Steaua neagră

O stea neagră în noapte,
Nevăzută, strălucirea ei întunecată
Încălzește lucrurile periculoase
Care stau la pândă pe țărmurile noastre.
Cei care simt că răsare
Sunt mai în vârstă decât noi.
Îmbătrâniți, nemuritori, adormiți
Ale căror vise asediază această lume
În întuneric.

*

— SARAH: Hei, ești treaz?

— HARLE: Da, scuze. Am de rezolvat niște chestii. Care-i faza?

— SARAH: Verific documentele despre construcțiile noi de pe domeniul Bennett. Le știi pe cele dezafectate?

— HARLE: Da, ai nevoie de ajutor?

— SARAH: Aș vrea să te uiți și tu peste documente înainte să merg în vizită la fața locului, poți? Unele materiale sunt cam ciudate.

— HARLE: În ce sens?

— SARAH: Sunt niște obligații contractuale. Datează din 1944. Încerc să-mi dau seama despre ce e vorba. Am găsit în arhive o grămadă de lucruri ciudate. Scanez paginile. Pot să ți le trimit?

— HARLE: Vrei o a doua părere?

— SARAH: Da. Vreau să știu dacă trebuie să includem ceva în pachetul de promovare când le punem în vânzare.

— HARLE: În regulă. Trimite-mi-le când le ai.

*

1943:

Am ajuns la locație puțin după ora două dimineața, imediat după incident. Până la acel moment, dormitoarele fuseseră evacuate, iar rezidenții erau afară, pe trotuar, în halate și înveliți în pături. Pompierii au apărut câteva momente mai târziu și s-au grăbit să stingă incendiul din clădirea 3.

Corpul parțial ars al directorului fusese recuperat de pompieri și transferat într-un cort pe peluza din fața recepției. Mi-am croit drum într-acolo, arătându-i polițistului care stătea afară actele mele de ofițer. M-a lăsat să trec și am avut ocazia să văd cadavrul înainte de sosirea inspectorului detectiv.

Cauza morții mi s-a părut evidentă – gâtul rupt, din cauza buclei de cablu și a cablului care erau încă atașate de corp. Plasticul tăiase carnea sub linia maxilarului, provocând leziuni semnificative la cap, dar părerea mea ar fi că bărbatul murise rapid, fără chinuri.

În timp ce stăteam lângă acel corp, jur că am văzut o zvâcnire pe chipul lui. Un fel de spasm post-mortem sau o iluzie datorată luminii? Nu știu.

După o evaluare rapidă a leziunilor cadavrului, am ieșit și am reușit să evit o conversație cu anchetatorii oficiali care au sosit cu două Wolsley-uri negre. În timp ce ei intrau în cort, eu m-am îndreptat spre rezidenți.

Înainte de război, Hampton Priors fusese un centru de recuperare pentru pacienții care suferiseră intervenții chirurgicale majore. Din 1940, devenise spital militar, asigurând reabilitare și consiliere post-traumatică soldaților răniți. Colonelul Stephen Erskine, director de bancă înainte de a accepta o funcție în Regimentul 9 Infanterie. După Dunkirk, fusese transferat la Hampton Priors și, după ce și-a dus la bun sfârșit programul de recuperare, rămăsese să preia conducerea.

Erskine fusese un șef popular. Soldații erau încântați să îl aibă pe unul de-al lor la conducere. Toți cei cu care am vorbit au menționat că el vizita pacienții în mod regulat și era foarte interesat de modul în care personalul gestiona fiecare caz.

Nimeni nu a crezut că este vorba de sinucidere.

Am părăsit locul faptei după aproximativ o oră. Când am ajuns acasă, n-am dormit prea mult. A doua zi, am văzut în ziarul local că incendiul a fost pus pe seama munițiilor neexplodate din incinta unității. Erskine era menționat ca singura victimă.

Oamenii din interior au făcut tot ce era necesar pentru a ține totul sub tăcere.

*

Ei ignoră
Adevărul tău, stea neagră.
Se târăsc
În tipare
Create de ei
Și numesc asta
Iluminare,
Revelație,
Progres.
Doar o umbră
A strălucirii tale
Zăbovește aici.
Pentru a expune cunoașterea
Și îngrijorarea pământească
Nesemnificative.

*

1822:

Stimate domn,

Plenitudinea timpului poate oferi unui martor ocazia de a reflecta calm și cumpătat asupra a ceea ce se prea poate să fi văzut în circumstanțe extreme. O noapte de somn neîntors, o masă caldă și o companie plăcută ar putea zdruncina certitudinea îngrijorării și alarmării cuiva, introducând o bună măsură de obiectivitate întru memoria celor petrecute.

În acest caz, mă tem că nici o astfel de alinare nu-mi este de ajutor.

Acum trei nopți, puțin înainte de miazănoapte, eram pe drum când se porniră ploile. În scurt timp, mantia mea de lână se îmbuibă de apă și am purces să caut un adăpost în jur, unde să aștept să treacă urgia. Cea mai apropiată reședință la îndemână era Conacul Hampton, casa reverendului pensionar Alton. Crezând că voi fi primită cu căldură, sau cel puțin tolerată pe verandă pentru o vreme, am cotit să mă îndreptez într-acolo. În timp ce urcam pe cărarea spre casă, am observat că era întuneric peste tot, cu excepția unei ferestre de la etaj. Mi s-a părut ciudat atuncea, dar nu destul încât să mă descurajeze.

Ajungând la intrare, am fost surprinsă să găsesc ușa întredeschisă. Având în vedere starea mea, am ales să intru și să mă anunț cu voce ridicată, dar nu am primit nici un răspuns.

Am rămas pe hol pentru o vreme, nefiind sigură dacă ar trebui să scobor scările. Am mai strigat de câteva ori și mi s-a părut că aud pe cineva mișcându-se pe palier.

Am decis să urc încet să văd ce însemnează. Când am ajuns la bucla scării, am văzut cadavrul.

Reverendul Alton suspendat de o funie lungă atașată undeva sus, foarte sus, în tavanul conacului. Îmi amintesc că i-am văzut mâinile și picioarele zvâcnind în timp ce se legăna. În acel moment, mi-am dat seama că ar putea fi încă în viață, dară nu-l mai puteam salva.

Am auzit pași deasupra, pe palier. Am privit în sus și am văzut umbra masivă a unei siluete care stătea acolo, în lumina pâlpâitoare a lumânărilor de lângă ușa deschisă. Acea imagine esistă și azi în mintea mea. O văd, împreună cu cea a cadavrului reverendului Alton spânzurat acolo, de fiecare dată când închid ochii.

Emoția m-a copleșit, nu am putut rămâne acolo și am fugit pe scări, pierzîndu-mă în noaptea furtunoasă. Nu-mi amintesc nimic după aceea, decât că am ajuns la pensiune, tremurând și cutremurată după expunerea la potopul nopții și la întâmplarea la care fusesem martoră.

*

— SARAH: Ce faci? Ai primit documentele?

— HARLE: Da. Chestiile astea sunt ciudate rău.

— SARAH: Toate de la aceeași locație. Același teren. De fiecare dată când a avut loc un incident, au dărâmat clădirile, au nivelat, apoi le-au vândut unor noi dezvoltatori. Prețurile au fost reduse.

— HARLE: Se pare că acel petic de pământ chiar nu vrea ca cineva să locuiască acolo.

*

Ce ești tu, stea neagră?
Un semn al iubirii neîmpărtășite?
Te implorăm,
Recunoaște-ne.
Apleacă-ți asupra noastră
Privirea sfredelitoare
Care dezleagă mințile.
Carne sfâșiată
Nimicnicie prelucrată
Se pleacă în semn de respect.
Scânteia înțelepciunii tale
Care rămâne
Frânge viețile
Și înțelegerea muritorilor.

*

1999:

Incident nr.: A14006723B

Locație: 43 Hampton Close, Renfield, Monstone.

Prezenți la fața locului: ofițeri de poliție Corine Dansen, Thomas Mastle.

Ne-am deplasat la fața locului la ora trei și douăzeci și șase dimineața, în urma unei sesizări de tulburare a ordinii publice. Am găsit locuitori pe stradă și am identificat apelantul, doamna Bassoon, de la numărul 38, care ne-a spus că a auzit țipete din interiorul casei (a se vedea declarația martorului, atașată).

L-am urmat pe agentul Mastle în casă. Nu era curent, așa că am căutat la lumina lanternei. Potrivit vecinilor, aici locuise o familie de cinci persoane, dar Jonathan Derrick, tată și soț în vârstă de 30 de ani, se despărțise recent de soția sa, Sandra. Copiii și mama lor părăsiseră casa cu trei zile înainte (pe 25).

În holul și în sufragerie era o dezordine cumplită. Dulapurile, sertarele și rafturile fuseseră deschise și golite. Evaluarea inițială a indicat o spargere sau o căutare frenetică.

Ne-am croit drum prin cameră până la scări. Balustrada fusese ruptă. Haine și mobilă blocau urcarea. Atent să nu afecteze dovezile pentru criminalistică, Mastle le-a îndepărtat cu grijă înainte să continuăm.

L-am găsit pe dl Derrick cu fața în jos, la jumătatea scărilor. Timp de un minut, în lumina slabă a lanternei, părea că încă mișcă, încercând să se târască până la palier. Când am ajuns la el, ne-am dat seama că nu era așa. Gâtul îi fusese tăiat. Mastle a spus că ar trebui —

*

— HARLE: OK. Pagina e ruptă în partea de jos. Mai ai și altceva?

— SARAH: Nu, asta-i tot.

— HARLE: Nici declarația martorului menționat nu-i inclusă. O ai?

— SARAH: N-am găsit-o în dosare. Cred că raportul poliției locale ar putea scoate ceva la iveală, nu?

— HARLE: Nu o să-ți dea pur și simplu tot ce au. Există reguli. În plus, ai nevoie de toate astea pentru pachetul promo?

— SARAH: Nu cred, dar aș vrea să știu.

— HARLE: Da, și eu.

— SARAH: Mă duc în vizita la fața locului. Îți trimit mesaj mai târziu.

— HARLE: OK.

*

O, stea neagră
Oamenii tăi pândesc
În adâncuri fetide.
Sunt orbi fără vedere
Cunosc pământul
Prin alt simț.
Ne compătimesc.
Orbiți de
Era Informației,
În timp ce plămădim zei
Din mașini
Și mutilați.

*

24 octmbrie 2022. 01:17

Ajung la Hampton Crescent cu câteva minute mai devreme și parchez pe alee. Îmi iau telefonul din suportul de pe bord și cobor să arunc o privire în jur.

Mă uit la casele de pe stradă. Hampton Close, construite în anii 1980, genul acela de proprietăți semidecomandate cu garaj la parter inclus, care le plac multora, cu ferestre finisate de lemn de culoare închisă. Câteva au fost extinse și modificate, camerele frontale fiind transformate, iar mașinile lăsate pe alee.

Între numărul patruzeci și doi și numărul patruzeci și șapte există un spațiu gol, ocupat acum de un bloc cu șase etaje, Hampton Crescent. Douăsprezece proprietăți pentru care urmează să devenim agenți imobiliari, odată ce contractul cu firma de construcții va fi vândut.

— Doamna Sarah, aici.

Mă uit în spate. Jonathan Lacey, reprezentantul companiei de construcții, se îndreaptă spre mine. Are în jur de 50 de ani, un bărbat bine făcut care pare pregătit să se murdărească la nevoie. Întinde mâna spre mine.

I-o strâng.

— Bună ziua domnule Lacey, încântată de cunoștință.

— Am adus documentele, spune Lacey. După ce aruncăm o privire în jur, poate le puteți semna și putem continua?

— Sună bine, răspund.

*

Suntem înăuntru, la parter, în zona recepției.

Clădirea oferă acea senzație modernă de spațiu călduros izolat, pe care o simți iarna când ușile și ferestrele cu geam termopan sunt închise. Sunt surprinsă, de cele mai multe ori când vizitez aceste cochilii goale, ele nu-mi dau acest sentiment. Se simte absența oamenilor.

Dar nu și aici.

— Am terminat ieri ultimele instalații, spune Lacey. Covoarele sunt întinse. Designerii trebuie să vină mâine pentru ultimele detalii. După aceea, îi chemăm pe cei care se ocupă de mobilarea camerelor de la parter, dar am adăugat deja câteva elemente de mobilier ca parte a pachetului de vânzare.

— Sună bine.

Mă uit în jur, verific pereții, pervazurile, tencuiala, ușile, ferestrele, toate lucrurile pe care obișnuiești să le evaluezi atunci când ai de-a face cu proprietăți vandabile. Evaluările au fost deja făcute, dar dacă găsesc ceva, ar putea fi nevoie să fie revizuite.

— Ați mai aflat ceva despre obligațiile contractuale? întreabă Lacey.

— Câte ceva, răspund eu. Nu vreau să-i dau prea multe detalii. Dacă o fac, totul devine o adevărată problemă. Pot avea încredere că Harle va fi discret. Va trebui să mă uit prin toate apartamentele. Începem de la etaj?

— Da, desigur.

Lacey se îndreaptă spre o cale îngustă de acces, până la liftul micuț, ascuns lângă scara cu balustradă de fier. Apasă butonul de apel și aud mecanismul funcționând, iar micul compartiment coboară la noi. Intrăm și urcăm la etajul al treilea.

Pe măsură ce urcăm, îmi amintesc incidentele. Toate au avut loc la etajele superioare ale clădirilor de pe acest sit, toate au avut loc după miezul nopții. Mă bucur că sunt aici după-amiaza.

Se aude „ping”. Ușile se deschid.

— Pot să văd dormitorul?

— Sigur. Lacey mă conduce pe hol până la o cameră pe stânga. Deschide ușa și aud acel mic sunet de „ventuză” pe care îl scoate un cadru nou din PVC, bine izolat. El stă lângă ușa deschisă. După dumneavoastră, spune el.

Intru în cameră. În centru se află un pat matrimonial mare, încă învelit în folie de plastic. Acesta va face parte din mobilierul furnizat. Pereții sunt tencuiți și vopsiți, dar există câteva secțiuni neterminate în jurul prizelor de perete și alte câteva locuri.

— Deci, ce vreți să…

Mă întorc spre el. Restul cuvintelor lui Lacey sună înfundat pentru că ușa dormitorului s-a închis între noi.

Apuc mânerul ușii, care nu se mișcă. Încuietoarea s-a activat.

— Domnule Lacey? Mă auziți?

— Da! Îmi pare rău, dna Sarah, nu știu ce s-a întâmplat, eu…

— Aveți o cheie de rezervă să deschideți?

— Nu face parte din setul pe care mi l-au dat pentru proprietăți. Stați să sun la birou și să verific.

Aud pași îndepărtându-se pe hol și apoi vocea lui Lacey vorbind cu cineva. Tot încerc mânerul ușii, îl ridic și încerc să-l învârt, dar degeaba. Nu există nici un zăvor pe partea asta pentru a debloca mecanismul. Ar trebui să fie, dar în schimb, e o gaură în mâner. Mă pun pup și o examinez, încercând să-mi dau seama dacă pot înfige ceva în gaură să deblochez mecanismul.

— Dna Sarah? strigă Lacey. La birou au o legătură de chei pe care ni le-au dat antreprenorii. Va trebui să mă duc să văd dacă există una pentru ușa asta. Ar trebui să fie, dar nu o am aici.

— În regulă, răspund. Doar să nu stați prea mult.

— Sigur că nu.

Îl aud pe Lacey cum pleacă, ieșind din apartament și coborând scările.

Sunt singură.

*

O, stea neagră
Întoarce-te!
Și dă ignoranței lor
Glas să țipe.
Fă-i să sângereze
Pe ochi, urechi și gură
Așa cum ar trebui
Când vor învăța
Care e locul lor umil
În împărăția Ta,
În voința ta,
În lumina ta goală.

*

— SARAH: Sunt încuiată într-unul din dormitoarele de la ultimul etaj!

— HARLE: Ce? Cum ai reușit?

— SARAH: Montarea ușii nu-i terminată. Zăvorul s-a închis după ce am intrat. Reprezentantul firmei de construcții a plecat după chei. Am încercat să forțez încuietoarea, dar nu fac decât mizerie.

— HARLE: Vrei să chem pompierii?

— SARAH: Nu încă. Să sperăm că putem rezolva asta fără să dărâmăm ușa.

— HARLE: Am mai căutat și am dat câteva telefoane, în legătură cu ceea ce-ai descoperit. Mai sunt și alte chestii.

— SARAH: Pe bune? O, Doamne!

— HARLE: Poți să-ți accesezi e-mailurile? Îți trimit fișierul.

— SARAH: Cum să nu! N-am nimic altceva de făcut decât să aștept acum.

*

1854:

Scumpa mea Dorothea.

Nu sunt sigur de poziția mea în toate aceste chestiuni. Bunăvoința și respectul sunt simțăminte pe care am încercat întotdeauna să le obțin din partea ta și să le mențin. Știu că acțiunile mele sau comportamentul meu față de tine te-au dezamăgit și asta îmi aduce multe suferinți. Nu doresc să fie așa și aș dori să repar această problemă prin orice mijloc carii îmi stă în putere.

Poate că atunci, o explicație a evenimentelor din ultimele săptămâni ar putea fi utilă pentru a-ți liniști îngrijorările și a restabili amiciția noastră.

După cum știi, ruinele casei bătrânului reverend au devenit o fascinație pentru mine. După ce am citit relatarea despre noaptea în care a fost descoperit cadavrul său, am căutat să mă întâlnesc cu doamna Oldaker, femeia care s-a refugiat în casă, deranjându-l pe făptaș. Din păcate, deși am reușit să o găsesc, întâlnirea noastră nu s-a dovedit lămuritoare. Femeia este o rezidentă a azilului Lincoln și de mult timp nu mai spune nimic coerent despre acea noapte.

O întâlnire întâmplătoare cu unul dintre gardienii stabilimentului s-a dovedit mai fructuoasă. Se pare că doamna Oldaker fusese mai lucidă la prima sa sosire și că unul dintre însoțitorii ei luase notițe copioase din conversațiile lor. În schimbul unei sume substanțiale, am primit o copie a acestor însemnări.

Se pare că doamna Oldaker s-a întors de mai multe ori la locul acelei fapte tulburătoare. Atunci când casa a fost programată pentru demolare, ea a încercat să se opună, susținând că acea clădire are o „semnificație spirituală”. Iar după ce solicitările i-au fost ignorate, au găsit-o de mai multe ori rătăcind printre ruine și a trebuit să fie îndepărtată cu forța de muncitorii de pe șantier.

Când doamna Oldaker a ajuns în Lincoln, nu avea niciun ban. A vândut o colecție de obiecte cămătarilor și a locuit în locuințe mizere înainte de a fi internată în azil. Câteva dintre aceste obiecte aparținuseră răposatului reverend Alton, dar fuseseră deteriorate și terfelite. O cruce arsă, acoperită cu inscripții indescifrabile, o biblie cu pagini rupte și un inel cu o piatră de onix.

Am reușit să achiziționez Biblia distrusă. O lectură a paginilor rămase indică distrugere calculată. Note scrise de mână și modificări care puteau fi înțelese. Capitolele din Geneza și Apocalipsa erau intacte, dar semnificativ modificate. Adăugările vorbeau despre descendenții muritori ai Îngerilor și ai oamenilor. Atât la începutul, cât și la sfârșitul zilelor, se menționa o „stea fără lumină”, o entitate din ceruri care învăluie cerurile în întuneric, aruncând în uitare miracolul creației.

Unele scrieri descriau un ritual care trebuie efectuat la vederea sferei inversate. Se vorbește despre o prezență care poate fi invitată în această lume și cu carii se poate negocia pentru o binecuvântare ce transcende atât soarta, cât și efortul onest.

Acum văd un mijloc de a repara greșelile pe care le-am comis, Dorothea. Aici, mi se oferă o cale de a-mi răscumpăra greșeala, păcatul meu, cum îl numesc. În prezența stelei negre, există o șansă să pot repara tot răul pe care l-am făcut.

Acesta este scopul meu și acum ceea ce caut eu…

*

Întrupează-ne, stea neagră!
Până ce totul devine o lume vâscoasă
Un jet arzător
Nu mai suntem înlănțuiți
De avariția fără suflet.

*

— SARAH: La naiba! Unde ai găsit asta?

— HARLE: La biroul local, în arhive. Am corelat căutările mele cu toate numele din documentele pe care mi le-ai trimis.

— SARAH: Crezi că e real?

— HARLE: N-am nicio idee. Am stabilit o întâlnire cu un ofițer de poliție de la secție. O să verifice arhiva lor pentru orice altceva și mă anunță.

— SARAH: Bine, să-mi spui ce afli.

*

Sunt blocată aici de trei ore.

Jonathan Lacey mi-a trimis un mesaj. N-au găsit cheia la birou. L-au sunat pe antreprenorul care se află în York, la trei ore și jumătate distanță. Este puțin probabil să ajungă mai devreme de mâine dimineață.

Examinez toate ferestrele din cameră. Pot să le deschid și să mă cațăr afară, dar sunt la cel puțin 15 metri înălțime. Ăsta e genul de cădere care m-ar putea ucide.

Am de ales între a chema pompierii să spargă ușa, sau a petrece noaptea aici, încuiată în această cameră.

Dacă ies, mă întorc într-o casă rece, cu facturi neplătite și un frigider gol. Aici, mi-e destul de cald. Există o baie, așa că am un robinet și o toaletă. Patul pare confortabil, iar telefonul meu are destulă baterie. Am stat în locuri mai rele. Dar scrisoarea scanată pe care mi-a trimis-o Harle și celelalte documente pe care le-am citit nu-mi ies din minte. Ce se întâmplă când se întunecă? Voi vedea steaua neagră? Ce o să-mi facă?

Vreau să aflu?

Întotdeauna m-am mândrit cu faptul că sunt o persoană rațională. Am fost educată în creștinism și am mers la biserică în copilărie, dar când am fost lăsată să iau singură o decizie cu privire la mersul la biserică, am renunțat. Întreaga idee părea la fel de fantezistă ca și cărțile cu monștri și eroi. Aceste povești îți cereau să crezi în magie. Biblia-i la fel, doar o marcă diferită.

Dar aceste mistere persistă. Încă te întrebi de ce alți oameni cred, dacă ei au văzut ceva la care tu nu ai avut privilegiul să fii martor. Poate că dacă îți spui rugăciunile suficient de des și cânți tare duminica, vei avea o idee despre răspunsurile la orice? Ar trebui oare să merg la biserică și să spun toate cuvintele potrivite, în cazul în care există cineva care mă așteaptă acolo sus cu o balanță, când voi muri?

În acest caz, pun în balanță tot ce am învățat. Dacă vând aceste apartamente și există un fel de blestem care i-a ucis pe toți acești oameni, sunt un pic responsabilă. Un mod de a rezolva asta este să stau aici și să nu se întâmple nimic. Atunci nu mă voi mai simți atât de prost că n-am inclus toate dosarele în pachetul de vânzare.

Sună telefonul sună, e Lacey.

— Bună, spune el. Îmi pare rău pentru ce s-a întâmplat.

— Nu-i vina dumneavoastră, răspund, cu generozitate. Vocea îmi tremură puțin. Înghit în sec și trag aer în piept, încercând să par calmă. Se mai întâmplă și din astea.

— E prima dată când mi se întâmplă, spune Lacey. Ați luat o decizie?

— Da. Să așteptăm după cheie. Înseamnă că amândoi vom putea explica mai ușor managerilor noștri ce s-a întâmplat.

Suspinul de ușurare al lui Lacey este profund și autentic.

— Nu am nimic împotrivă. Sigur veți fi bine?

— Cred că da. Trimiteți-mi un mesaj înainte de culcare să vă asigurați.

— Așa voi face.

Astea fiind zise, încheie apelul.

Îmi scot haina și o așez pe pat. Am cumpărat un baton de cereale integrale pe drumul încoace. Îl voi mânca mai târziu, când mi se face foame.

Mă gândesc la fraza aceea din scrisoarea pe care mi-a trimis-o Harle. O „stea fără lumină”? Ce-ar putea fi asta? N-are sens. O stea care nu emite lumină ar fi invizibilă. Cum ar putea cineva să știe că există?

Curată nebunie.

Se întunecă. Derulez videoclipuri și poze pe telefon. Pierd timpul, pentru că am destul timp de pierdut. O mulțime de animăluțe drăgălașe salvate și oameni ajutați când au probleme. Toate poveștile pozitive pe care le pot găsi, de asta am nevoie acum.

Telefonul bâzâie, un alt mesaj de la Harle.

Restul raportului din 1999 este aici. Dar analizele criminalistice lipsesc. Analiza a fost trimisă la Porton Down.

Am auzit de Porton Down. Acolo au fost trimise dovezile despre otrăvirile din Rusia pentru a fi analizate acum câțiva ani. Nu știu de ce ar trebui să facă asta. Un fel de problemă cu drogurile? Ce drog îi face pe oameni să-și taie singuri gâtul? E posibil așa ceva?

Îmi privesc mâinile. Îmi tremură. E clar că mă afectează toate astea mai mult decât credeam.

Aprind lumina. Antreprenorii au instalat câteva becuri ieftine pentru a putea continua să tencuiască și să vopsească. Caloriferele sunt calde. E minunat aici.

Mă așez pe pat și îmi scot pantofii, lăsându-mi degetele de la picioare să simtă textura covorului. Tot ce-i aici e mai bun decât ce am acasă. Nu trebuie să mă gândesc la cât de scumpe vor fi facturile la energie.

Mă întind pe spate și închid ochii.

*

1822:

Vorbele de invocare mi s-au lămurit într-o visare.

Fiecare silabă, o rostire guturală murmurată care îmi vorbea la suflet. După atâția ani în care m-am îndoit de credința mea, de prezența Atotputernicului în viața mea, chiar de eram al Său purtător de cuvânt în fața credincioșilor din congregației Sa, aceasta este hrana pentru miezul ființei mele.

Încantația este aidoma cu o poezie. Rețin imediat fiecare rând și îl recunosc, asemenea unei cicatrici ritualice. Ele cer să fie rostite. În fiecare clipă în care nu le dau glas, ele îmi mocnesc în mintea, pe vârful limbii.

Pe măsură ce îmi văd de treburi ziua, cuvintele părtașe amenință să iasă la iveală. Vorbesc cu enoriașii, cu prietenii și cu familia. Se interesează de sănătatea mea, își exprimă îngrijorarea față de tăcerea mea. Ei nu știu cum îmi mușc limba, încercând să înfrânez ceea ce am învățat în ceasurile somnului. Nici o altă conversație nu contează, tot ce pot face este să dau din cap și să zâmbesc la fiecare interacțiune.

Ziua scade, întunericul se lasă. Stau singur în casă, după ce am dat liber ajutoarelor. Nu ar trebui să fie nici un strein martor la ceea ce se va întâmpla în această noapte. Sunt legat de o soartă pe care nu o înțeleg, dar care promite răspunsuri și transcendere din iastă lume. O lume a credinței disperate într-o existență mai bună, dincolo de iastă spirală muritoare.

Vreau să ating acea glorie. Cuvintele carele am învățat îmi promit ocazie de-a face acest lucru. Le-am notat, astfel încât să ai și tu această șansă.

*

— SARAH: De unde ai făcut rost de asta?

— HARLE: Alton ținea un jurnal. L-am găsit în dosariada bisericii. Chiar când mi-au cerut să închid. Chestia asta era chiar la sfârșit, pe ultimele două pagini. Mă îndoiesc că cineva l-a citit sau știa că este acolo.

— SARAH: Ce crezi că înseamnă? Crezi că e real?

— HARLE: Cred că e înfiorător și tulburător. El părea să creadă toate astea. Îmi fac griji pentru tine, blocată în apartamentul ăla de una singură.

— SARAH: Nu prea am de ales.

— HARLE: Sună la urgențe. Sarah, te rog să nu rămâi acolo.

*

Strălucește asupra noastră, stea neagră
Luminează întunericul
În firidele crăpate
Defecte
Ale sufletelor noastre.
Adevărul tău îi dezleagă
Pe cei nevrednici.

*

24 octombrie 2022. 22:32

Sunt trează. Am citit totul.

Harle este îngrijorat pentru mine. Înțeleg de ce. Și eu sunt îngrijorată. Dar toate astea… e atât de ciudat.

Stau aici confortabil și la căldură într-un dormitor frumos. Să chem pompierii să mă scoată de acolo pare o reacție exagerată.

Telefonul îmi bâzâie din nou. E Lacey: Sunteți bine?

Ezit. Dacă chem pompierii, atunci trebuie să o fac acum și să îl anunț.

Iau decizi și scriu un răspuns: Da, sunt bine. Mulțumesc pentru grijă.

Măcar atât. Îmi pare tare rău.

Nu-i vina dvs.

Mulțumesc. Ne vedem mâine dimineață.

Sigur. Noapte bună.

*

24 octombrie 2022. 01:23

Mi-a sărit somnul.

Mă uit pe fereastra termopan a dormitorului. Jurnalul lui Alton nu-mi iese din minte. Expresia aia, „Steaua Neagră”, nu o înțeleg. Lumina e culoare. Negrul e absența ambelor. Dacă există obiecte negre acolo sus pe cer, nimeni nu le-ar putea vedea.

Cerul e senin. Luna a răsărit, dar e departe, pe cealaltă parte a clădirii. În seara asta, stelele sunt vizibile, o miriadă de lumânări, în depărtare.

Deodată, văd „Steaua Neagră”.

Știu instinctiv la ce mă uit. Un întuneric care e antiteza a orice altceva din ceruri, un obiect opus celorlalte obiecte, o anatemă. Simt ceea ce văd, un întuneric care emană, nu o gaură neagră care ar atrage totul în sine. În schimb, acesta e opusul luminii, emanat de un corp ceresc.

Mă atrage, ca un cântec pe care îl aud în surdină.

Mă ridic în picioare, merg la fereastră, deschid fereastra. Acum, simt șuvoiul de întuneric. E o arșiță care mă învăluie, în care mă cufund. Mă uit la mâini și văd cum pielea face bășici, dar nu simt nicio durere. Senzația este înlăuntrul meu acum, un murmur în cărnea și oasele mele.

În acel moment, cuvintele țâșnesc din mine – „Steaua neagră!” Strig în noaptea rece de iarnă fiecare replică a lui Alton, dând glas acestei puteri înfiorătoare. N-am niciun control, pur și simplu așa a fost să fie.

Realizez ce mi se întîmplă. Aceasta e o esența vie, cutreierând în anti-lumină, care mă stăpânește, mă posedă. Revelația e un șoc, mă îndepărtez de fereastră clătinându-mă și, pentru o clipă, legătura e întreruptă. Simt o agonie fierbinte de-a lungul brațelor și picioarelor și văd semnele de arsură, ca și cum aș fi fost arsă cu aburi.

„DE CE M-AI ADUS AICI?”

Mă prăbușesc pe podea. Durerea e crâncenă când covorul îmi zgârie picioarele. Privesc în sus. Nu sunt singură. Văd prezența, o absență clocotitoare a lucrurilor, un vid vâscos, învolburat, în mijlocul camerei.

Degetele ascuțite ca niște lame se năpustesc asupra mea, apucându-mă de încheietura mâinii. Văd lacerațiile pe care mi le provoacă, le simt.

Țip!

Fereastra deschisă mă cheamă. În prezența acestei alterități. Vreau să mor. Sunt nevrednică.

O bubuitură asurzitoare cutremură ușa dormitorului. Panourile din PVC se zguiduie, apoi sar din țâțâni spre interior.

— Sarah!

Harle e în cameră și se grăbește spre mine. Se întoarce și vede întunericul chiar în timp ce acesta se face nevăzut, alunecând pe fereastră, pierzându-se în noapte.

— Sarah, ce naiba! Chemați o ambulanță! Repede!

Mâinile lui mă înconjoară. Fiecare atingere doare, dar coroziunea dulce a dispărut. Tot ce rămâne e o vibrație, un murmur de-a lungul brațelor și picioarelor mele. Știu că nu sunt singură înlăuntrul meu. Ceva de la „Steaua Neagră” transcende în această lume.

Îmi zvâcnesc degetele, o mișcare pe care nu am făcut-o eu. O parte din ea rămâne, înlăuntrul meu.

*

Și așa să fie,
Stea neagră,
Facă-se voia ta.
Pe Pământ
Ca și adâncul.
Făcut nevăzut
Pentru a deveni
Martori adevărați
Ai celei mai întunecate puteri.
Atunci toți
Se vor scălda
În arșița
Ta, stea neagră.
Atunci toți
Vor arde
În arșița ta.

---

Traducere de Eliza Claudia Filimon