Spada frântă a lui Poul Anderson. La nord de Tolkien

Orice nouă rubrică trebuie să înceapă cu o declarație de intenții. Intenția mea este ca, într-o perioadă în care literatura fantasy, luând o turnură mai realistă, a ajuns destul de seacă și de săracă în miracole, să redescopăr și să le propun și altora care-s curioși creații din perioada când fiecare pagină mustea de magie. O să investigăm împreună, într-o ordine aleatorie, precursori ai literaturii fantasy, clasici necontestați ai genului, din păcate netraduși la noi, incursiuni ale unor autori de SF în domeniul magiei și scriitoare (cam tot a treia postare din serie va fi despre o autoare) care au pus mâna pe cartea de magie și au intrat în arenă, înfruntând zăngănitul săbiilor cu fruntea sus.

Începem cu… Poul Anderson (1926 – 2001), mai cunoscut la noi – și nu numai – ca un prolific autor de SF. Deși este posibil ca adevărata lui dragoste să fi fost fantasy-ul. Căci, în 1954, an în care Anderson debuta ca romancier SF cu Brain Wave și în care în Anglia era publicată Frăția inelului a lui J.R.R. Tolkien, la o micuță editură americană numită Abelard-Schuman apărea The Broken Sword. (Nici măcar nu era prima dată când Anderson cocheta cu genul. Three Hearts and Three Lions, povestea unui danez din secolul al XX-lea care se pomenește purtat înapoi în timp, într-un ținut unde cavalerii coexistă cu piticii și vrăjitoarele, apăruse ca foileton cu un an înainte, în The Magazine of Fantasy and Science Fiction.)

În The Broken Sword, mânuind aceeași recuzită ca Tolkien – elfi, troli, gnomi, goblini – Anderson, american de origine daneză și traducător de saga nordice în timpul liber, a creat însă cu totul altceva. Pe cât de însorit este Pământul de Mijloc al lui Tolkien, pe atât de ninsă, sumbră, aspră și de o poezie crudă este această Anglie a lui Anderson, unde zeii cuceritorilor vikingi se războiesc cu „Cristul cel alb” pentru sufletele oamenilor și unde elfii fac alianțe instabile cu vechile divinități celtice, ducând războaie pe care ochiul omenesc nu le poate percepe, în timp ce Odin umblă pe pământ și strică socotelile tuturor.

 

O vechitură modernă

Într-un asemenea climat, mult mai apropiat în spirit de legendele nordice din care s-au inspirat atât el, cât și Tolkien, iubirile nu pot fi decât blestemate și eroii nu pot spera la fericire. Venit să se instaleze în Anglia, danezul Orm Ketilson este blestemat de o vrăjitoare căreia i-a ucis fiii și, ca urmare, primul său născut este substituit în leagăn cu o copie identică, dar care este pe jumătate elf și pe jumătate trol. Skafloc, copilul uman, este crescut printre elfi, deprinzând artele și rafinamentul acestei rase crude și dăruite cu viață lungă, în timp ce dublul său, Valgard, va ajunge la maturitate printre oameni, unde însă adevărata lui natură îl împiedică să-și afle locul. Cei doi sunt condamnați să devină dușmani, luptând unul de partea elfilor și altul de partea trolilor. La acestea se adaugă o serie de tragedii în tradiția oricărei saga, plus o iubire incestuoasă, dar nu mai puțin devotată. Și, firește, o sabie blestemată, frântă și refăcută, care nu mai poate fi băgată înapoi în teacă fără să fi gustat sânge și care va fi pieirea oricui o mânuiește. (Aragorn, fiul lui Arathorn, nu s-ar fi apropiat nici la o sută de metri de un asemenea obiect.)

Deși e scrisă în 1954, cartea e surprinzător de nedatată. Eroii sunt nuanțați. E limpede că Valgard este cel rău. Dar este imposibil să nu-ți fie milă de el când află că nici măcar chipul lui nu-i aparține, că există pe lume ca umbră a altuia și că, încă de la naștere și fără să fie întrebat, i s-a răpit viața lungă de care se bucură trolii, dându-i-se în schimb o viață scurtă de om în care este sortit nefericirii. Eroinele nu sunt simple domnițe leșinate care așteaptă să fie salvate, ci femei curajoase, fiecare în felul ei, atât Freda, care se refugiază cu Skafloc în pădure și luptă alături de el ucigându-i pe invadatorii troli, cât și elfa Leea, care alege o cale mai puțin războinică, dar nu mai puțin periculoasă.

Plus că, spre deosebire de SF-urile lui, de care îmi amintesc extrem de vag, aici Anderson este nemaipomenit de poetic. Scriitura e melancolică fără să fie excesivă. O să dau câteva citate, în original, ca să se vadă stilul:

Like a rush of wind and a blur of moonlight he was out of the woods and across the fields. Widely stretched the land, shadowy trees, bulking hills, rime-whitened meadows asleep under the moon. Here and there a steading huddled dark beneath the vast star-crusted sky. Presences moved in the night, but they were not men (…)[i].

Sau:

Deeper grew the stillness, as if sound had frozen to death and the northlights danced on its grave. Some dry snowflakes drifted out of the great starry sky. The cold ate and ate. It seemed to Skafloc that the quiet was that of a beast of prey waiting to pounce, with greedy eyes and switching tail[ii].

De altfel, într-un Cuvânt înainte scris la reeditarea cărții în 1971, în cadrul seriei „Ballantine Adult Fantasy”,Anderson recunoaște că îl reprezintă mai degrabă stilul din Three Hearts and Three Lions și pune proza poetică din The Broken Sword pe seama exceselor tinereții, pe care însă nu le reneagă. Eu spun că suntem cu toții mai câștigați că s-a dedat acestor excese.

Trebuie știut că există două variante ale romanului, cea din 1954 și una mai periată de autor, cea din 1971. Anderson spune că a corectat numai niște excese. Michael Moorcock, autor el însuși al unor romane fantasy destul de sumbre, se plânge că revizuirea nu i-a priit cărții.

 

Alte săbii blestemate din literatură:

Tyrfing, sabia blestemată a lui Poul Anderson, a inspirat și alte săbii nefaste din literatură:

• Stormbringer, sabia blestemată mânuită de Elric de Melnibone, eroul lui Michael Moorcock, îi conferă eroului vigoare, dar se hrănește cu suflete și aproape de fiecare dată ucide pe cineva drag lui. Moorcock a admis că romanul lui Anderson a fost o inspirație pentru el și că nu l-a mai putut gusta niciodată pe Tolkien după ce a citit The Broken Sword.
• Dragnipur, sabia lui Anomander Rake din The Malazan Book of The Fallen de Steven Erikson, se hrănește cu sufletele celor uciși, care devin robii ei. Până și o rană în mod normal ușoară, dacă e făcută de Dragnipur e mortală. Sabia este o povară teribilă pentru oricine, chiar și pentru Rake, deși el nu se manifestă decât arar ca atare.
• sabia fără nume mânuită de Rhulad Sengar, împăratul cu trupul acoperit de monede, un alt erou al lui Steven Erikson. Sabia își face posesorul dependent de ea, îl reînvie ori de câte ori este ucis (o chestie traumatizantă) și e la fel de crudă ca Strombringer. Erikson a citat atât The Broken Sword, cât și Three Hearts and Three Lions drept surse de inspirație, alături de Compania Neagră a lui Glen Cook.
• Nightblood, sabia din romanele Warbreaker și Oathbringer de Brandon Sanderson. În cazul lui Sanderson nu am văzut să-l fi citat pe Anderson ca sursă de inspirație, deci nu insist că ar fi. Dar avem și în cazul ăsta o sabie setoasă de sânge, care își cicălește mereu stăpânul să o scoată din teacă („Let’s kill some evil!”) și îl critică atunci când nu o face. („Evil”= tot ce îi iese în cale, căci, în ciuda intențiilor ei bune, Nightblood nu are cine știe ce balanță morală.) E letală până și în teacă, stârnind în oameni o poftă nebună de a o avea.

Săbii magice în literatură mai există, dar săbii blestemate eu numai pe astea mi le amintesc acum. Cine mai știe altele poate să le pomenească în comentarii.

 

Poul Anderson inedit:

Numele lui se pronunță ca o combinație între „pole” și „powl”, dar amicii lui spun că nu au întâlnit pe nimeni care să-l poată pronunța cum trebuie cu excepția lui.

Fiica lui, Astrid, este măritată cu Greg Bear, el însuși scriitor de SF.

Anderson a fost membru al Society for Creative Anachronism, un grup interesat de medievalism care organiza în mod regulat întruniri cu recuzită medievală, în cadrul cărora aveau loc și turnee (cu arme de lemn). Anderson era cunoscut drept Sir Bela of Eastmarch și avea și un blazon: doi sori aurii pe fond albastru și o saltire argintie (vezi foto).

A fost și unul dintre primii membri ai Hyborian Legion, un club de fani ai lui Conan, eroul lui Robert E. Howard. A publicat traduceri proprii ale legendelor nordice în revista clubului, Amra. A și scris un roman în universul lui Conan, Conan the Rebel (1980).

 

Alte romane fantasy de Poul Anderson (vom reveni la ele):

– Hrolf Kraki’s Saga (1973) – câștigător al British Fantasy Award, 1974

– A Midsummer Tempest (1974) – nominalizat la Nebula și la World Fantasy Awards în 1975

– The Merman’s Children (1979) – nominalizat la Locus Fantasy Awards în 1980.

– Operation Chaos (1971), tradus și la noi în anii ‘90, la editura Nemira.

– Operation Luna (1991)

 

Romane de Poul Anderson în română:

• Dansatoarea din Atlantida (Nemira)
• Ziua reîntoarcerii lor (Nemira)
• Povara cunoașterii (Nemira)
• Patrula timpului (Nemira)
• Coridoarele timpului (Nemira)
• Operațiunea Haos (Nemira)
• Avatarul (RAO)
• Orion va răsări (inițial la RAO, republicat de curând la Paladin).

 

Următorul episod din Clasicii Literaturii Fantasy:

Michael Moorcock și Campionul Etern

---

Foto atașate:

– Coperta romanului

– Poul Anderson (https://www.fantasticfiction.com)

– Blazonul lui ca Sir Bela of Eastmarch (sursa: caidwiki.org)

[i]      Ca un iureș de vânt și-o străfulgerare de lună, ieși din pădure și traversă câmpurile. Întins era ținutul: copaci întunecați, dealuri masive, poieni înălbite de brumă dormitând în lumina lunii. Ici și colo, câte o fermă întunecată se cuibărea sub cerul imens, spuzit de stele. Făpturi umblau prin beznă, dar nu erau oameni (…).

[ii]     Tăcerea deveni tot mai adâncă, de parcă sunetul însuși ar fi murit înghețat și aurora i-ar fi dansat pe mormânt. Câțiva fulgi seci pogorâră din vasta boltă înstelată. Frigul era tot mai mușcător. Lui Skafloc i se păru că tăcerea era aceea a unei fiare cu ochii lacomi și coada tresăltând, ce aștepta să se arunce asupra prăzii.