Normalitatea umanității

În ultimii ani am început să ne obișnuim cu știrile „apocaliptice”. Oricând un nou virus, sau o nouă mutație a celor existenți, ne-ar fi putut da peste cap existența și ne-ar fi redus la o gloată înnebunită de foame și frici iraționale. La această stare de anxietate generalizată au pus umărul cu mult entuziasm și guvernele. Îmi aduc aminte cum, într-o duminică, am mers la piață, ca de obicei, cu familia. La întoarcere, am fost oprit de o patrulă de militari, din care unul avea și pistol automat. Tare sunt curios cum poți extermina un virus cu PM-ul. Între timp, iraționalitatea a căpătat accente mult mai tragice. Vocile diplomației au murit, armele au fost scoase și aduse în prim plan. Psihopatul momentului își forțează poporul să-și atace vecinii, în aplauzele unor indivizi decerebrați, incapabili de empatie sau măcar de raționalitate. Și aceștia nu sunt viruși, mici bucățele de grăsime agresivă, ci oameni, teoretic dotați cu gândire și suflet.

Aflați în linia întâi, de cele mai multe ori cu mâinile goale, incapabili să se apare de virusul ucigaș, sau de armata psihopatului, oamenii își caută forța în profunzime, apelând la acele resurse puțin înțelese, care au ridicat specia noastră din țărâna neștiinței la stele. În foarte multe basme, legende sau lucrări literare culte, eroul trebuie prima dată să simtă înfrângerea înainte de a triumfa. David și Goliat este exemplul cel mai des oferit. Dar și Făt Frumos în luptele sale cu Zmeul, sau Harap Alb cu Spânul. Pe un plan mai larg, romanele moderne apocaliptice, sau post-apocaliptice, oferă aceeași viziune tragică despre destinul, de data asta nu doar a unui singur om, ci a unei civilizații.

Speranța, cu alte cuvinte șansa unei renașteri, făcea ca vechile povești să fie nu doar distractive, ci și educative. Când David îl pune la pământ pe Goliat povestitorul creează imaginea perfectă a speranței de mai bine a omului mărunt, fără șansă, dar care, iată, prin inteligență și încăpățânare reușește să iasă învingător dintr-o luptă dinainte considerată pierdută. Această imagine însuflețește și dă speranțe oricărui om aflat în primejdie. Fie femeie încolțită de golani, fie homosexual batjocorit de vecini, fie un băiat grăsuț agresat de colegi, fie… oricine, din orice timp și civilizație, aflat în minoritate, agresat și judecat de cineva care se crede puternicul zilei.

Speranța ne dă forța necesară să rezistăm în vremuri tulburi, chiar și în iad, așa cum frumos scrie Neil Gaiman în Sandman. Să nu uităm niciodată că deși, suntem diferiți și ne mândrim cu unicitate noastră, suntem, în același timp, foarte asemănători. Locuim pe aceeași planetă, împărțim aceleași puține resurse, respirăm același aer și aveam aceleași angoase. Înainte de a fi tu și eu, înainte de a fi român sau rus, înainte de a fi creștin sau musulman, suntem oameni. Să nu uităm niciodată acest lucru. Umanitatea ne leagă, ne unește și ne oferă siguranța necesară confruntării cu viitorul.