Poate un război să însemne speranță?

În adolescență am descoperit Colecția „Povestiri științifico-fantastice”, cea despre care ne istorisește cu atâta har Marian Truță în numerele Galaxiei 42. Printre textele rusești, românești, poloneze etc. se strecurau, când și când, creații americane. Rar, dar se întâmpla asta. Prima povestire din această categorie care mi-a ajuns sub ochi a fost „Foster, ești mort!” a lui Philip K. Dick. Îmi amintesc cum m-a marcat atunci ideea adăposturilor antiatomice personale (evident, pe fondul anxios specific savuroaselor scrieri ale lui PKD).

Chiar dacă trăiam în plin Război Rece, ideea părea mai degrabă ficțiune decât realitate posibilă. Dar iată că, azi, spectrul terorii atomice se ridică din nou deasupra omenirii. Să sperăm că înfricoșătoarea ciupercă ne va acoperi doar în imaginația noastră înspăimântată, nu și în realitate.

Îmi mai amintesc, tot din acea colecție, despre viitorul omenirii, imaginat ca fiind unul globalist, cu popoarele dându-și mâna pentru a colabora întru cucerirea spațiului și a noi și noi trepte de evoluție științifică. Desigur, toată această armonie se realiza în acordurile muzicii și a idealurilor socialismului. Unul frumos, civilizat, iubitor de oameni, planete și extratereștri.

Am mai crescut, porțile s-au deschis, permițându-mi să parcurg și opere ale Occidentului decadent, unde se vorbea tot despre globalizare. Nu în aceiași termeni, dar ideea generală era similară: pentru ca omenirea să poată ajunge mai departe, mult mai departe decât este acum, e nevoie să colaborăm toți (sau majoritatea) în ceea ce privește chestiunile esențiale. Foametea, problemele climatice, colonizarea spațiului necesită planuri și eforturi comune, un guvern mondial, resurse și cunoștințe puse la comun – lucruri de genul ăsta. Iar dacă ne confruntăm cu o invazie extraterestră, atunci chiar nu mai aveam de ales: singura șansă reală de supraviețuire o constituie cooperarea.

În același timp, globalizarea a fost privită și din perspectiva terifiantă a unui control mondial căruia nimeni nu i se mai putea sustrage. Un Frate mai Mare – apărându-ne, în mărinimia lui, de noi înșine – împotriva căruia nu se mai putea ridica niciun stat rămas independent. Și, cum globalizarea nu se prea poate realiza dacă fiecare are propriul standard, a început o uniformizare la nivel global. În unele cazuri, forțată. În altele, impusă de piață, sau de o evoluție firească. Să ne gândim că, la un moment dat, se concepuse o limbă universală, acel esperanto care s-a terminat într-o fundătură. În locul ei, a evoluat natural un candidat care pare să se fi desprins în câștigător: engleza.

În ziua de azi trăim acea globalizare. De fapt, ea a început odată cu extinderea imperiilor coloniale – căci încă de pe atunci diferitele colțuri ale lumii au început să fie racordate la un element central, ce dădea „ora exactă” (fie Londra, Paris, ori alte capitale). Primul și Al Doilea Război Mondial au fost, poate, repere evidente ale acestei globalizări, la fel cum Marea Criză n-a rămas izolată la un stat sau un grup de state, ci a afectat, mai mult sau mai puțin, întreg mapamondul.

Însă lucrurile au luat-o cu adevărat în sus (sau în jos, cum li se pare pesimiștilor), după încheierea celei de-a doua conflagrații mondiale. Ca să duc lucrurile într-o zonă amuzantă (dar care conține un sâmbure de adevăr), putem spune că asta s-a întâmplat odată ce McDonalds și-a deschis primul local în afara granițelor Statelor Unite. La ora actuală, putem conversa în orice clipă cu oricine aflat (aproape) oriunde pe glob, putem comanda produse din cel mai îndepărtat colț al lumii, putem lucra în cadrul unei firme aflate peste mări și țări și așa mai departe.

Unde am ajuns, însă? Începând cu anul 2020, parcă ne aflăm în plină perioadă a examenelor: „Hai să vedem ce ați învățat voi, oamenii, despre globalizare!” Și dăm test după test.

Am văzut că globalizarea înseamnă că un virus apărut în îndepărtata Chină poate pune în carantină o lume întreagă, căci un bolnav aflat dimineața la un capăt de lume poate împrăștia un virus ucigaș în celălalt capăt de lume, seara.

Dar am văzut și că se pot face strategii mondiale de sănătate, ajutând întreaga lume – e drept că pe principiul „pentru bogați mai mult, pentru săraci, ce rămâne”. Însă a fost un răspuns destul de unitar, vorbind în linii mari. Și care e posibil să ducă la modificarea modului cum abordează omenirea, în ansamblul ei, problema sănătății. Mai e mult până departe, dar s-au văzut câteva semne îmbucurătoare, în opinia mea.

Apoi a venit invadarea Ucrainei de către Rusia, cu o reacție diferită de tot ce a avut loc până acum. Nu vorbim despre câteva sancțiuni mai mult sau mai puțin respectate. Nu. Statele lumii, într-o majoritate semnificativă (din punct de vedere al importanței economice), au decis să acționeze unitar împotriva Rusiei. O listă interminabilă de companii s-au retras din acea țară, încetând orice colaborare cu ea. Gruparea Anonymus a lansat un atac informatic fără precedent, alăturându-se efortului de a lupta împotriva acestui agresor al „normalității” vieții, așa cum ne-am obișnuit să fie ea.

Pare că, în sfârșit, omenirea înțelege că există și niște scopuri mai înalte, mai importante, care vizează specia umană în general și care ar trebui să transcendă, măcar parțial, interesele personale.

Că, în fața unei amenințări nucleare (fie și făcută doar la cacealma), e cazul ca persoanele responsabile cu luarea deciziilor să lase deoparte certurile și să se coalizeze împotriva dușmanului comun al omenirii. Iar după rezolvarea crizei, pot reveni la jocurile lor.

Desigur, conspiraționiștii ar putea aduce în discuție o latură îngrijorătoare. State, companii, gruparea Anonymus etc. și-au coordonat eforturile pentru o cauză justă, acum, în încercarea de a boicota Rusia. Dar, dacă ar exista o stategie suficient de bine pusă la punct, nu s-ar putea ajunge ca un grup să manipuleze întreaga omenire din punct de vedere politic, social, economic, cibernetic?

Îmi permit să rămân rezervat față de un asemenea scenariu catastrofic, considerând că oamenii vor rămâne împărțiți în diverse facțiuni ce vor lupta între ele pentru un lucru sau altul. Că va fi greu (nu imposibil, evident), să fie puși cu toții la un jug controlat de Cineva. Asta e, sunt eu optimist din fire. Am încredere în primata din noi, aia curioasă, teritorială, avidă de o poziție cât mai bună în ierarhie, dar și recalcitrantă atunci când nu-i convine ceva.

Dar, văzând ce se întâmplă din 2020 încoace, încep să am încredere și că primata e capabilă să vadă tabloul de ansamblu, să priceapă că supraviețuirea ei, ca individ, depinde de supraviețuirea întregului trib. Că, punctual, trebuie să sacrifice interesul personal pentru a trece un obstacol general.