CDBD! – Jurnal de lecturi BD #43

Terre ou lune (Jade Khoo) – Morgen 2026

„Cel mai important album al anului 2026” – nu, nu eu spun asta, ci Mathieu Bablet, genialul autor al „La Belle Mort”, „Adrastée”, „Shangri-La”, „Carbone & Silicium”, „Shin Zero”, „Silent Jenny” etc. Eu nu sunt clarvăzător, dar trebuie să admit că acest prim volum din noua serie „Terre ou Lune” a fost un șoc. E de departe cel mai profund și unul dintre cele mai frumoase albume pe care le-am citit în 2026.

În primul rând, arta. Acuarelele lui Jade Khoo sunt senine, frumoase, somptuoase, peisajele sunt fascinante, lumea e plină de detalii care surprind și schimbă perspectiva asupra poveștii, personajele ei sunt fermecătoare, iar fețele lor vorbesc fără cuvinte. (Și-a schimbat mult stilul față de debutul ei din 2022, excelentul „Zoc”.) (Da, dacă aveți o oarece senzatie de deja-vu, a admis deja influențele evidente, adică Miyazaki și Moebius.)

Apoi, povestea. E un bildungsroman, un ritual de trecere de la copilărie la adolescență, o magnifică melodramă științifico-fantastică foarte bine construită, care te tulbură profund și ale cărui surprize își pierd mult din impact dacă sunt dezvăluite. Cu cât știi mai puțin despre intrigă, cu atât mai bine. Așadar, vă rog, dacă n-ați citit încă rezumatul oferit de editor, n-o faceți. Începeți lectura la întâmplare, îmi veți mulțumi mai târziu. Dacă e musai nevoie, priviți book trailer-ul animat din comentarii. E, cumva, o antiteză a “Silent Jenny” care, de la un punct de pornire similar (o criză planetară și o familie în descompunere) construiește o călătorie miraculoasă și încântătoare către o destinație care pare optimistă – hei, e doar primul volum, habar n-am dacă va avea happy end sau nu 🙂

Un album care mi-a plăcut enorm, care demonstrează că Jade Khoo este deja una dintre cele mai bune autoare de benzi desenate din generația sa și, cine știe, poate va deveni o adevărată vedetă. Evident, aștept cu nerăbdare continuarea.

Le Cocon (De Moté / Sicaud) – Glénat 2026

Dacă s-ar fi născut în Sparta antică, Judith Scott nu ar fi devenit niciodată o artistă de renume internațional. Mută, n-ar fi putut să vorbească în imagini. Surdă, n-ar fi ajuns să vadă aplauzele. Închisă în propria minte, n-ar fi putut să-și acopere închisoarea cu fragmente de libertate și n-ar fi putut să-și împartă frumusețea cu alții. Prunc diform, ea ar fi fost aruncată de pe o stâncă, singurul zbor al vieții sale fiind cel către moarte. Dar ea s-a născut în America celui de-al Doilea Război Mondial, și a trăit. Iar suferința ei s-a transformat în cele din urmă în artă, ca un fluture ieșind din crisalidă.

O biografie dureroasă, minimalistă, foarte frumos ilustrată, povestea unei femei care și-a inventat propriul limbaj artistic și care, împărtășindu-și suferința cu lumea, a cucerit-o.

Thorgal Saga #6 – La déesse d’ambre (Mangin / Bec) – Le Lombard 2026

Thorgal se duce la târg să cumpere o capră de lapte, și salvează o fată de atacul unor tâlhari. Tânăra îi mulțumește oferindu-i un colier cu un medalion de ambră, pe care Thorgal, la întoarcere, i-l oferă la rândul lui Aariciei. Dar poznașul de Jolan îl șterpelește ca să se joace cu el – iar Huldra, zeița ambrei, îl pedepsește aruncându-l într-un somn fără de moarte. Thorgal pleacă deci spre insula de ambră, încercând să-și salveze fiul…

E primul album din serie scris de o scenaristă, Valerie Mangin (soția lui Denis Bajram, faimos pentru Universal War One, Inhumain, Goldorak etc.), iar ea alege să-l arunce pe Thorgal… într-un război al sexelor. O melodramă simplă, liniară, fără ocolișuri sau surprize, care bifează o listă de elemente obligatorii (referințe la albume clasice, schimbări de perspectivă între Thorgal și Aaricia, lupte pe viață și pe moarte cu oameni, monștri sau animale mai mult sau mai puțin fantastice etc.) inserate în album fără ca asta să ajute povestea.

Dacă scenariul e probabil cel mai simplu din serie (fără a fi jeunesse, din cauza subiectului și a violenței), Christophe Bec demonstrează că a ajuns la nivelul la care poate fi comparat cu Roszinski. Peisajele lui marine și alpine sunt extraordinare, natura dezlănțuită e spectaculoasă, iar secvențele de acțiune sunt excelent redate. 3.5 stele rotunjite in sus 🙂

Silent Jenny (Mathieu Bablet) – Rue de Sèvres 2025

„Poți să fii complet îndrăgostit de lumea în care trăiești, dar în același timp să fii îngrozit de direcția în care se îndreaptă.”

Îl ador pe Mathieu Bablet, după cum o demonstrează stelele pe care le acord în mod sistematic cărților sale: 5 stele pentru Adrastée, Shangri-La, Carbone & Silicium, Shin Zero și 4 stele pentru La Belle Mort și Midnight Order. S-ar putea crede că a fost o banalitate să scriu recenzia asta, mai ales că vorbim de cel mai bun roman grafic SF din 2025, nu?

Ei bine, nu. E poate și vina lumii reale, dar m-am săturat de universuri întunecate și disperate și de personaje blocate în furtuni existențiale și tragedii de tot felul. Nu-mi pasă că apocalipsa lui Bablet e doar o extrapolare logică a realității; sunt de acord cu el la nivel rațional, dar asta nu mă împiedică să urăsc felul în care șterge în mod programatic orice forme de speranță, fericire sau, pur și simplu, viitor pentru Silent Jenny și lumea ei.

(Nu-mi vorbiți despre secvența în care copiii se joacă în jurul bazinelor cu acid, unde un singur pas greșit înseamnă moarte sigură. Nici despre ceremonia lor de „absolvire”, despre fuga lor și „ritul de trecere” exploziv. Asta nu e fericire, inocență și reziliență, e nebunie.)

Deci. Bablet rămâne Bablet, arta lui este unică, imediat recognoscibilă, poate puțin mai confuză aici, puțin înecată în detalii care (așa cum era de așteptat) transformă lumea într-un labirint și provoacă claustrofobie și amețeli cititorului neavizat.

Cu alte cuvinte, din punct de vedere artistic, dacă îți place stilul lui, albumul ăsta e un triumf. (Dacă nu, ei bine, albumul ăsta e la fel de neplăcut ca tot ce a făcut înainte.)
Din punct de vedere narativ, Bablet creează un univers imens, cu o mulțime de structuri sociale diferite, de la nivel microscopic la scară planetară, care încearcă să supraviețuiască cât pot de bine (a te hrăni cu vecinii sau cu cadavrele strămoșilor e doar una dintre metode).

Idealismul lui Jenny și monada ei egalitaristă sunt reconfortante, recunosc, dar fiecare eșec o distruge puțin mai mult, până la punctul fără întoarcere. Și, așa cum spune Mèrepère: „Trebuie să reușim să fim acolo pentru noi înșine înainte de a fi acolo pentru ceilalți”.

Da, este o carte despre stoicism, depresie, conștiința sfârșitului și modul în care acestea ne distrug, despre vinovăția supraviețuitorilor și inutilitatea tuturor lucrurilor. Despre căutarea unui motiv de a trăi chiar și atunci când devine evident că totul e mort, că universul nu dă doi bani pe noi, bieții pasageri ai enormei monade numite Pământ.
Am admirat efortul lui Bablet, dar am urât aproape fiecare pagină.

<< Pentru curioși, iată și un crâmpei de poveste – albinele au dispărut, pământul moare încet, oamenii supraviețuiesc fugind cu orașele lor mobile din calea dezastrelor naturale, iar Jenny Muta explorează infinitul mic, căutând reziduuri viabile din care să construiască un nou roi de albine. Dar fiecare scufundare o îmbolnăvește încet, și fiecare expediție dezvăluie alte apocalipse, așa că Jenny va trebui să-și încalce principiile și să-și abandoneze familia ca să-și ducă visul la capăt înainte ca ea (sau pământul…) să moară. >>