KEMET – Jocul pe tablă

Duse sunt sărbătorile pascale, dar amintirea înfruntărilor din jurul mesei mă cutremură încă, dragă cititorule. Şi nu mă refer doar la excesele culinare, ci și la incursiunile pe tărâmul jocurilor de tip area control, caracterizate de efortul jucătorilor de a domina anumite regiuni strategice de pe tabla de joc. Deși la modă în zilele noastre, acest concept este unul relativ nou, considerându-se că a făcut un pas decisiv spre conștiinţa pasionaţilor de board games odată cu lansarea celebrului joc El Grande, în 1995. Ceva mai târziu, în 2012, Matagot a publicat un board game războinic numit Kemet, pe baza unui design conceput de către Jacques Bariot și Guillaume Montiage. Kemet (???? ???? ????????) reprezintă numele antic al Egiptului și înseamnă teren negru, cu referire la solurile fertile aparţinând câmpiilor inundabile din preajma Nilului. Un nume potrivit, ţinând cont de toate conflictele ce au avut loc în respectiva zonă de-a lungul istoriei.

Ei bine, poate pentru că Nilul rimează cu Colebilul, cineva s-a gândit că tocmai acest joc ar putea servi ca un minunat mod de a continua tradiţionala noastră masă de Paști. Așadar, după ce firimiturile ospăţului sardanapalic au fost înlăturate, în centrul mesei și-a făcut loc o generoasă hartă reprezentând exact zona geografică amintită mai sus. Jumătate de oră mai târziu, în timp ce admiram masacrul produs trupelor mele, mă tot întrebam cum ar fi fost dacă designerii francezi, în loc să se afunde în mitologia egipteană, s-ar fi scufundat în gastronomia carpato-danubiano-pontică.

Sper că poţi vizualiza alături de mine înfruntarea (sau ar trebui să zic înfruptarea) colosală cu legiunile de mici plescăind glorios deasupra dunelor de muștar de Tecuci. Defilarea drobului tradiţional de miel în ritmul neobosit al ouălor ciocnite. Bătălia bolborosită purtată în pântecul oalei pline cu sărmăluţe în foi de viţă. Conflictul din vârful odiosului platou de salată de boeuf, ornat cu măsline și gogoșari în oţet până dincolo de limita posibilului. Trosnetul cozonacului crescut, ca o bestie infernală, în afara marginilor metalice ale formei de copt. În fine, ai prins ideea. Ce nebunie de joc ar fi ieșit, nu-i așa? Ei bine, chiar și tributar tematicii faraonice, Kemet este un joc fascinant și o să îţi spun de ce.

Mi-ar fi plăcut să scriu o amplă introducere despre Egiptul antic, dar se pare că am lipsit la majoritatea lecţiilor despre Tutankhamon și Piramidon, așa că mă voi limita la un proverb. “Fii răbdător cu un vecin rău: se poate muta sau poate păţi vreo nenorocire” spune învăţătura egipteană. Dar nu spune și ce să faci atunci când vecinul hotărăște să se mute în propria ta cetate împreună cu ditamai scorpionul gigant pus pe rele. Hai să facem, vorba cântecului, puţină lumină!

În Kemet, minim doi (eu zic minim trei)/ maxim cinci jucători joacă rolul unor zei egipteni angrenaţi în bătălii de proporţii epice pentru a-și demonstra superioritatea și dezvoltarea multilaterală. În plin deșert sau la umbra unor temple uriașe, își conduc trupele, invocă creaturi fantastice și le manipulează pentru a controla regiunile cheie ale hărţii și a colecta puncte de victorie. Scopul final al jocului este victoria la puncte, doar după ce unul dintre jucători va depăși o limită predefinită a acestora (opt pentru jocul scurt sau zece pentru cel lung).

O fi Delta Nilului una dintre cele mai mari din lume, cu o deschidere de aproximativ 240 de kilometri la coasta Mării Mediterane și o întindere de la sud la nord de 160 de kilometri, dar, indiferent de numărul de combatanţi, harta jocului are tendinţa de a se aglomera foarte repede. Fiecare zeu începe controlând un oraș fortificat compus din trei districte echipate cu câte o piramidă de culoare diferită. Cred că știi despre ce vorbesc. Sunt acele structuri construite de extratereștri, pentru că ce altceva să facă o specie capabilă să se deplaseze prin spaţiul cosmic, decât să ridice monumente funerare colosale pentru liderii unei civilizaţii ce abia inventase roata. Deţinerea unei piramide de o anumită culoare și de un anumit nivel (între unu și patru) permite unui zeu accesul la tehnologii denumite power tiles, care sunt crema, frișca și cireașa jocului.

Kemet se desfășoară într-o succesiune de cicluri până când se atinge numărul definit de puncte. Fiecare ciclu este format din două faze: faza nocturnă și faza diurnă. Prima servește ca un intermezzo unde au loc reglaje fine, se activează puteri și se schimbă, eventual, ordinea de joc. În faza diurnă se petrece grosul aventurii. În acel moment, fiecare jucător are la dispoziţie cinci jetoane prin intermediul cărora selectează diverse acţiuni de pe tabla personală. Prin post și rugăciune, de exemplu, se câștigă ankh, ce reprezintă un fel de monedă a jocului. Prin recrutare, se aduc noi trupe în propria cetate, trupe ce pot fi configurate astfel încât să nu depășească cinci unităţi (pentru că apa este puţină, iar nisipul nu ţine de foame). Dezvoltarea unei piramide costă ankh, dar oferă posibilitatea de a achiziţiona noi power tiles (care costă și ele; în viaţă doar puricii și bombele vin gratis). În plus, o piramidă de nivel maxim oferă un punct de victorie (temporar) celui ce o controlează.

Cum spuneam, tehnologiile schimbă semnificativ anumite aspecte ale unei civilizaţii și pot cântări decisiv în evoluţia luptei pentru supremaţie. Cele mai ieftine nu fac decât să îmbunătăţească anumite acţiuni. Dacă le cumperi, te poţi ruga mai eficient, poţi recruta mai multe trupe, iar acestea încep să atace mai bine, să se apare mai bine și să se deplaseze mai repede. Pe măsură ce capeţi acces la power tiles mai avansate (și mai scumpe), lucrurile încep să o ia razna. Unele îţi permit să aduci pe câmpul de luptă bestii teribile ce potenţează armata pe care o însoţesc. Elefantul ancestral, scarabeul regal sau însuși sfinxul, un fel de leu mitologic cu cap uman, încep să aterizeze pe harta de joc sub forma unor miniaturi excepţional lucrate. Acum, fie vorba între noi, nu cred că vreo felină ar accepta să mărșăluiască prin deșert. Eu am trei pisici care nu se deplaseză nici zece centimetri atunci când le chem și le cunosc de când s-au născut. Mă rog. Este un joc fantasy, până la urmă. Alte puteri de nivel mare îţi permit să upgradezi piramide pe gratis, să faci acţiuni suplimentare și chiar să primești moca puncte de victorie permanente. Şi vouchere la magazinele de electrocasnice, probabil, nu le-am testat chiar pe toate.

În fine, cea mai interesantă acţiune disponibilă în faza diurnă este cea de deplasare/atac. Acţiunea permite unei armate să se miște (sau să se teleporteze!) pentru a ajunge la obiectivul dorit. De multe ori, obiectivul respectiv este o armată adversă, ocazie cu care războiul se dezlănţuie în toată splendoarea sa. Deznodământul unui conflict ţine cont de mai mulţi factori. În primul rând, mărimea efectivă a trupelor implicate. Ştiu că spartanii aveau obiceiul de a nimici armate de zeci de ori mai numeroase, dar în Kemet cel care are supremaţia numerică pleacă cu prima șansă. Apoi creaturile. Nu este rău să ai un șarpe enorm în faţa liniei frontului, nu-i așa? Ulterior, fiecare adversar implicat joacă o carte de bătălie ce semnifică tactica aleasă de el pentru desfășurarea forţelor. Când se trage linie, se decide partea victorioasă, se numără victimele și se înlătură de pe tablă, partea învinsă se retrage și se acordă, eventual, un punct de victorie permanent. De ce eventual? Pentru că numai învingătorii care au atacat primesc puncte. Așadar, degeaba te pregătești să masezi autobuzul în poarta cetăţii, Egiptul antic nu favoriza strategii de tipul Sorin Cârţu. Vrând-nevrând, ești obligat să-ţi părăsești… oaza de confort și să ieși la ciomăgeală.

Ar mai fi multe de zis, dar voi încheia această prezentare a celor mai importante mecanisme cu câteva cuvinte despre temple. Dacă vrei să fii un zeu respectabil și nu unul dintr-aceia puși să tragă cu săgeata în adolescenţi, trebuie musai să controlezi templele răsfirate pe hartă. Templele sunt regiunile acelea strategice despre care vorbeam la începutul articolului și care definesc jocul ca fiind un veritabil area control. O armată poziţionată la umbra unui templu nu-ţi oferă doar o mai bună posibilitate de deplasare (te poţi teleporta dintr-un templu în altul sau chiar în propriul oraș via obeliscuri), dar îţi oferă și un punct (temporar) de victorie. În plus, câștigi mai mult ankh, iar cu punctele de rugăciune, am stabilit deja, se pot face tot felul de lucruri. Dacă nu mă crezi, uită-te cum se roagă de tine politicienii ca să le acorzi votul.

Dacă ești curios să afli și cum s-a terminat jocul nostru în zi de sărbătoare, să știi că am ieșit pe podium. O poziţie prestigioasă, știrbită puţin de faptul că am jucat în numai trei jucători, dar na, locul trei rămâne locul trei. Deși nu am câștigat, Kemet mi-a oferit, din nou, o experienţă plăcută. Brutală, dar plăcută. Ca și alte dăţi, am apreciat că este genul de dudes on a map game care nu se concentrează exclusiv pe bătălii și vărsare de sânge. Simţi că evoluezi, că dai naștere unei civilizaţii tot mai puternice pe măsură ce ai acces la noi tehnologii. Desigur, finalul s-ar putea să vină mai repede decât te aștepţi, mai ales atunci când pe hartă încep să zburde armate însoţite de cele mai tenebroase creaturi din mitologia Egiptului antic. Şi nu uita. Victoria este a celor cu iniţiativă. Apărătorii nu primesc puncte nici măcar atunci când câștigă.

Iniţiativă? zice bunicul arătându-mi un munte de pietriș și întinzându-mi coada lopeţii. Las’ că te învăţ eu să ai iniţiativă, nepoate. Ia treci și atacă dâmbul de colo. Şi încă ceva, îmi spune, în timp ce eu așteptam să mi se alăture. Victorie tre’ să fie numai a ta. E păcat să o împarţi cu altul. Şi se așeză tacticos în fotoliul unde îl așteptau Şapte virtuţi deșarte și o păcătoasă moarte.