubește”.

Într-adevăr, bunicul se interesa deseori de situația noastră școlară, se bucura când Ina lua note bune, se întrista auzind ce elev prost eram eu. Tot timpul ținea un ceas lângă el și se uita mereu la el. Un ceas foarte demodat, aproape la fel de bătrân ca și bunicul, sau ”domnul George”, cum îi spunea fosta lui vecină, care mai venea din când în când să îl viziteze.

În camera lui, perdelele erau trase mereu și era întuneric; mirosea a dispensar. Bunicul întreba obsesiv cât e ceasul, când uita că are un ceas chiar lângă el. Nu știa dacă era noapte sau zi. Uneori îi spuneam că e ora 12, iar el credea că era miezul nopții, și că ar fi trebuit să se culce. De multe ori spunea că îi era frică noaptea, când stingeam luminile. I-am spus să aprindă televizorul, ca să nu-i mai fie frică, însă el răspundea că, dacă aprindea televizorul, atunci nu putea dormi.

I-am povestit și lui despre câinele negru care se împrietenise cu familia, însă nu se arătase prea interesat, de fapt nu se arătase interesat deloc. Îi spusesem că animalul se chema acum Salut, deoarece mama îl salutase mereu când îl vedea, iar apoi păruse să răspundă la cuvântul ”Salut!”, deci credea că așa îl cheamă. De multe ori îi povesteam, ori eu, ori Ina, cum era afară, acum că veniseră căldura și timpul frumos, că iarba înverzise iar florile se deschiseră, dar uneori ne întrebam dacă nu cumva îl întristam și mai mult, din moment ce el era închis în camera aceea întunecată și îmbâcsită.

Într-o după amiază însorită, în timp ce mergeam pe stradă, nu mă puteam gândi la altceva decât la bunicul meu, care stătea în camera lui, în acea închisoare, în odaia care, pe vremuri, fusese frumoasă și elegantă, iar acum era atât de tristă. Pe drum, târându-se către șosea, de parcă intenționat ar fi vrut să meargă să fie călcată de mașină, am văzut cea mai mare omidă din câte văzusem vreodată. Era cât degetul meu mare. Netedă, galbenă, cu ceva gri în partea din spate.

Dar omidă era? Nu semăna cu nicio făptură pe care o mai văzusem vreodată. Scârbit și înfiorat, mi-am mutat privirea și am mers mai departe. Dar, după câțiva pași, nu m-am putut obține să nu mă gândesc iarăși la biata și ciudata făptură care se îndrepta către moarte. Am luat de pe jos un bețigaș și m-am îndreptat înapoi către ea.

Avea trupul imens și lung, dar capul, de un roșu închis, îi era foarte mic. La fel și picioarele. Mi-am dat seama că avea picioare doar în partea din față a trupului. De aceea se târa greu. Mi-am spus că trebuie să fie o făptură mutantă, ceva deformat, o greșeală a naturii – cum putea natura să lase o ființă atât de mare, cu picioare atât de mici și de puține, ca de-abia să se poată mișca?!

Am împins-o cu bețigașul. După ce s-a rostogolit puțin, s-a strâns ghemotoc, făcând probabil pe moarta. Am tot împins-o până când am vârât-o în iarbă, într-un spațiu verde, departe de șoseaua periculoasă. După aceea, am aruncat bățul și am plecat mai departe. Dar tot nu îmi puteam lua mintea de la făptura aceea galbenă.

Aproape de casă, am văzut o pisică ducând în gură un porumbel mort, iar asta nu a făcut decât să-mi sporească gândurile legate de moarte. Pisica era mică, poate nici nu ajunsese la maturitate, iar porumbelul era mare, de te gândeai cum îl poate căra. Îl ținea cu colții de burtă, iar aripile îi atârnau în jos, de parcă, până și în moarte, ar fi vrut să arate că se predă. Pisica dispăru imediat după un colț, cu tot cu porumbelul, lăsându-mă cu gândurile mele negre, cu tristețea și îngrijorările mele.

Ajuns acasă, am găsit câinele acela negru stând lângă salcâmul din dreptul casei, de peste drum, privindu-ne casa, stând în același loc, parcă în aceeași poziție ca întotdeauna. Era înfiorător, chiar și în lumina caldă a zilei. Numai prezența câinelui părea să aducă frigul și noaptea. Înfiorat, mi-am mutat privirea de la el, am deschis ușa și am intrat în casă.

4

Într-o seară, m-am dus la bunicul meu în cameră, să stau cu el de vorbă, înainte să se culce.

– Mi-e frică noaptea, a mărturisit el.

Își muta privirea ba la mine, ba la tavanul gol și sumbru.

– De ce?

– Așa.

– Aprinde televizorul, poate nu-ți va mai fi frică.

– Nu pot să dorm cu televizorul.

– Aprinde o lumină!

El a clătinat din cap.

– Atunci ce faci? am întrebat eu.

– Adorm până la urmă, chiar dacă mi-e frică.

În seara aceea, gândurile mele deveneau tot mai pesimiste; încercam să mă concentrez la carte, însă mintea îmi zbura la tot felul de lucruri. La cât de tristă e bătrânețea, cum, odată cu vârsta înaintată, revin temerile copilăroase de întuneric. La cât de fragilă e ființa omului. La cât de tragic e destinul omului.

Mă tot certam cu tata, care lăsa televizorul aprins, în timpul zilei, în camera bunicului. Eu credeam că televizorul nu face decât să îndobitocească omul, că mai bine nu se uita George la televizor, mai ales că nici nu înțelegea ce vedea sau auzea. ”Lasă-l, să-i lucreze mintea, căci oricum nu face nimic toată ziua!”. De altfel, cartea pe care o citeam se petrecea vara, însă avea, parcă, o atmosferă iernatică, nu știu de ce. Mi-ar fi plăcut să o citesc într-o iarnă, când afară e înnorat și sumbru, ca să-mi amintească de soarele verii. Oricum, nu reușeam să mă concentrez la ceea ce citeam. Mintea îmi zbura numai la câinele acela afurisit.

Atunci, ușa de la cameră s-a deschis și Ina a pătruns înăuntru, ducând o carte la subraț. Mă înfuria faptul că intra în cameră fără să bată la ușă înainte și să aștepte să îi zic că poate intra, însă atunci nu i-am spus nimic.

A venit lângă mine, și-a așezat cartea ei pe pat (căci eu citeam întins pe pat) și a deschis-o. Era o carte cu pagini lucioase, cu multe ilustrații și puțin text, oarecum asemănătoare cu enciclopediile pentru copii. Deși nu i-am văzut bine coperta, mi-am dat seama ce era. Era o mică enciclopedie ilustrată a fenomenelor paranormale și aparițiilor supranaturale. A deschis-o la o pagină care se referea la un câine-fantomă.

– Uite! a zis ea, stând în genunchi în fața patului, în timp ce eu m-am ridicat în capul oaselor, cu picioarele strânse sub mine. Uite ce am găsit! Există legende, mai ales în Anglia, dar și în alte părți ale lumii, despre câini negri care vin și se arată oamenilor înainte de moartea lor. Sunt prevestitori ai morții, călăuze ale sufletelor celor morți, niște psihopompi!

Am privit imaginea din cartea deschisă, cu un câine demonic, care își arăta colții și mârâia.

– Scrie aici că, în multe legende ale lumii, câinii sunt paznicii iadului, ori a lumii de apoi.

– Și de ce-mi arăți mie asta?

– Poate că Salut! e și el un câine al lumii de apoi!

– Da, am bombănit eu, poate că e. De fapt, sigur e!

– Iar în poemul scandinav Edda se spune că, la sfârșitul lumii, Gramr, câinele care păzește porțile iadului, va fi eliberat…

În momentul acela am auzit un țipăt venind dinspre camera mamei. Și eu și Ina am uitat imediat de câini fantomatici sau demonici și ne-am năpustit afară din cameră, lăsând cartea deschisă pe patul meu.

Am intrat în dormitorul părinților și am găsit-o pe mama în fața dulapului deschis, ținând ceva în mână. După ce ne-am apropiat, am văzut că e o mică păpușă neagră, cu capul alb. Ba nu, nu avea capul alb, capul era desenat astfel încât să reprezinte un craniu, într-un stil destul de nerealist, de desene animate.

– Ce e, mamă? a făcut Ina.

– Voi ați pus asta în dulap?! Spuneți-mi dacă voi ați pus-o!

Desigur, nici eu, nici Ina n-o puseserăm în dulap. Mama o găsise printre haine, vârâtă de cineva.

Între timp, a venit și tata, a luat păpușa, a examinat-o, după care ne-am așezat toți patru pe marginea patului și am discutat cum putea să apară păpușa acolo. Hainele nu fuseseră răscolite. Cineva o vârâse acolo ca să nu fie observată, aranjase și netezise hainele deasupra ei. ”Ori a apărut singură între haine și prosoape” a glumit tata. Până la urmă, am ajuns la concluzia că nimeni din afara casei nu ar fi putut fi responsabil.

Tata ne-a privit cu reproș pe mine și pe Ina, gândindu-se, pesemne, că, oricât de mult am fi tăgăduit, noi doi făcuserăm acea glumă sinistră, deși, îmi dădeam seama, nici el, nici mama, nu și-ar fi putut imagina ce motiv am fi avut. Oricum, s-au hotărât să arunce obiectul grotesc.

Desigur, dacă întâmplarea nu ar fi avut loc când tatăl mamei mele era pe moarte, când toată familia aștepta, de luni întregi, ca acesta să moară, atunci întâmplarea ar fi trecut neobservată, sau nu mi-ar fi rămas în minte cu o asemenea stăruință, aș fi considerat-o un fel de întâmplare curioasă.

Dar așa, în seara aceea, vârât în pijamale, când m-am întins pe pat și am tras pătura peste mine, îmi tot revenea în minte acel chip alb, fără expresie, care totuși părea să rânjească; un craniu lipsit de nas, lipsit de viață, gol pe dinăuntru, dar care totuși mă cerceta și nu îmi dădea pace. Mi-a luat mult să adorm. De multe ori, fiind pe cale să adorm, mă ridicam speriat, cu sentimentul că făptura aceea galbenă, umflată, parcă bolnavă, viermele acela cu picioare pe care îl găsisem pe stradă, se urca pe mine.

Îmi cercetam trupul, cercetam așternuturile, dar, desigur, nu era nicio insectă pe mine sau în pat, deși nu-mi puteam alunga gândul că viermele acela cu picioare mă urmărise până acasă. Îmi tot imaginam o armată de astfel de viermi cum apar, se urcă pe pereți, se scurg din dulap, se revarsă de sub pat într-un șuvoi galben și absurd și colcăitor.

Când, în sfârșit, am reușit să adorm, după numai câteva minute (sau așa mi se părea, căci habar nu am cât dormisem, poate dormisem câteva ore), m-a cuprins un coșmar cum nu mai avusesem din copilărie, în care o armată de câini albi, fantomatici, lătrau și se năpusteau la mine să mă muște. La un moment dat, mi-am dat seama că visam, dar nu am putut să mă smulg din mrejele coșmarului, mă zbăteam în pat crezând că sunt atacat de dulăi demonici.

Din fericire, am reușit să mă trezesc, ori ceva, un sunet, m-a trezit. Când m-am ridicat în capul oaselor, privind camera goală și întunecată din jurul meu, îmi simțeam pielea rece și udă. Transpirasem mult. Parcă și pielea de pe mine era incomodă, ca un veșmânt pe care vrei, cu orice preț, să-l dai jos.

Am crezut că visez când mi-am dat seama că sunetul care îmi răsuna în urechi era adevărat, că venea prin ușa întredeschisă. Note de pian. Ina, care știa să cânte la pian, pesemne coborâse în sufragerie ca să cânte. Însă nu mai făcuse asta niciodată în toiul nopții. De altfel, nici nu recunoșteam melodia.

Mi-am amintit că, atunci când mă înapoiasem în camera mea, găsisem pe pat cartea deschisă, iar câinele demonic din ilustrație parcă mârâia la mine. Mă trecuseră fiori de spaimă și de scârbă. Aruncasem cartea pe podea, însă aceasta rămăsese deschisă tot la pagina aceea. Știam că, dacă aș fi aprins becul, aș fi văzut aceeași ilustrație, privindu-mă insistent, mârâind la mine cu ură și sete de sânge.

Și mai știam ceva: că orice aș fi făcut, tot nu aș mai fi putut să adorm în noaptea aceea.

5

De dimineață, m-am simțit obosit și secătuit, lumea din jurul meu parcă era ireală. Când am privit pe geamul din sufragerie, am văzut peste drum câinele negru, privindu-mă înapoi.

Am reușit să dorm, mai bine, mai prost, după amiaza. Apoi, când a venit tata de la locul de muncă, după ce a mâncat și s-a schimbat în haine de casă, s-a îndreptat către camera mea. Nici el nu a bătut la ușă înainte de a intra, însă eu m-am abținut să-i fac observație.

S-a așezat pe pat și mi-a spus numele, cu atitudinea aceea gravă pe care o avea când voia să discutăm ceva serios. Era palid și tras la față, de parcă și el ar fi dormit prost, sau deloc, cu o noapte înainte.

– Am să-ți spun ceva, zise el, dar te rog, te implor, să nu pomenești nimănui.

Am încuviințat din cap, iar el a început să-mi povestească:

– Noaptea trecută, pe la trei noaptea, am auzit pianul. Și tu l-ai auzit? Bine, măcar știu că nu am avut halucinații. Mă rog, am mai încercat să adorm, însă melodia nu mă lăsa, parcă mă neliniștea, deși era lină, în aparență blândă. Până la urmă, am coborât să îi spun Inei să nu mai cânte. Dar, când am ajuns în pragul sufrageriei, muzica s-a oprit, iar când am dat cu ochii de pian… of, Doamne!

A ezitat să continue, însă eu i-am făcut semn să povestească mai departe. Văzând că nu poate, am așteptat. După câteva minute, în care își masase tâmplele de parcă ar fi avut o durere de cap, a reluat firul povestirii:

– Nu era nimeni la pian. Capacul era ridicat, însă… nu era nimeni…

A rostit ultimele cuvinte încet, cu o gravitate care a avut darul să mă tulbure.

– Chiar dacă ar fi fost cineva, nu ar fi avut timp să iasă, căci eu eram chiar lângă ușă. Pianul a cântat singur. Iar capacul de la clape s-a descuiat singur, căci fusese încuiat, iar cheia era în dormitor la mine și la mama ta, am verificat după aceea. Am urcat în cameră la Ina și am văzut că doarme dusă. După aceea, am cercetat fiecare ungher al sufrageriei, să mă asigur că nu se ascunde nimeni acolo. Nu era nimeni, și dacă ar fi fost, nu ar fi putut ieși, căci închisesem ușile cu glasvad, și le-aș fi auzit deschizându-se. Nu era nimeni… numai Salut! era peste drum, privindu-mă prin fereastră. Știi cât iubesc câinele acela, însă în momentele acelea, în toiul nopții, surescitat cum eram… m-am înspăimântat de el.

Eu nu am răspuns nimic. Încercam să mă gândesc cum să îl consolez pe tata, fără să neg, însă, experiența prin care trecuse, când el a început iarăși să vorbească. Povestea avea o continuare.

– Mă rog, am încuiat pianul, am urcat în dormitor, m-am culcat lângă mama ta care, slavă Domnului, nu se trezise, și am adormit iarăși. Și, peste un timp, iarăși m-am trezit. Pianul iarăși cânta! Am coborât în sufragerie, și aceeași poveste. Nu era nimeni în odaie, în afară de Salut! care privea în cameră pe fereastră, de pe cealaltă parte a străzii, iar muzica încetase înainte să intru eu în sufragerie. Iar capacul era iarăși ridicat. Acum, spune-mi, ce era să fac?!

L-am privit cu milă, fără să îi răspund.

– Am făcut același lucru ca înainte. Am încuiat pianul, am tras glasvadurile de la sufragerie și m-am îndreptat către scări. Iar pe drum… Doamne, ce am văzut! Mi-e și groază să spun!

Iarăși s-a oprit, nemaiputând să continue, iar eu iarăși l-am așteptat răbdător, până a fost în stare să reia povestea:

– Pe scări mă aștepta o femeie din secolul al XIX-lea, făcută parcă din ceață albăstruie! Arăta ca în filme, cu o pălărie cu boruri mari, cu o rochie foarte bogată, numai dantelă și volănașe… doar că era transparentă, și albăstruie, și lucea!

La gândul acesta, aproape am înghețat de groază.

– Am privit-o câteva secunde, înmărmurit, nefiind în stare să simt nimic, nici măcar frică, iar ea privea în josul scărilor, de parcă nici nu m-ar fi văzut. După aceea, s-ar întors pe călcâie și a început să urce… și s-a risipit… s-a risipit ca o jerbă de ceață…

Cu ultimele cuvinte, tatăl meu aproape că izbucnise în plâns.

– Dumnezeu știe cum am putut să adorm după aceea. Am stat treaz, privind tavanul, iar pianul a început să cânte din nou… însă eu nu am mai coborât să îl închid. Parcă am trecut prin iad, atât de cumplită a fost noaptea trecută. Auzeam numai notele acelea de pian, care bântuiau camera, care, deși erau line și triste, mie mi se păreau cumplite, aproape agresive. Să nu-i spui nimic mamei tale, auzi? Te rog, te implor să nu-i spui!

6

Mai târziu, în aceeași zi, mama a venit la mine cu o poveste asemănătoare, rugându-mă, implorându-mă, să nu pomenesc de ea nici tatei, nici Inei. Ea nu auzise sunetul pianului, în noaptea trecută. Totuși, spre amiază, când trecuse prin sufragerie, nici ea nu mai știa de ce, văzuse pe cineva lângă pian. La început, se speriase, crezând că e un hoț. După aceea, și-a dat seama că nu era un hoț, ci o fantomă, și se speriase și mai tare.

Era un bărbat pe jumătate transparent, mai ales partea de jos a corpului îi era aproape invizibilă; un bărbat care, cumva, părea nepotrivit în secolul al XXI-lea, atât prin veșminte, dar mai ales prin privire, deși își ținea capul plecat, și nu îi puteai întâlni ochii. Își ținea pălăria într-o mână, dusă la piept, ca un tată care își pierduse copilul, și nu mai avea nici lacrimi, nici putere să îl plângă. Un bărbat îmbătrânit prea devreme, căci părul îi era aproape cărunt.

De groază, mama închisese ochii, iar când îi deschisese, fantoma dispăruse. În locul ei, vedea numai fereastra, prin care o privea Salut!

7

Spre seară, pe cer s-au adunat nori grei. Eu stăteam la fereastra din dormitorul părinților, privind strada, văzându-l pe Salut! care stătea lângă același salcâm, precum o pată neagră, privindu-mă la fel de fix – căci da, părea să privească tocmai spre mine, spre fereastra mea, să mă studieze.

Soarele asfințise, dar cerul era încă luminos, însă norii care se adunau acopereau ultimele urme trandafirii ale asfințitului. Curând, s-a făcut întuneric. A început să plouă, la început mărunt, pe urmă tot mai tare. Mi s-a părut că ușa de la dulap se mișca.

M-am întors dinspre fereastră și am privit dulapul de lemn lăcuit, închis la culoare. Ușa cu oglindă era întredeschisă, dar numai puțin. Oare nu fusese închisă când intrasem în odaie? Eram aproape sigur de asta. Desigur, nu dădusem multă atenție unui dulap complet obișnuit. Poate că fusese deschisă și când intrasem. Totul era posibil. Și totuși, îmi amintesc atât de clar că fusese închisă…

M-a gândit să mă uit înăuntru, să văd dacă nu cumva erau niște haine ori obiecte prea înghesuite, care să fi împins ușa, însă l-am auzit pe tata cum mă striga de la parter.

Am coborât, am ieșit pe verandă, am coborât scările spre culoarul garajului și am văzut toată familia stând în fața ușii de la garaj, care era deschisă.

– Să-l lăsăm pe Salut! să intre în curte! a făcut Ina. Să nu stea în ploaie, săracul!

Mașina era parcată în fața casei, deci culoarul garajului era gol și Salut! ar fi avut destul loc ca să se adăpostească acolo.

Tata a strigat câinele pe nume și, pentru prima dată, acesta a reacționat. Patrupedul s-a ridicat în picioare și a început să traverseze strada, prin ploaie. Când a ajuns în fața casei noastre, câinii vecinilor, niște buldogi, au început să latre.

Tata, mama și Ina s-au năpustit la câine să-l mângâie și să-l alinte. Numai eu am rămas deoparte. Câinele n-a reacționat nicicum la atingerile lor. Cei trei s-au tras deoparte. Câinele a mirosit pragul intrării în garaj, însă a rămas în ploaie.

– E atât de rece! a zis mama. Tot timpul când pun mâna pe el e rece, prea rece pentru un animal. Și e atât de flegmatic. O fi bolnav?

Tata s-a întoars spre ea.

– Nu, cum să fie? Are blana frumoasă, ochii luminoși, își ține urechile în sus… doar că nu dă din coadă.

Urechile patrupedului într-adevăr stăteau în sus, ascuțite. Câinii din vecini au început să latre și mai tare. Oare din cauză că simțeau că se apropia o furtună? Oricum, nu din cauză că venise Salut!. Lătrau mult mai tare decât atunci când latră câinii de obicei atunci când se apropie un membru necunoscut al speciei lor. Păreau isterici, părea că lătrau de frică.

Îmi vine foarte greu să descriu ceea ce s-a petrecut mai departe. Nici acum nu îmi dau seama bine ce a fost. Cred că toți patru ne-am mutat, în același timp, privirile de la Salut!, poate furați de gânduri, poate furați de ceva ce am văzut, deși naiba știe ce am fi putut vedea pe stradă în ploaia aceea care devenise torențială, și care se întețea tot mai mult. N-am fi putut vedea nici măcar o pasăre stingheră care zbura, întârziată, să se ascundă de ploaie. Mai târziu, eu nu aveam să-mi dau seama sub nicio formă de ce mi-am luat privirea de la câine. De parcă mintea mi s-ar fi întunecat pentru câteva momente.

Oricum, atunci când ne-am întors privirile, am văzut că dispăruse.

– Ce naiba? a făcut Ina. Unde s-a dus?

Tata a ieșit în stradă, în ploaie, privind în stânga și în dreapta, să vadă dacă patrupedul nu o luase la fugă. Însă eu știam că nu avea să-l vadă. Nu ar fi avut timp să plece nicăieri în scurtul răstimp în care îl scăpasem din priviri. Pur și simplu dispăruse.

– Salut! Salut! îl striga tata. Salut!, unde ești? Salut?

8

S-a auzit un tunet care parcă a zguduit casa. Se apropia furtuna.

Eu stăteam în camera bunicului, ținându-l de mână. Ina era în camera ei, iar părinții mei în dormitor. Nimeni nu îndrănea să iasă. Nimeni nu îndrăznea să se clintească, măcar. Nici măcar eu nu îndrăznisem să ies din camera bunicului, așa încât rămăsesem cu el mai mult decât intenționasem la început. În parte, pentru că știam că Ina uitase cartea aceea în camera mea, iar dacă mă duceam acolo, aveam să dau de chipul rânjit și hidos al câinelui-demon, care mă privea de pe pagină. Dar mai ales pentru că, de ceva timp, în casă, de la parter, din sufragerie, se înălța un cântec de pian. Cineva cânta la pian, și răsuna în toată casa, și toată familia știa că nu era nimeni jos, care să apese clapele.

Iar notele, deși erau blânde, ca din vis, erau aproape dureroase și înfiorătoare. Era o muzică tristă, însă nu o tristețe din aceea care te face să cazi pe gânduri, care te îndeamnă la visare, ci o tristețe apăsătoare, aproape sufocantă.

Țineam mâna rece a bunicului în mâna mea și simțeam că țin o mână de cadavru. Trupul lui era scheletic, uscat, inert, rece, ofilit, mai ales după ce stătuse atât de mult la pat, fără să se ridice decât pentru a merge să mănânce ori la baie, iar asta cu ajutor. Iar în ultima vreme, mama sau tata îi aduceau mâncarea la pat. În ultima vreme, mânca numai piure de banane, niște fructe, sau oricum, mâncare făcută pilaf, căci altfel nu o putea mânca.

Mai ales când se ridica în capul oaselor, iar pătura cădea de pe el, îți dădeai seama cât de scheletic devenise. Locul acela din pat, în care zăcuse el, avea să fie impregnat cu moarte poate pentru totdeauna.

Îi țineam mâna în mâna mea, iar el mă privea cu duioșie, ochii lui albaștri, care de obicei priveau în gol, de obicei împăienjeniți, păreau acum cea mai luminoasă parte din ființa lui. Singura parte vie.

M-a strâns mai tare de mână și m-a privit cu iubire.

– Cât e ceasul? Spune-mi cât e ceasul, te rog. Nu ajung la el!

Am luat ceasul care stătea lângă bunicul meu, micuțul ceas cu alarmă, de modă veche, și i-am spus că era 9 seara, iar el a încuviințat din cap, îngândurat, de parcă faptul acesta ar fi însemnat foarte mult pentru el. Știam că, dacă nu îi menționam că era 9 seara, ar fi crezut că era dimineață. Din oră în oră, uita cât era ceasul și se interesa, arăta cel mai adânc interes pentru fiecare oră care trecea.

După aceea, mi-a strâns mâna și îmi spuse ”Dan”, care era numele vărului mamei mele. I-am amintit că nu mă cheamă Dan. ”Care Dan?!” am făcut eu, oarecum iritat. El și-a dat seama de gafă, și-a ridicat puțin capul de pe pernă, și-a dus mâna la frunte, frustrat, după care a încercat, din câte mi-am dat seama, să-și amintească numele meu. În cele din urmă, și l-a amintit.

Nu-mi dădeam seama dacă auzea muzica. Nădăjduiam să nu o audă, căci eram convins că avea să îl influențeze în rău.

Am încercat să mă conving că mi se năzărea, când mi s-a părut că aud sunete de pași de animal pe hol, dar asta numai până când aceste sunete au devenit atât de clare, ncât nu m-am mai putut amăgi. La un moment dat, m-am ridicat de pe scăunelul de lângă pat, după care m-am dus la ușă, am întredeschis-o, m-am uitat pe coridor și nu am văzut nimic. M-au trecut fiorii când am auzit pași de câine în spatele meu, în cameră. M-am întors, dar nu am văzut niciun câine.

M-am așezat înapoi pe scăunel, la căpătâiul bunicului, și priveam insistent muribundul, de parcă aș fi vrut să găsesc ceva ce să îi spun, ceva ce să îl aline. Iar el îmi întorcea, din când în când, privirea.

Nu am stat mult pe scăunel, căci am auzit un țipăt. Pe când m-am năpustit afară din cameră, pe holul întunecat, muzica se oprise. Am dat să cobor la parter, dar nu am apucat, căci mama s-a ivit imediat pe scări, ținând în mână păpușa cu cap de craniu.

– Cine a adus-o înapoi? Cine naiba ne face asta? a strigat ea. Cine? Am aruncat-o la gunoi. Am văzut cum a luat-o mașina de gunoi!

Am luat din mâinile ei obiectul negru de pluș și l-am studiat. Era același care apăruse în dulap, cel pe care părinții mei îl aruncaseră. Știam asta cu cea mai mare certitudine. Oricât de asemănătoare ar fi niște păpuși, nu există două la fel.

– Cine naiba? repetă mama.

– Unde ai găsit-o?

– Pe pian! Pe clapele pianului! Nu am mai suportat! Nu am mai suportat! M-am năpustit jos, în sufragerie, să văd cine cântă, și când am dat la o parte ușile glisante, muzica s-a oprit, iar pe clape stătea… obiectul acesta.

A urmat o pauză, în care m-a privit cu disperare în ochi (fiind la fel de înaltă ca și mine), după care a adăugat:

– Și atunci am țipat.

Am privit chipul alb al păpușii, iar orbitele goale ale craniului parcă mi-au întors privirea.

– Să-l aruncăm, a propus mama. Să-l aruncăm naibii!

– O să apară din nou, am asigurat-o.

– Să-l aruncăm și de o sută de ori, dacă mai apare de o sută de ori! Eu nu stau în casă cu obiectul acesta!

– Îl țin eu, am spus-o. O să stea în cameră la mine. Decât să-l tot aruncăm și să tot reapară când te aștepți mai puțin, unde te aștepți mai puțin, să ne sperie, mai bine îl țin eu. Pe mine nu mă deranjează. Oricum, știi că păstrez multe jucării de când eram mic.

De-abia când tata a ieșit din dormitor mi-am dat seama de ceva ce ar fi trebuit să bag de seamă de mai mult timp. În primul rând, că nimeni nu mai ieșise pe coridor când o auzise pe mama țipând. Ușa Inei era încă închisă. În al doilea rând, neavând neapărat legătură cu primul, însă poate mi-am dat seama de asta printr-o asociere de idei legată de faptul că, în momentul acela, am realizat cât de pustie era casa, în al doilea rând, zic, mi-am dat seama că nu era aprins nicio lumină pe coridor. Erau aprinse foarte puține becuri în toată casa. Chiar și în camera bunicului era doar o mică lumină de veghe. Să fi fost din cauză că muzica pianului ne tulburase într-atât încât nu îndrăzniserăm să facem nimic, nici măcar să aprindem o lumină?

9

După ce am luat păpușa neagră și am dus-o la mine în cameră, iar mama s-a înapoiat în dormitor, mi-am dat seama că tata era încă pe hol, alb la față ca un lințoliu.

– Ciudat, zise el. Nu l-am mai văzut pe Salut! pe stradă. De obicei stă acolo, în dreptul casei, chiar și când plouă. Acum îmi dau seama cât de pustie e strada fără el.

L-am privit pe tata insistent, știind, ori măcar bănuind, că mai exista un motiv pentru care era tulburat. De altfel, acum, că muzica încetase, starea de neliniște nu dispăruse, ci crescuse, căci se auzea fiecare zgomot mărunt al casei, adevărat ori închipuit.

– Tată, ce e? am făcut eu.

M-a prins de umeri, iar pe obraji au început să i se scurgă lacrimi. De-abia atunci mi-am dat seama cât de bătrân părea. Cât de bătrân și trist. Parcă îmbătrânise o veșnicie în ultimele săptămâni, de când se ivise Salut!. Toată familia îmbătrânise, chiar și eu. Simțeam o povară care înainte nu zăbovise asupra mea.

– Am să-ți spun ceva, a rostit el, însă te implor să nu mai pomenești de asta nimănui, niciodată, da?

Am încuviințat.

– Când mama ta a țipat, mi-a fost prea frică să cobor după ea. Mi-a fost prea frică și să mă duc după ea când s-a îndreptat spre sufragerie, spunând că nu mai suportă, că vrea să vadă cine cântă. Poți să mă consideri laș, asta e. Ei bine, stăteam pe marginea patului, împietrit, insensibil la tot ce se petrecea în jurul meu. Parcă eram în trasă, mi se părea că poate să dărâme casa în jurul meu, iar eu tot liniștit aveam să fiu. Dar eram lucid! Eram lucid! Știu exact ce am văzut!

Am făcut o pauză în care să respire, după care a continuat:

– La un moment dat, nu știu cum, nu știu de ce, mi-am ridicat privirea (căci înainte privisem numai în jos, furat de gânduri negre pe care nici nu mi le mai amintesc) și am văzut că, din spatele ușii dulapului, din spatele ușii cu oglindă, zic, iese o mână scheletică. Așa cum auzi! Am văzut-o clar! Cât se poate de clar! Eram lucid! Mă crezi, sau nu?

Un fulger albastru a luminat holul, după care a urmat un tunet infernal.

– Te cred, i-am șoptit, iar el mi-a dat drumul la umeri.

Ușa de la camera Inei s-a întredeschis, iar de după ea s-a ivit chipul fetei.

– De ce a țipat mama?

Era, la rândul ei, pe jumătate moartă de frică, poate de aceea nu ieșise când auzise strigătul de groază.

– Nimic, am zis eu, conștient, însă, în mod neplăcut de păpușa pe care o țineam în mâini, sperând că nu avea să o observe, cum nu avea să observe nici că tata era palid la față și înghețat de groază. Nimic, poți să stai liniștită!

Fata s-a retras în cameră și a închis ușa.

Eu am intrat cu tata în dormitorul părinților. Ușa de la dulap era închisă (habar nu am cine o închisese, căci tata nu o făcuse, iar mama era sigur prea tulburată să o închidă ea) și, desigur, nu se vedea niciunde vreo mână scheletică.

I-am lăsat pe părinți în patul lor dublu și am ieșit din dormitor, închizând ușa în spatele meu. Îndreptându-mă spre odaia bunicului, trecând pe lângă scări, am înghețat de spaimă.

M-am întors cu totul către scări. Pe palierul scărilor, lângă mica fereastră ce dădea spre verandă, stătea patrupedul cu ochi de chihlimbar, cu trupul rece și urechile drepte și ascuțite. În tăcerea casei, animalul părea o apariție din altă lume, părea că venise din Lumea de Apoi să ia sufletul bunicului. Stătea nemișcat, coada inertă și neagră lângă el, și mă privea.

– Pleacă…, i-am șoptit eu atât de încet încât abia mi-am dat seama dacă mi se desprindeau cuvintele de pe buze.

Și, pentru prima dată, câinele a reacționat. Și-a mișcat puțin urechile, apoi coada, pe pardoseala de lemn, și atât.

Nemaisuportând să îl privesc, m-am întors în camera bunicului, știind că n-aș fi putut dormi niciodată liniștit dacă știam, ori măcar bănuiam, că patrupedul acela era cu mine în casă. Mai bine mă mutam altundeva, oriunde, la capătul lumii.

Am prins mâna rece a bunicului. Acesta și-a desprins privirea din contemplarea întunecată, încețoșată, în care fusese pironită înainte, și m-a privit de parcă de-abia atunci și-ar fi dat seama că eram acolo. Inima îmi bătea cu putere, mă simțeam încordat, în ciuda apatiei și lipsei de putere care mă cuprinsese. Mă simțeam secătuit, în ciuda gândurilor care îmi goneau prin minte, în ciuda agitației haotice din sufletul meu.

Nu știu sigur cum au trecut următoarele ore. Parcă eram și eu într-o transă. Știu, însă, că la un moment dat, am simțit că intra cineva pe ușă. Am privit ușa închisă, însă aveam sentimentul imposibil de alungat că cineva trecuse prin ea și acum înainta prin cameră, că se apropia de patul muribundului.

Am închis ochii, cuprins parcă de delir. Câinele înainta prin cameră. Nu îi auzeam pașii, nu îi simțeam mirosul, însă știam ce face. Se urca pe pat. Se urca pe bătrân. Oare își dădea seama George că Salut! era atât de aproape de el, că era pe el?

Câinele s-a așezat pe pieptul bunicului și l-a privit în ochi, iar eu am simțit de parcă se deschideau porțile iadului. Am deschis ochii. Bunicul adormise pe spate, cu bărbia puțin ridicată, și părea mort. Iar câinele invizibil stătea pe el și îi absorbea sufletul prin ochi, prin pleoape. L-am strâns mai tare de mână. Parcă stăteam lângă un mort, deși simțeam pulsul sângelui în mâna lui.

Știindu-mă atât de aproape de animalul demonic, în tăcerea de mormânt care cuprinsese casa, întreruptă numai de tunete, o tăcere atât de fioroasă, de opresivă, încât sunetele pianului fantomatic ar fi fost de preferat, aș fi vrut să fug, să plec de acolo, să îl las naibii pe bunicul meu, să îl las să moară, dacă asta voia câinele, dacă de asta venise, însă parcă eram paralizat.

Au trecut câteva momente de coșmar, după care am simțit prezența câinelui risipindu-se. Mirosul de flori a dispărut și el. Respirația bunicului părea mai liniștită. Atunci, ostenit, am simțit că nu mai îmi pasă de nimic.

Nu mai îmi păsa dacă bunicul George murise ori era în viață. Eram prea secătuit să mă duc în camera mea. Obosit de parcă aș fi fost eu însumi pe moarte, m-am pus pe așternutul patului dublu, pe locul de lângă George, ghemuindu-mă cu spatele la el, și am adormit, fără să-mi amintesc să sting lumina, fără să-mi pese că poate dormeam lângă un mort.

10

Spre dimineață, furtuna s-a oprit. Când m-am trezit, am văzut chipul craniului privindu-mă de pe scrin, unde lăsasem păpușa după ce mă înapoiasem în odaie.

Mai târziu, m-am dus și am pus obiectul de pluș alături de jucăriile mele din copilărie, într-un sertar mare și burdușit din dulapul din camera mea. Începuse să se însenineze, iar primăvara își intra iarăși în drepturi. Trecusem printr-o noapte grea, și eu, și Ina, și părinții, poate și bunicul George. Toată ziua, aerul mirosise a ploaie, dar spre seară, cerul se curățase, iar toate stelele se arătaseră pe firmament. Salut! nu mai apăruse în fața casei, deși toată familia îl aștepta cu sufletul la gură.

Spre seară, nu am mai suportat și am aruncat cartea Inei în soba de teracotă, am pus acolo niște lemne și ziare vechi și am aprins focul. Nu mai voiam să văd niciodată ilustrația aceea cu câinele. Nu mai voiam să citesc niciodată legenda aceea hidoasă. Am privit cartea arzând, paginile lucioase aprinzându-se mai greu decât filele ziarelor, iar coperțile de carton arzând și mai greu. Ina îmi mărturisise că motivul pentru care nu ieșise din cameră să vadă ce se întâmplase, chiar dacă auzise țipătul mamei, fusese acela că se simțise cuprinsă de o stare inexplicabilă de frică, ce parcă o paralizase.

Primăvara aluneca înspre vară, zilele s-au făcut mai calde și mai senine. Au mai venit câteva furtuni, dar niciuna dintre ele nu ne-a tulburat atât de puternic precum cea în care Salut! s-a arătat pentru ultima dată. Viața își relua cursul ei obișnuit. Bunicul mânca tot mai puțin, era tot mai vlăguit, vorbea tot mai mult despre moarte, uita tot mai multe lucruri. Știa pe de rost apartamentul în care locuise după moartea soției sale, știa unde se afla fiecare obiect, de la setul de șah și până la ultimul pahar, și uneori uita că nu mai locuiește acolo, și ne ruga să îi aducem tabla de șah de pe scrinul din hol, cel care avea o vază mov cu flori.

Pianul nu a mai cântat singur niciodată, și nimeni din familie n-a mai văzut vreo fantomă. Nici buldogii vecinilor nu mai lătrau fără motiv. Eu am terminat cartea și am început să citesc alta, un tratat despre istoria Imperiului Roman, care era cam greoi, plin cu date istorice și fără nicio anecdotă interesantă. Bunicul a murit în vara aceea, aproape de ziua mea.

A fost o vară foarte caldă și secetoasă. După înmormântare, tata s-a plâns: ”Să moară așa, din senin… după ce a trecut prin atâtea. S-a îmbolnăvit de atâtea ori și și-a revenit! A căzut și a dat cu capul de cadă și de podea, a zăcut pe jos cine-știe-cât, și și-a revenit! Și să moară așa!” La care Ina i-a răspuns: ”A murit de bătrânețe! Bucură-te că a murit liniștit. Oricum, se chinuia! Ce viață e asta, să tot stai la pat, să aștepți să se scurgă timpul pe lângă tine, să te tot uiți la ceas?!”

Eu am luat micul ceas al bunicului și l-am pus în camera mea. Nu mi-am sărbătorit ziua anul acela. Și de ce să mi-o sărbătoresc? Pentru că îmbătrâneam și eu? Pentru că mă apropiam și eu de moarte? Un câine negru, cu ochi de chihlimbar, care stătea și ne privea. Nu lătra, nu mârâia, nu se mișca aproape deloc, și miroasea a flori, însă ochii lui erau groaza întrupată. De atunci încolo, nici eu, și nimeni din familia mea, nu a mai trecut printr-o experiență paranormală. Înainte, nici nu crezusem în așa ceva. Însă acum nu mai râd când aud un prieten povestindu-mi, sau văd la televizor pe cineva povestind despre așa ceva, nici când citesc într-o carte sau pe internet despre astfel de experiențe. Câinele acela mi-a dat o lecție de viață.

Însă nu l-am mai văzut niciodată.