O călătorie în trecut

Că trecutul este un teritoriu ostil nu contestă nimeni, nici măcar noii poeți de internet-café, cei care își elucubrează versurile folosind mecanisme electronice implantate în glotă, în timp ce înaintează poticnindu-se printre tone de gunoi tehnologic. Dar înainte de asta o explicaseră prezentatorii TV de pe ecranele de plasmă ale televizoarelor. Și o scriseseră pe zidurile suburbane dependenții rătăciți, stropind ruinele cu acizi și gel, și o cântaseră vechile programe pirat, roase de rugină. Nimic din toate acestea nu contează; e o cu totul altă poveste.

Aici, acum, „ieri” este tema preferată a unor mesianici patetici, niște tipi de doi bani, foarte bătrâni, amețiți de cafea, nicotină și alte ierburi, în faimosul bar de pe strada Corrientes, unde supraviețuiesc doar din bravură.

— Îmi amintesc — spuse Fermin, amețit de medicamente generice cumpărate de la tarabe stradale — când orchestrele au plâns pentru ultima oară. Eu aveam… să vedem… mai puțin de douăzeci de ani. Norii de acid cenușiu încă nu se scurgeau pe pereții scorojiți ai clădirilor, iar pe terase se puteau zări nopțile blânde îndepărtându-se, zgâriindu-ți mintea pe dinăuntru, refuzând, asta o spun eu, refuzând să moară cu totul.

— Asta spun și eu, aprobă Laureano, privindu-și cu dezgust implanturile care i se montaseră la Spitalul Argerich; implanturi de mâna a doua, ca întotdeauna, obținute clandestin. Zilele meleromantice s-au terminat, roase fără voie de electronică și de noile cunoașteri, înțelegeți? Nu știu în ce zi blestemată boemia s-a dizolvat printre imaginile de cristal fosforic care ne răneau retinele și printre acele reziduuri de plastic negru, dar vă asigur că ceva s-a rupt pentru totdeauna. La naiba!

Mureau luptând, bătrânii aceia. Nu mai rămăsese nimic din tinerețea fragilă trăită în epoca dinaintea software-ului, a rețelelor și a inteligenței artificiale, dar nu erau dispuși să se predea. În timp ce goleau pahare de gin reciclat, cu gust de rășină, sau sorbeau încet lichidul întunecat distilat din zgura boabelor de fasole neagră, își imaginau cum să fugă într-un univers alternativ.

— Ne-a mai rămas fantezia, spuse Bruno.

Bruno credea că toată realitatea este captivă în spațiul dintre buzele lui și ale lui Mimí, o femeie fermecătoare. Dar Mimí pășise în trecut și ar fi fost foarte greu să o scoată de acolo.

— Cu fantezia nu se călătorește, obiectă Wilson.

Era, de departe, cel mai refractar la căutări, cel mai sceptic. I se spunea Wilson fiindcă trăise în Marea Țară din Nord sau fiindcă lucrase la abatorul cu același nume; nu era foarte clar. Se rușina de numele lui real, iar ceilalți îi respectau alegerea.

— Ce a distrus visele noastre — spuse Laureano, mai mult ca să-l ajute pe Bruno decât să-l contrazică pe Wilson — este că am încetat să mai credem în ele. Am crezut că imaginile electronice sunt un bun substitut, metoda menită să înlocuiască visele, care de atâtea ori sunt coșmaruri, și am obosit să luptăm. Acum suntem prea bătrâni ca să mai luăm armele din nou.

— În barul din cartierul sud, știți voi, cel de la Boedo și San Juan — spuse Fermin, ca și cum nu i-ar fi auzit — Morovic și prietenii lui ard iluzia cu vise sintetice. Se conectează la rețeaua psihoticilor de la Borda cu terminale termice scoase din Groapa de Gunoi și halucinează cheaguri de întuneric, unelte fractale, cutii poștale roșii și tătuci murind în cântecul lor.

— Ce poetic, frate! exclamă Laureano.

Încurajat de cuvintele lui Laureano, Bruno începu să cânte:

— „Femeie din poemul meu cel mai bun…
Femeie, eu n-am iubit niciodată…
Iertare, dacă ești gloria mea ideală…
Iertare, vei fi versul meu inițial…”

Vocea lui Fermin, târându-se prin atmosfera viciată de drogurile sintetice pe care galicianul Mouriño le amesteca în spatele barului, pentru a le adăuga resturilor de coniac stoarse din sticlele aproape goale, răsună cu ecou, dădu colțul pe Dorrego și se aruncă cu capul înainte într-o dimineață de august, rece ca nasul unui eschimos, cu șaizeci de ani în urmă.

— A funcționat?

Wilson era perplex. Strada Corrientes arăta ca pe vremea lui Illia, când strălucirea filmelor lui Fellini stinsese pentru o vreme furia dreptei nebune.

— Bineînțeles că a funcționat! spuse Bruno. Iată motivul pentru care nu mi-am pierdut niciodată speranța.

Ca să-i confirme afirmația, Mimí intră în bar, mișcându-și șoldurile în modul ei inegalabil, captivant. Părul blond îi cădea pe umeri și un zâmbet ștrengar îi juca pe buze.

— Am fost noi sau a venit ea?

Laureano atinse protuberanțele care ieșeau din implanturi în două-trei locuri; nu le avea cu șaizeci de ani în urmă.

— Nu v-am spus că iubirii trebuie să-i dai aripi de fantezie? V-am spus sau nu v-am spus?

Bruno era euforic; se duse spre femeie, o îmbrățișă, apoi o sărută pe gură și pe ochi.

— Ai spus asta? Nu-mi amintesc.

Wilson îi făcu semn lui Mouriño să-i aducă un pahar cu apă; trebuia să înghită câteva picături de hiadizină ca să fie sigur că nu intrase într-o nouă halucinație polimorfă.

— S-a întâmplat când a cântat el, spuse Laureano, arătând spre Bruno. Blondă și dulce Mimí, unde te-ai ascuns?

Femeia se desprinse de Bruno fără să-și piardă zâmbetul.

— Am fost moartă, tot timpul, zise pe un ton serios.

— La dracu’! strigă Wilson.

Mătură ceștile și paharele cu brațul și le aruncă pe podea, obligându-i pe ceilalți clienți, cufundați în propriile treburi, să ridice privirea. Zona eliberată creștea ca o pată de polietilenă topită, iar spirale de fum negru se ridicau spre tavan, formând o rețea complicată de reflexii sub efectul neonului din vitrină.

— Calmează-te, omule! spuse Fermin.

Nu se putea ridica de pe scaun, dar îi era perfect clar că ceea ce se întâmpla deja visase la Paris, pe vremea când era refugiat politic, scăpat la timp din dictatura fascistă.

— Liniștiți-vă, spuse Mimí. Pot să vă explic totul.

Dacă ceața acidă era capabilă să recreeze fără greșeală trupul și sufletul morților, noul coșmar artificial îi prinsese de gât, sufocându-i.

Wilson se liniști, ridică scaunul și făcu un semn ca pentru a opri universul.

— Dacă te-aș scoate afară din locul ăsta — spuse Bruno, cu ochii plini de lacrimi — ai mai exista?

Mimí nu răspunse imediat. Se apropie de masă, trase un scaun și se așeză, anticipând gestul galant al lui Laureano. În pașii ei se ghicea o anumită oboseală, ca și cum ar fi mers ani și ani fără oprire. Și ceilalți se așezară.

— Dacă v-aș spune că gloria trecutului este un medicament sintetic, urzit de un virus creat în grabă, de acei băieți din vechea cafenea…

— Nu spune asemenea lucruri, Mimí! gemu Bruno. Nu pot să cred că existența ta depinde de ingineria chimică sau de un simulacru creat de designerii de vise… și cu atât mai puțin de capriciile acelora… ale acelora…

— De ce nu? Ar fi mai bine dacă v-aș spune că a funcționat ca un descântec, ca pe vremuri?

Chiar și Mouriño ridică sprâncenele, auzind cuvântul care lega lumea simțurilor, lumea manipulabilă cu substanțe de sinteză și software-ul potrivit, de lumea magică, imprevizibilă și ambiguă.

— Nu vorbești serios!

Fermin căută cu privirea și găsi singurul lucru care se potrivea scenariului pe care îl creaseră: un element perturbator, un factor aleatoriu, neașteptat, care să oprească avansul necontrolat al unei realități false. Conturate în pragul barului, siluetele detestate ale lui Morovic și ale prietenilor săi se proiectau ca umbre palide, fosforescente. Purtau, ca de obicei, căștile de conectare la rețeaua psihoticilor de la Borda, dar lui Bruno i se păru că vede fantomele drogurilor din Burgess, cu bâte de lemn în mâini, gata să facă prăpăd.

Bruno fu primul care observă ce se întâmpla. Întinse brațul ca s-o rețină pe Mimí, dar mâna îi trecu prin trupul femeii, care, fără să-și piardă zâmbetul, începu să-și ia rămas-bun.

— A fost frumos, băieți, apucă să spună.

Și, înainte ca Morovic și prietenii lui să ajungă la masă, se risipi în aer; o formațiune de reflexii de neon cromatic și scântei albastre se împletiră, ocupând spațiul ocupat, cu o clipă mai devreme, de trupul ei.

Laureano, cu ochii ieșiți din orbite, observă imediat că, în arabescul de fluide apoase, rămăsese imprimat în ceață numele femeii: un nume scris de mâna trecutului.

— Pe vechea masă a cafenelei din cartierul sud, la San Juan și Boedo, spuse Morovic fără să clipească, am gravat numele tuturor femeilor pe care le-am cunoscut. Vă dați seama ce înseamnă asta?

Bruno își lăsă brațele să atârne, învins. O pierduse? Sau o recuperase vreodată cu adevărat? Nu mai avea putere să lupte cu Morovic, așa cum făcuse de atâtea ori. Luptă dialectică. Pentru ce? Amândoi erau prea bătrâni pentru a continua războiul acela.

— Plecați, spuse Wilson, lăsați-l în pace.

Morovic și prietenii lui se întoarseră în același timp, ca niște manechine montate pe axe cromate, și se pierdură în umbrele de pe Corrientes.

— Se duc pe unde au venit, spuse Fermin.

— Aseară — zise Bruno, abătut — același demon, în alt loc. E o umbră care mă urmărește.

— Trebuie să-ți asumi unele riscuri — spuse Laureano — dacă te încăpățânezi să recuperezi trecutul.

— Mouriño — interveni Fermin — adu-ne ceva tare, să ne facă praf creierul, te rog, galicianule.

Mouriño ridică din umeri. Bătrânii erau clienți buni; plăteau mereu și nici măcar nu discutau prețul. Amestecă puțin Pernod, păstrat pentru ocazii speciale, cu conținutul unui plic de novizonă. Voiau să-și facă praf mintea? Avea cu ce. Parcurse distanța până la masă și turnă amestecul în aceleași pahare murdare de o mie de substanțe. Ce mai conta…

— Când se va întoarce… când se va întoarce în locul în care era…

Bruno se înecă cu Pernodul; mai era mult până când novizona avea să-și facă efectul.

— Nu era nicăieri, spuse Laureano. Va trebui să te obișnuiești să trăiești cu amintirea, ca până acum.

— Ați observat fragilitatea ei, prospețimea ei inconfundabilă?

Bruno era pe punctul de a se prăbuși. Fermín îl îndemnă să bea Pernodul cu novizonă până la capăt și reuși. Voința slăbită de noua realitate care începea să se construiască dincolo de ușa barului evoca parfumurile și formele trecutului. Fermin îi făcu lui Laureano cu ochiul și o grimasă, cel mai apropiat lucru de un zâmbet pe care îl putea schița buzele bătrânului, apăru pentru o clipă.

— Dintr-o uitare pot fi scoase mai multe amintiri, spuse Wilson, nici mai aspru, nici mai blând ca de obicei.

— Dintr-o femeie care a adormit fără să vrea pot fi scoase mai multe vieți virgine, nefolosite, zise Bruno, ca și cum s-ar fi întors victorios.

Novizona își făcea bine treaba, deși aproape sigur n-avea să-i mai permită să vadă lumina zilei următoare.

În spațiul gol, pe șine de metal opac, printre cabluri răsucite și programe de stimulare sintetică multiplă, mesianicii bărbosi își cântau ultimele poeme.

Sunt aproape orbi și abia dacă își dau seama când cafeneaua de ieri va naufragia jalnic în ziua de mâine. Dar pot depune mărturie că naufragiază. Punctual. În fiecare zi. La aceeași oră.

 

Traducere: autorul
Adaptare: Teodora Matei