Peștele fulger

O Viziune.

De asta avea nevoie ca să prindă un pește fulger.

Pescarii adunați în jurul iazului erau cei mai buni de pe Stația Spațială Keratea. Toți aveau abilități speciale: matematicieni ce foloseau algoritmi complecși pentru a prezice poziția viitoare a peștelui, tipul cu hipersimțuri ce putea auzi cel mai mic plescăit din apă, ori vitezomanul capabil să întindă firul într-o milisecundă.

La fel ca peștii, trecuseră prin modificări genetice. Mutanți, precum Shqiptar. Rezultatul generațiilor expuse la deșeurile toxice de pe Stația Spațială Keratea. În ceea ce privea peștii fulger, ei erau speciali; nimic de genul acela nu mai fusese văzut nici înainte, nici după apariția lor. O ființă care se putea teleporta. Provocarea supremă a unui pescar. Prezent pentru o secundă, apoi, după o străfulgerare argintie, dispărut, doar pentru a apărea în cealaltă parte a iazului într-o nouă străfulgerare. Era ca și cum ai fi pescuit o fantomă. Nu exista niciun tipar al mișcărilor sale aleatoare; nimeni nu putea prezice unde avea să se afle în clipa următoare.

În afară de Shqiptar. Pentru că el avea Viziunea. Știa cu exactitate încotro o apuca peștele, pentru că vedea în viitor. Așa știu că, în exact cinci secunde, un pește fulger avea să-i miște firul. De aceea își aruncase momeala în acel punct al iazului.

Trei, doi, unu… un pește fulger, o mișcare a firului undiței, un plescăit în apă. Apăsă rapid butonul de pe mânerul undiței, înainte ca peștele să apuce să se teleporteze din cârlig. Plescăitul încetă. Recuperă, scoase peștele paralizat din apă și-l ținu deasupra capului.

Shqiptar își privi colegii pescari din jurul iazului. Zâmbete mari pe chipuri, degetul mare ridicat. Viață sau moarte, alegerea lui.

Prinse peștele de coadă cu amândouă mâinile și-l izbi cu putere de pietrele de lângă el. O bufnitură neplăcută, apoi chiote din parte audienței. Peștele fulger zvâcni și rămase nemișcat, cu ochii albaștri bulbucați, cu gura larg deschisă. O pradă. Încă una pentru el și cărțile cu recorduri.

*

Trei zile mai devreme, luase un hyperloop dinspre Pireu spre Neo Attica. Când părăsi periferia orașului, avu o imagine clară a muntelui Pendeli și a liftului spațial din vârful său, înălțându-se spre cerul albastru intens al Atenei, ca un deget negru îndreptat spre cer. Schimbă linia la Ekali și luă legătura spre Stația Keratea. Hyperloopul ajunse la capătul liniei: vârful muntelui Pendeli. Sub el, două milioane de tone de oțel încorporate în stâncă, ancora liftului spațial, tot ce-l împiedica să plutească în spațiu. Și, în față, frânghia, pilonul tubular din nanofibre de carbon care se întindea patruzeci de mii de kilometri până la contragreutatea din spațiu care îl ținea rigid. Aceea era Stația Spațială Keratea, locul unde se născuse. Unde locuise înainte de a primi slujba de la sol.

Când fusese construită, primise numele de Alberon Patru, unul dintre lifturile spațiale originale construite de Corpul Alberon. Federația Europeană dezbătuse îndelung unde să o amplaseze și, din respect pentru sprijinirea economiilor paralizate ale statelor periferice, aleseseră Grecia. Trilioane de euro ai Federației fuseseră investite, dublul costului construirii acesteia. Restul fusese sifonat pentru a umple buzunarele elitei grecești. Ceea ce nu era nimic nou, pentru că asta făceau de cinci sute de ani. Afaceri, ca de obicei.

Dar stația se dovedise un succes economic, un hub al Inițiativei Spațiale Europene, bijuteria programului de explorare spațială a Federației.

Apoi, Federația construise un nou lift în Alpi. Tehnologie mai nouă, capacitate mai mare, cheltuieli de funcționare mai mici. Prin urmare, se văzuseră nevoiți să-i găsească o nouă utilizare lui Alberon Patru. Fusese ușor. Lobby-ul ecologiștilor determinase Federația să interzică, în sfârșit, depozitarea deșeurilor toxice, așa că trebuise să scape de ele. Folosise vechea strategie „du-le-n altă parte” și găsise, în sfârșit, unde și cum. Îl trimisese către Atena, îl încărcase în lift, îl urcase pe stație și-i făcuse vânt în spațiu. Floare la ureche. Nu mai era la vedere, nu-i mai stătea nimănui pe creier, nu mai constituia o problemă.

Doar că era nevoie de oameni pe stație care să proceseze reziduurile, să le facă pachet și să le

arunce în spațiu. Din fericire, autoritățile grecești aveau o experiență îndelungată cu eliminarea deșeurilor, iar cei de la rampa de gunoi Keratea, din Atena, se grăbiseră să dea o mână de ajutor. Așa își dobândise stația atât numele, cât și echipajul.

Ca de obicei, funcționarii găsiseră rapid o chichiță pentru a mai stoarce niște bani. Depozitau deșeurile în cele mai ieftine containere înainte de a le expedia spre vârful liftului. În fiecare an mai reduceau un pic costurile și mai adăugau câteva milioane la profit. Totul mergea ca uns. Dar asta ridica probleme pentru cei aflați la patruzeci de mii de kilometri deasupra. În cele din urmă, apăruseră scurgerile de chimicale și reziduuri radioactive. Patru generații mai târziu, toți cei de pe stație aveau ADN-ul alterat, inclusiv peștii din iaz.

Shqiptar ieși din stația hyperloopului și folosi scara rulantă pentru a urca până la poarta camerei de pasageri a liftului spațial. Acolo, raza roșie a scanerelor de securitate îi confirmă identitatea, validându-i permisul de acces. Poarta se deschise, șuierând.

De cealaltă parte a peronului se afla Camera Pasagerilor. Fiind puțini vizitatori, mai exista doar un transport pe zi. În timp ce se apropia, observă graffiti-ul holografic împrăștiat pe ușa camerei. Se opri și studie cuvintele, fascinat de pulsațiile care se deformau, schimbându-și culoarea. Un slogan anti-război se distingea cu greu:

“Să bombardezi pentru a menține pacea e ca și cum te-ai f**e pentru a rămâne virgină.”

Bănuia că făcea referire la războiul Federației cu Republica Marxistă Britanică, încheiat, cu câțiva ani înainte, cu capitularea celei din urmă. Lucru despre care știa destule, pentru că făcuse parte din echipa Federației ce negociase condițiile de încetare a focului.

Poarta camerei din fața lui se deschise. În ea se aflau trei pasageri, toți muncitori pe stație. „Vagabonzi Spațiali”, cu zdrențe înfășurate în jurul trupurilor cu malformații, rezultat al alterării ADN-ului. Strălucirea bioluminescentă verde, mată, venită din interior, le conferea un aspect macabru. Gențile și rucsacurile le erau pline cu lucruri pe care nu le puteau obține de pe stație. În principal alcool și, cel mai probabil, droguri procurate de la dealerii din Omonia.

Când intră, îl izbi mirosul amestecat al trupurilor împuțite și al chimicalelor. Când părăsise pentru prima oară stația, avusese nevoie de câteva săptămâni ca să scape de el.

Vagabonzii Spațiali îl fixară cu priviri suspicioase. Își ridică brațul stâng, uscat, și spuse câteva cuvinte în arvanitică, dialectul greco-albanez pe care-l foloseau doar ei, semnalându-le că nu era un Împământat. Chipurile li se destinseră, zâmbitoare. Era unul de-al lor. Un arvanit. Un frate.

Fata din stânga îi zâmbi știrb și-i oferi un joint. Îl luă și-i mulțumi în felul arvanit, făcându-i cu ochiul. Tânăra ridică un deget. Vârful lui străluci în nuanțe de roșu, apoi o flacără se prelinse în aer, un „dar” al ADN-ului ei modificat. El își așeză jointul între buze, se aplecă și-l aprinse. Trase adânc aer în piept, se așeză și-și cuplă comsetul.

Vagabonzii Spațiali nu vorbeau despre „darurile” lor, de teama represaliilor la care ar fi fost supuși de Împământați, dacă aceștia ar fi aflat. Când și când, mai scăpau zvonuri de pe stație; dar erau doar atât: zvonuri.

Îl cuprinseră remușcările. Remușcări pentru că-i părăsise, încercase să-i uite și pe ei, și stația, casa lui, oamenii săi. Dar nu se putea lăsa pradă lor; avea o treabă de făcut, iar cariera sa depindea de reușită.

Ușa glisă și se închise. Camera se scutură, înclinându-se, semn că începea călătoria. Ajunse în zona de încărcare, unde fu fixată de cabluri, alăturându-se celorlalte camere ce porneau către stație, asemenea unor mărgele înșirate pe o sfoară neagră, întinsă.

Sistemul holografic antic al camerei se activă. Imaginea pârâi și se deformă, până când deveni clară. Era același videoclip vechi din Alberon. Nimeni nu se obosise să-l schimbe. Prezenta o femeie, cea mai bună escortă a secolului trecut: păr scurt și verde, coafură mohawk, tatuaje holografice mișcându-i-se pe față. Vorbea cu accentul tăios specific acelei perioade:

– Bun venit în cabina de lux pentru pasageri a acestui vehicul din Alberon. Prioritatea noastră o reprezintă siguranța pasagerilor. Ne face plăcere să vă anunțăm că încăperea e o adevărată operă de artă din grafen compozit, care…

Shqiptar deconectă comsetul și imaginea dispăru. Se întrebă cât înțelegeau ceilalți pasageri din bălmăjeala aia tehnică. După privirile inexpresive, bănuia că nu prea mult.

Tipul de lângă el începu să vorbească. Shqiptar îl lăsă să-i explice ce era în neregulă cu calitatea cuantametamfetaminei în zilele acelea, dar nu înțelese o iotă. Reținu doar faptul că individul era foarte pornit pe chestia aceea.

Strivi jointul de podea, își deschise terminalul din palmă și continuă să stabilească detaliile întâlnirii cu Kaldellis – cea mai importantă din viața lui.

Cabina se ancoră de cablu și-și începu lunga ascensiune în întunecimea spațiului.

*

Stația Spațială Keratea.

Pseudonim; „Conacul.” Inventat de Babis Kaldellis, liderul autoproclamat al stației.

Slogan: „Toate deșeurile aspiră să devină rahat.” Împrumutat din Underworld a lui Don deLillo.

Nicăieri în sistemul solar nu se dovedea mai adevărat sloganul decât pe stația Keratea,

Înapoi acasă.

Mirosul familiar, cel întâlnit și în cabină. Strălucirea verde, întunecată, a luminilor bio. Scâșnetul constant care se auzea dinspre stația de procesare și bubuitul ecluzelor în timp ce deșeurile erau aruncate în spațiu. Echipajul cu genele sale modificate și corpurile deformate, târându-se prin întuneric ca niște zombi. Shqiptar crezuse că n-avea să mai aibă vreodată de-a face cu ele. După doar șase ore, i se părea că nu părăsise niciodată acel loc. La scurt timp după aceea, fusese aplaudat de către pescari la iazul stației.

În clipa aceea, stătea ascuns în camera de oaspeți, revizuindu-și notițele pentru întâlnire.

O bătaie în ușă. Privi fața apărută pe monitor. Un tip în vârstă, în jur de șaizeci de ani. Păr alb, rar, ochi albaștri, bulbucați. Un zâmbet pe față, o sclipire a dinților albi. Babi Kaldellis. Campion al muncitorilor, lider al stației, capo di tutti capi. Îi spălai mâna, o spăla pe a ta. Și cunoștea multe mâini murdare. Așa rezolva lucrurile și asta-l adusese în vârf – literalmente în vârful grămezii de rahat.

Shqiptar deschise ușa.

Kaldellis îi întinse mâna, iar el i-o strânse cu un zâmbet curtenitor. Dantura albă sclipi drept răspuns:

– Așadar, iată-te, băiete! Și în plină formă, după cum văd. Ți-a priit viața printre Împământați! Să știi că, aici sus, suntem mândri de tine: „Vagabondul Spațial se descurcă pe sol.” Crede-mă, faptul că ai obținut postul ăla sus-pus în Comisie a însemnat mult pentru noi. Lumea te stimează pe-aici, băiete!

Shqiptar nu-și amintea să fi primit vreun mesaj de felicitare de la Kaldellis, sau de la oricine altcineva de pe Stația Keratea. Ba, mai mult, Kaldellis se înfuriase și-l declarase persona non grata când acceptase postul și plecase de pe stație. Îi permisese să se întoarcă doar pentru că el conducea negocierile din partea Federației.

Shqiptar îi zâmbi.

– Mulțumesc pentru cuvintele frumoase, domnule Kaldellis! Apreciez din suflet laudele. Mă tem că sunt destul de prins pe moment, trebuie să mă pregătesc pentru întâlnirea de mâine. Poate ne putem continua discuția după ea?

– Sigur, băiete! Înțeleg. Pregătește-te! Te iau mâine, când plec la lucru. În jur de opt dimineața, după ora kerateană. Îi vorbi apoi cu un aer de superioritate: Și să nu crezi că noi nu muncim pe brânci aici, băiete!

Kaldellis se răsuci pe călcâie și plecă.

Așadar, acela era gambitul cu care deschidea el jocul: glasul blând în primă fază, cel tăios la final. Flatare și, apoi, condescendență. Pune-ți adversarul jos, modul de lucru al lui Kaldellis.

Shqiptar se așeză și-și turnă o porție generoasă de whiskey din sticla strecurată în bagaj. Era îngrijorat. Nicio Viziune legată de ziua de mâine, ceva care să-i fie de folos în timpul negocierilor. Asta era problema cu preștiința pe termen scurt: uneori vedeai ceva folositor, alteori nimic. În tinerețe, sperase să afle numerele câștigătoare la loterie, dar nu se întâmplase asta.

Era ca și cum ar fi privit pe după colț înainte de ajunge acolo. Să audă ceva ce urma să fie rostit, să anticipeze ceva ce avea să se petreacă. Erau câteva străfulgerări scurte pe zi, Să prevadă cu câteva săptămâni înainte era ceva rar; poate cel mult o dată pe lună vedea un lucru ce urma să se întâmple cândva, în următoarea jumătate de an.

De-a lungul anilor, învățase să profite de asta în funcție de ce avea nevoie: să afle un lucru dintr-o întâlnire viitoare, sau să arunce o privire asupra unei prezentări, a unui discurs. Suficient cât să aibă un atu. Așa primise slujba aceea în cadrul Federației Europene și ajunsese cel mai bun negociator al Comisiei, devenind Negociatorul-Șef al Federației când se pusese problema să discute cu greviștii din sectorul gunoiului spațial. Și, desigur, pentru că era de loc de pe Stația Keratea.

Calitatea de bază a arvaniților o constituia încăpățânarea. O veche zicală grecească spunea: „A fost odată o luptă între un arvanit și un zid. Zidul a cedat.” Uniunea gunoierilor spațiali nu făcea excepție, fiind un spin înfipt continuu în coasta autorităților. Nemulțumirea actuală mocnise preț de multe luni. Întârzieri, muncă de mântuială, opriri periodice ale lucrului. O bătaie de cap, dar una pentru care autoritățile aveau variante. Diferența se făcuse atunci când sindicatele de la sol deveniseră solidare. Asta ridicase miza și meritul îi aparținea lui Kaldellis. El ungea rotițele: o mită aici, o favoare dincolo. Îi ținea pe toți în palma sa unsuroasă.

Kaldellis dăduse un ultimatum: plătiți-ne un salariu realist, faceți-ne asigurare medicală și nu ne mai trimiteți containere defecte, altfel intrăm în grevă.

Ceea ce ar fi dus la mari probleme pe sol. Munți de deșeuri toxice în containere de calitate proastă, un coșmar pentru autoritățile Federației.

Se zvonise apoi că Federația plănuia să trimită armata. Atunci se pusese punct negocierilor și se declanșase greva.

Apoi, din senin, Kaldellis acceptase reluarea discuțiilor, iar Shqiptar primise un telefon și șansa de a deveni renumit.

În acel moment, însă, avea nevoie de o fereastră către întâlnirea de a doua zi. O Viziune. Ceva care să-i ofere un atu. Se concentrase întreaga seară ca să obțină ceva, dar nu reușise nimic.

De ce i se întâmpla asta tocmai atunci? De ce fusese părăsit de har în acel moment, tocmai în ajunul celei mai importante acțiuni din viața lui?

Se culcă în cele din urmă, cu gândurile alergându-i haotice prin minte, precum peștii fulger într-un iaz. Și, chiar când era pe punctul să adoarmă, veni. Precum un film care se derula în fața lui. Știu exact ce avea de făcut.

Dimineața următoare, Kaldellis sosi prompt la ușa lui, la ora opt fix. Ochi albaștri ieșiți din orbite, zâmbet radios, dinți albi, strălucitori.

– Să mergem, băiete!

La obiect, fără flatări, de data aceasta.

Kaldellis îl conduse pe coridorul principal al stației, trecând de lifturi prin ieșirea de incendiu. Biroul lui se afla în partea superioară a stației, de unde-și putea privi imperiul și-și putea pune la cale planurile sale machiavelice. Zece etaje mai sus de locul unde se aflau, adică douăzeci de rânduri de trepte. Kaldellis le urcă în fugă, câte două odată – parte a jocului său de a-i da o lecție celuilalt: arată-i că trupul tău de șaizeci și doi de ani e la fel de ager ca mintea,

Shqiptar îl urmă. Pe la a cincea scară, deja respira cu greutate, Kaldellis se pierduse din vedere. La a zecea, deja tânjea după aer. Ultimele zece le parcurse într-un ritm constant, oprindu-se preț de câteva secunde în vârful fiecăreia.

Când ajunse sus, Kaldellis îl aștepta cu un zâmbet trumfător pe față. Respirând normal, fără nicio picătură de sudoare pe frunte.

– În sfârșit, băiete! Credeam că n-o să reușești. Nu mai avem mult.

Trecură de o ușă de incendiu și de o rampă îngustă. Shqiptar aruncă o privire peste margine, iar golul de dedesubt îl ameți. Până la baza stației erau patruzeci de șiruri de scări. Corpul i se clătină. Încercă să se prindă de balustradă. Care ar fi trebuit să se afle un pic mai sus.

O mână îl apucă de umăr.

– Ușurel, băiete! Cât pe ce să te pierd. N-aș fi vrut să se-ntâmple așa ceva.

Amețeala lui Shqiptar trecu; ajunse la ușa din capătul îndepărtat al rampei și intră în biroul lui Kaldellis.

Gazda se îndreptă cu pași mari spre biroul din fundul încăperii, cel care-i apăruse lui Shqiptar în Viziunea din seara precedentă. Se așeză pe scaunul imens din spatele ei, adoptând o postură maiestuoasă, ca un rege aflat pe tron, gata să le ofere nimicuri supușilor săi. Nimicuri ce aveau să se materializeze în vorbe înțelepte pentru adoratori.

Shqiptar nu se număra printre ei.

Se așeză pe scaunul mic aflat de partea sa a biroului, dominat de „tronul” lui Kaldellis, care-l privea imperial. Gazda luă un stilou și-l roti între degete, admirând tiparele holografice din jurul rezervorului, pulsând și modificându-se treptat spre peniță. Aștepta.

După cum se părea, îl lăsa pe el să joace cu piesele albe, să înceapă jocul. Avea să tragă de timp, după cum îl avertizase viziunea din seara precedentă. Urma să deschidă cu un gambit clasic. Arată unde stai. Trasează o linie în nisip. Apoi așteaptă răspunsul oponentului. Se temperă, concentrându-se și privind în ochii albaștri.

– Federația îți mulțumește pentru generoasa ofertă de a relua negocierile, domnule Kaldellis. Apreciem gestul și-l considerăm un semn că putem merge mai departe, putem găsi o rezolvare la situația actuală, una care sperăm că va mulțumi ambele tabere. Totuși, înainte să începem negocierea propriu-zisă, vreau să trecem în revistă situația economică de acum din toate statele Uniunii Federale. Îmi dau seama că aici, pe stație, sunteți oarecum izolați, dar e nevoie să înțelegi că economia încă încearcă să-și revină după cei patru ani de război provocați de Republica Marxistă Britanică. Dincolo de regretabilele pierderi de vieți omenești, sacrificiul economic a fost aproape catastrofal. Am avut de suferit cu toții, în toate domeniile, domnule Kaldellis. Infrastructura, rețelele de comunicații, afacerile, instituțiile. E de datoria fiecăruia să facă sacrificii pe perioada reconstrucției. Nu putem face excepții. Nu putem oferi concesii unei părți, câtă vreme nu avem posibilitatea de a oferi compensații celor aflați într-o situație similară. E important să înțelegi asta, domnule Kaldellis.

Încheie cu un zâmbet conciliant. O ofertă pentru crearea unei punți între diferențele care-i separau. O ușă deschisă către găsirea unei soluții.

Kaldellis clipi. Zâmbetul și dantura dispăruseră, ochii se îngustaseră.

– Cred că ne-ar prinde bine un whiskey, Shqiptar.

Îi spunea pe nume, în sfârșit! Un semn de acceptare.

Kaldellis se ridică și se duse spre dulapul cu băuturi din colțul biroului. Mișcarea ce-i apăruse în viziune. Știa ce avea să facă în continuare, dar exista riscul ca lucrurile să meargă prost. Deveni anxios. Stomacul i se strânse la gândul că putea fi prins; știa de ce era capabil Kaldellis. Cu inima bătându-i cu putere, se ridică cu grijă, se duse rapid în spatele biroului, deschise al treilea sertar și scoase de acolo dispozitivul de date. Kaldellis încă turna băuturile. Își strecură dispozitivul în buzunar și reveni pe scaunul său. Reușise, slavă Domnului!

Kaldellis se răsuci, cu câte o băutură în fiecare mână, se întoarse pe tronul său și așeză o băutură în fața lui Shqiptar. Inspiră profund, luă o înghițitură prelungă din pahar, apoi se uită la el de parcă tocmai depăna o poveste de demult, una cunoscută de toată lumea.

Ridică din nou privirea, de data aceasta amenințător.

– Shqiptar, ești unul dintre noi. Speram să fii de partea noastră. Te-ai născut aici, ai crescut aici. Știi despre ce-i vorba. Noi aici, sus, ei acolo, jos. Cei care produc rahatul și cei care dau la lopată. Asta-i realitatea. Frumoasa și bestia. Noi, ascunși aici, departe de privirile și întrebările oricui, ceva de care te rușinezi, un sughiț în Paradis. Un rahat de câine pe talpă. Accept negocierile, iar tu vii cu mâna goală. De ani de zile ne otrăvesc cu containerele lor fisurate. Și-au văzut liniștiți de viețile lor, în timp ce corpurile noastre au fost afectate, ADN-ul ni s-a modificat. Și, când am cerut o compensație – un salariu decent, asigurare medicală, containere din care nu scapă reziduurile – ce ne-au oferit? Au încercat măcar să facă un compromis? Să ne dea o compensație în bani? Nu. Au trimis armata. Și asta nu-i tot. Acum, pun la cale asta…

Kaldellis se ridică și, cu un gest demn de un ospătar versat, așeză un dispozitiv de date pe tăblia biroului. Apăsă butonul de redare.

O femeie își făcu apariția. Ochelari cu display, păr scurt, drept, față lipsită de expresie. Uniformă de tehnician al Federației. Expertă. Începu să predice:

– Au fost finalizate planurile pentru construirea noului Lift Spațial Pearson cinci nouă cinci. La capătul celor o sută patruzeci și patru de kilometri de cablu, viteza tangențială este de zece virgulă nouă trei kilometri pe secundă. Mai mare decât e nevoie pentru a scăpa atracției gravitaționale a Pământului și pentru a trimite o sondă până la Jupiter. Odată ajunsă acolo, manevrele de asistență gravitațională pot permite atingerea vitezei de evadare solară…

Cu o apăsare a degetului, Kaldellis opri transmisiunea.

– Vezi? Înțelegi ce înseamnă asta? Odată construit, nu va mai fi nevoie de noi. Când se atinge a treia viteză cosmică, se pot trimite deșeurile direct în spațiu. Mai ieftin decât să plătească pe cineva care să le ambaleze și să le dea brânci. Va însemna sfârșitul nostru. Toți cei de pe stație își vor pierde slujbele, nu vor mai avea din ce trăi. Generații întregi otrăvite, pe urmă lăsate de izbeliște. Asta-i o declarație de război.

Capul lui Shqiptar vuia din cauza implicațiilor celor spuse de Kaldellis. Răspunse cu toată convingerea pe care o putea aduna:

– Domnule Kaldellis, cred că presupui prea multe. E doar un plan, o conjectură științifică.

Kaldellis scutură neîncrezător din cap.

– Și-atunci, de ce a început construcția lui? Avem dovezi. În Republica Marxistă Britanică, pe vârful muntelui numit Ben Nevis. Parte a târgului de oprire a războiului, o negociere la care ți-ai adus contribuția.

Avea dreptate. Fusese o componentă a pactului. Două sute de ani de idealism marxist, „Viziunea Corbett”, ruinaseră economia britanică, iar tehnologia o aruncase pe gârlă. Shqiptar știa că o parte a înțelegerii o reprezenta oferirea autorităților Marii Britanii a tehnologiei și fondurilor necesare construcției următoarei generații de lifturi spațiale. Dar niciodată nu se pusese problema ca ele să fie folosite pentru a scăpa de deșeuri. Kaldellis făcuse presupuneri eronate. Mintea sa concepuse un plan machiavelic prea complex.

– E corect ceea ce zici, domnule Kaldellis. A făcut parte din înțelegere, dar nu știam că deja a început construcția. Și sunt sigur că nu există nicio dispoziție de a include anexe pentru aruncarea deșeurilor. Garantez că nu e cazul de așa ceva.

– Și te aștepți să te cred? Ar fi foarte convenabil ca târgul cu noii voștri „prieteni” din RMB să includă o anexă care să vă scape, dintr-o singură mișcare, și de deșeurile toxice, și de noi. Nu. Du-te înapoi la stăpânii tăi și comunică-le condițiile mele. Gândește-te la asta peste noapte. Te iau dimineață, la aceeași oră. Întâlnirea asta s-a terminat. Pleacă!

Îl expedie pe Shqiptar cu o fluturare a mâinii.

Shqiptar aștepta cu nerăbdare să vadă ce conținea dispozitivul de date pe care-l furase. Odată ajuns în cameră, îl cuplă la terminalul său.

– Dumnezeule…

Îi căzu falca.

Era planul lui Kaldellis.

Colecta reziduuri toxice de la uzine și confecționa bombe. Bombe chimice. Făcuse deja peste o sută. Exista o hartă a Europei, cu câte un punct roșu deasupra fiecărei capitale. Kaldellis deținea o copie a unui fișier militar federal secret, care prezenta cum avea să se desfășoare atacul asupra Stației Keratea dacă ar fi continuat greva. Se preconiza un număr mare de victime și se dorea uciderea liderului greviștilor.

Kaldellis presupusese că atacul era iminent. De aceea dorise reluarea negocierilor și de aceea fusese el chemat pe stație în acel moment. Îi oferea timp să distribuie bombele, câte una deasupra fiecărei capitale europene. Poate că asta făceau cei trei Vagabonzi Spațiali pe care-i întâlnise la sosire. Puneau bombe.

Și lucrurile continuau mai rău. Mult mai rău. De-a dreptul catastrofal.

Maniacul plănuia să declanșeze curând una dintre ele, un avertisment la adresa Federației: „Dacă veniți după mine, apăs pe buton și le declanșez și pe celelalte. O să vă fac exact ce ne-ați făcut voi nouă în ultimii două sute de ani. Vă trimit rahatul înapoi.”

Shqiptar nu se îndoia că urma să treacă la fapte. Poate a doua zi, poate în următoarea. Sute de mii aveau să moară. Poate milioane.

Intră în panică, înțelegând enormitatea a ceea ce citise. Trupul îi fu cuprins de sudoare.

N-avea cum să trimită în timp util un mesaj către autoritățile de la sol. Kaldellis oprise comunicațiile de pe stație.

Atunci își dădu seama. Nu văzuse nimic. Nici în Viziunile pe termen scurt, nici în cele ce anticipau cu săptămânile, ori cu lunile. Nicio imagine, niciun sunet. Nimic.

Prin urmare, n-avea să se întâmple. Dar de ce? Ce urma să-l oprească?

O străfulgerare. Filmul se derulă… o nouă Viziune…

Doamne, asta avea să se petreacă a doua zi! De-aia nu văzuse nimic legat de bombe. Era unul dintre cele mai grele lucruri pe care trebuise să le facă în toată viața lui. Nu era convins că putea să-l ducă la capăt, dar Viziunea fusese clară cu privire la faptul că doar el putea rezolva problema.

Se zvârcoli întreaga noapte gândindu-se la asta.

Dimineața următoare, Kaldellis sosi la apartamentul său la ora fixată, la fel ca în ziua precedentă. Zâmbetul și dinții erau iar afișați. Omul părea convins că avea asul în mânecă.

Urcară din nou spre partea superioară a stației, câteva zeci de șiruri de scări mai sus, îndreptându-se spre biroul lui Kaldellis, trecând de ușa de incendiu și de rampă. De data aceasta, Shqiptar rămase lângă perete, în timp ce Kaldellis merse pe lângă balustradă, așa cum îl văzuse în noaptea precedentă.

Se răsuci, puse mâna pe umărul său și-l împinse.

Până în acel punct, totul mersese ușor, ca și cum s-ar fi uitat la un holofilm vizionat de sute de ori; déjà vu. Universul aranjase tot, iar el doar urma scenariul, un pion pe tabla de joc cosmică.

Dar nimic nu-l pregătise pentru ceea ce urmă, pentru groaza din ochii lui Kaldellis când se rostogoli peste balustradă. Urletul. Urletul înfiorător în timp ce cădea în gol, cu brațele și mâinile fluturându-i și cu bufnetul surd din clipa când atinse podeaua stației.

Shqiptar fu cuprins de o gheară înghețată. Sudoarea îi curgea pe față, inima îi bubuia în piept. Vomită doar fiere. Se prinse de balustradă și trase de câteva ori aer în piept, liniștindu-se.

Știa ce avea de făcut în continuare. Să fugă. Să fugă cât putea de repede spre sala de îmbarcare și să sară în cabina ce urma să plece peste unsprezece minute.

Șase luni mai târziu:

Trupul contorsionat al lui Kaldellis fu găsit la baza scării de incediu la câteva ore după ce Shqiptar părăsise deja stația.

Șase luni mai târziu, Shqiptar încă era bântuit de amintirea acelei zile. Salvase milioane de vieți, dar tot criminal se numea. Curtea federală calificase gestul drept omor justificat. Fu eliberat. Deveni un erou. Dar nu se simțea a fi unul.

Când le arătase autorităților dispozitivul de date, provocase un cutremur ce ajunsese până la vârf. Nimeni nu realizase cât de serios fusese Kaldellis, sau ce catastrofă putea produce. Adormise vigilența autorităților și le determinase să fie deschise la o soluție de compromis.

Shqiptar se folosise de faima și statutul proaspăt căpătate pentru a lupta de partea cauzei poporului din care provenea. Mulțumită eforturilor sale, Vagabonzii Spațiali primiseră asigurare medicală, un salariu decent și promisiunea reparării containerelor neconforme. Obținuseră ceea ce dorise Kaldellis. Până la urmă, liderul câștigase, deși rezultatele fuseseră obținute ca urmare a morții lui.

Shqiptar demisionă și se întoarse pe Stația Keratea. Nimeni nu ducea dorul regimului lui Kaldellis. Mâna de fier, hărțuirea, ochii bulbucați și dantura albă. Aveau ce-și doriseră, ce visaseră. Shqiptar fu primit cu brațele deschise de frații arvaniți.

*

Pescarul de lângă el, ce avea o excrescență craniană, îi oferi un zâmbet atotcunoscător, care voia să arate că se gândise la tot, analizase toate opțiunile și posibilitățile. Știa unde avea să se afle peștele fulger. Își aruncă firul cu o mișcare sigură a încheieturii.

Poate că avusese dreptate, dar se mișcase prea încet. Un plescăit în iaz și o tensionare a firului lui Shqiptar. Primul venit, primul servit.

Apăsă butonul de pe mâner, scoase din apă peștele paralizat și-l ridică deasupra capului, arătându-le celorlalți pescari captura.

Pe fețele lor apărură zâmbete largi. Ridicară degetele mari. Viață sau moarte. Alegerea lui.

Shqiptar încenunche și eliberă peștele în apă.

Liniște printre cei prezenți.

Gata cu moartea.

traducere Lucian-Dragoș Bogdan