Răul – o necesitate literară

1. Problema răului

Răul pare astăzi o noțiune perimată în discursul filosofic, fiind mai degrabă apanajul teologiei. În urmă cu peste o sută de ani, Nietzsche proclama depășirea acestei binarități creștine prin iubire: „Orice lucru făcut din dragoste se va situa întotdeauna dincolo de bine și de rău”, prefigurând relativismul moral din noul veac. Și totuși, secolul XX a fost martorul unor atrocități care cu greu pot fi descrise altfel decât „rele”. Ba mai mult, consider că limba română nu are un echivalent suficient de puternic pentru franțuzescul „mal” sau englezescul „evil”. Răul nostru e mult prea vag și plin de conotații, și astfel, sensul de „profund imoral”, ba chiar „diabolic”, se pierde. Răul nostru e și „mal”, dar și „mauvaise”, este „evil”, dar și „bad”. Răul de care vorbesc aici e acel mal sau evil, care ne trimite cu gândul mai degrabă la Holocaust decât la un copil obraznic.

Înainte de toate, trebuie să acceptăm totuși că suntem tributari unui culturi eminamente creștine, care și-a gravat reprezentarea asupra lumii în percepțiile și limbajul nostru curente. Relativismul moral e șic în rândul intelectualilor (sau persoane cu pretenții de…), însă majoritatea oamenilor se folosesc, în continuare, de aceste două repere absolute: binele și răul. Însă aceste noțiuni sunt problematice atunci când le raportăm la un reper absolut, anume Dumnezeu, și lipsite de sens în absența acestui reper. Cum așa?

În primul rând, teologii creștini (cei mai influenți dintre aceștia fiind, desigur, Sfântul Augustin și Sfântul Toma de Aquino), au definit răul prin doi termeni esențiali: negatio și privatio. Astfel, răul este absența binelui și totodată o privare de la poruncile divine. E o lipsă de evlavie, de sfințenie. Mai mult, în concepția creștină, răul nu are statut ontologic, nu are ipostas propriu, ci e doar o pervertire sau o parazitare a binelui. Sf. Maxim Mărturisitorul (sec VI d.Hr.) afirma că „răul nici nu era, nici nu va fi ceva ce subzistă prin firea proprie. Căci nu are în nici un fel ființă sau fire, sau putere, ci (…) răul este abaterea lucrării sădite în fire de la scopul lor și altceva nimic. Sau iarăși, răul este mișcarea nesocotită a puterilor naturale spre altceva decât spre scopul lor, în urma unei judecăți greșite.” Și cu toate că nu există ca atare, este real și efectele sale sunt devastatoare.

Problema răului, definit astfel, survine atunci când postulăm un Dumnezeu omnipotent, omniștient și întrutotul bun. De altfel, incompatibilitatea noțiunii de rău într-un univers creat de un Dumnezeu cu asemenea însușiri a fost, de-a lungul veacurilor, tendonul ahilian al doctrinei creștine. Evident, sunt mii de volume care tratează tema, însă nimeni, până acum, nu a găsit o rezolvare satisfăcătoare din punct de vedere filosofic. E ceea ce filosoful elvețian Karl Barth numea „die unmögliche Möglichkeit”, adică o posibilitate imposibilă. La nivel religios, justificarea prezenței răului (numită, de regulă, „teodicie”) poate, după ce-au fost epuizate toate pistele, să concluzioneze, criptic, că „misterioase sunt căile…”, dar pentru conștiința secolului curent, consider că nu e suficient. Întrebarea, simplu formulată, sună așa: „postulând existența unui Dumnezeu de trei ori omni, de ce este necesară prezența răului?” Atunci când Leibnitz, de pildă, a încercat să argumenteze că trăim în cea mai bună din toate lumile posibile (Théodicée), Voltaire l-a ironizat copios în Candide, prin personajul Pangloss, care îi împuie capul bietului protagonist cu o caricatură a filosofiei leibnitziene. Cartea a fost publicată la doar câțiva ani după înfiorătorul cutremur din Lisabona, în urma căruia și-au pierdut viața circa 50.000 de oameni.

Cel mai adesea, prezența răului e explicată prin ideea de liber arbitru, dar și aici întâlnim nenumărate probleme. De pildă, de ce liberul arbitru cu care e înzestrată creația divină include și această posibilitate de a face rău, mai ales dacă vorbim de o creație „după chipul și asemănarea…” adică una izvorâtă dintr-o ființă întrutotul bună? Sunt multe alte obiecții aduse tezei liberului arbitru, dar mă opresc aici.

Desigur, această problemă nu va putea fi soluționată niciodată, întrucât ea nu poate fi testată empiric. Cu alte cuvinte, este o problemă ce ține de logica formală, de acel tip de cunoaștere pe care Kant a denumit-o a-priori, ce nu necesită o examinare a lumii fizice. Conceptele sunt postulate aidoma termenilor dintr-o teoremă matematică și au sens doar într-un circuit închis de relații. Confuzia provine din încercarea (teologilor, în special) de a înscrie aceste concepte în realitatea noastră empirică.

A venit momentul unei mărturisiri: găsesc toată această dispută filosofică pe seama răului lipsită de importanță pentru lumea reală în care trăim, dar absolut crucială pentru ficțiune. De ce? Pentru că în literatură, și în special în literatura de sorginte fantastică, scriitorul devine un demiurg și e nevoit să imite actul creației divine. Și poate cel mai bun studiu de caz în acest sens îl reprezintă universul mitologic creat de J.R.R. Tolkien.

2. Tolkien și necesitarea răului în Pământul de Mijloc

Dilema răului în literatura lui Tolkien e cu atât mai interesantă, cu cât scriitorul era catolic și nu s-a sfiit să introducă teme și motive creștine în opera sa.

Într-o scrisoare din 1958, Tolkien se destăinuie: „puține aspecte sunt cu adevărat importante în ce mă privește. Sunt creștin (lucru ce poate fi observat în povestirile mele), mai precis romano-catolic” (Scrisoarea 288). Însă catolicismul său este profund personal, neînglodat în dogmă și nelegat de comunitate (biserică). El vine pe filieră maternă. De altfel, nici în opera sa nu întâlnim dogmă, cum de altfel nu întâlnim nicio formă de manifestare religioasă.

La Tolkien, religia este înlocuită de mitologie, atât creștină cât și păgână. Preia elemente din mitologia scandinavă și din cea biblică și le întrepătrunde pentru a crea ceva relevant pentru lumea modernă. Este ceea ce T.S. Eliot numea „metoda mitică”, prin care scriitorul „trasează o paralelă constantă între contemporaneitate și antichitate”, și astfel demască „această uriașă panoramă a zădărniciei și anarhiei” care este societatea modernă. Tolkien credea în dreptul omului de a crea, subiect tratat pe lung în eseul: „Despre povești fantastice”:

„Fantasticul rămâne un drept al omului: creăm după măsura noastră, o creație secundară pentru că și noi la rândul nostru suntem creați, însă după chipul și asemănarea Creatorului”. Arta creării miturilor este un dar de la Dumnezeu, ce, asemenea unei oglinzi, se reflectă asupra Celui care a oferit darul. Procesul e explicat de Tolkien într-un poem numit „Mythopoeia”:

omul, creator de rang secund, lumină oglindită
ce dintr-un singur Alb se lasă convertită
în multe tonuri, și-n combinații infinite
în forme vii ce dintr-o minte-n alta sunt urnite.

Deși pământul, prin îndelungata noastră trudă-i plin
de elfi și goblini, deși am cutezat să plămădim
zei și temple de-ntuneric sau lumină
și am sădit dragoni – într-acest drept, suntem toți frați
(de care-uzăm sau abuzăm). Iar dreptul
Creăm tot după legea-n care-am fost creați.

Pentru Tolkien, născocirea miturilor de către oameni oglindește sau imită mitologia creștină. Astfel, propria sa mitologie este infuzată de ceea ce el consideră esențial în religia creștină, și în mod specific catolică: dragostea (charitās). O dragoste ce îmbrățișează paradoxul și ambiguitatea. Dar mai include și un alt concept, fără de care opera sa nu ar fi putut lua ființă ca o narațiune de sine stătătoare: răul. În chiar primele clipe ale creației (descrisă în Silmarillion), ființele angelice (ainurii) care țes un soi de „muzică a sferelor”, încercând să vibreze în perfectă armonie sub bagheta „maestrului-dirijor” Eru-Iluvatar, demiurgul lumii tolkieniene, sunt sabotate de cântecul discordant al îngerului rebel, Melkor. Ulterior, acest înger căzut se împotrivește creației divine și caută să distrugă Arda (Pământul), într-o perpetuă luptă cu ceilalți ainuri, însărcinați cu modelarea noii lumi. Și, asemenea lui Satan, cea mai mare parte a urii și invidiei lui Melkor se revarsă asupra apogeului creației lui Iluvatar: în cazul lumii lui Tolkien, nu e vorba de om, ci de eldari (sau elfi, cum sunt cunoscuți majorității cititorilor), întâii născuți.

Pentru a explica de ce răul e absolut necesar în opera lui Tolkien și, extrapolând, a oricărui creator de universuri ficționale, voi aduce în discuție theodiciile a doi filosofi creștini, Richard Swinburne și John Hick, precum și argumentul utopiei care degenerează în distopie.

Pentru Swinburne, răul nu intră în contradicție cu existența unui Dumnezeu ce posedă atributele enumerate mai sus. Răul, tolerat de creator, se justifică prin oportunitățile pe care le oferă creaturilor divine înzestrate cu gândire morală (recte omul) de a-și demonstra curajul, compasiunea și generozitatea. Hick susține că, în absența răului, oamenii nu ar avea ocazia să-și „modeleze sufletul”, adică să-și dezvolte personalitatea și caracterul. Amândoi susțin că individul se poate defini ca o ființă de sine stătătoare, cu o personalitate puternică, numai înfruntând răul din lume, și că Dumnezeu e mai preocupat de această creștere și maturizare a potențialului uman decât de existența răului în creația sa.

Consider că tradus în realitate, acest argument e desuet și cedează în fața unor atrocități sau dezastre naturale care depășesc, prin anvergură, orice discuție despre „dezvoltare personală”. Unul dintre prizonierii de la Auschwitz a scobit refutarea acestui argument în câteva cuvinte, pereții celulei: „Dacă există Dumnezeu, va trebui să mă implore să-l iert!”

Însă în literatura fantastică, cel puțin, în absența acestui rău care provoacă haos și dezordine în lume, nu ar exista poveste. Și nu am avea personaje memorabile. Tolkien închipuie o adevărată saga a elfilor care declară război acestui personaj ce întruchipează răul absolut și pe care ei îl botează Morgoth Bauglir (dușmanul întunecat, sau tiranul). Asemenea personajelor tragice din literatura antică, elfii și, ulterior, oamenii care îl înfruntă pe Melkor nu au nicio șansă, în absența intervenției divine. Și astfel, poveștile deopotrivă tragice și eroice țesute în jurul unor personaje memorabile precum Feanor, Fingolfin, Turin Turambar, Beren sau Eärendil sunt interesante tocmai datorită existenței acelui rău primordial, la care se raportează și împotriva căruia luptă cu toții.

Dimpotrivă, ceilalți ainuri, creaturile angelice care își duc existența cvasi-utopică în binecuvântatul Aman (continent paralel cu Pământul de Mijloc), apar în poveste doar atunci când dau o mână de-ajutor eroilor împotriva Răului.

Tolkien a înțeles că, în absența acelui element discordant, cu voință proprie, alta decât a colectivului neindividualizat, nu există povești. Există doar utopii. Iar utopiile, oricât de plăcut sună urechii în primă fază, înseamnă încremenire. Orice sistem osificat naște, prin necesitate, disidenți (aceasta e teza din romanul Împăratul-Zeu al Dunei de Frank Herbert). Și a mai înțeles ceea ce William Blake a afirmat după ce a citit Paradisul pierdut: „Milton e de-al diavolului, fără s-o știe”. Nu pentru că Milton ar fi fost un om imoral sau diabolic (nici pe departe), ci pentru că, literar vorbind, a pus individualul discordant (Satan) mai presus de colectivul utopic (Împărăția Cerurilor).

Însă Tolkien este un scriitor subtil. Personajele sale nu sunt tipologii ale binelui și răului. Finalul nu oferă o rezolvare a tuturor conflictelor și situațiilor din roman. Tristețea și nesiguranța ce apasă un final de altfel „fericit” reverberează în tot romanul Stăpânul inelelor. Singurul „absolut” în creația tolkieniană este speranța. O speranță fără garanții, cum o caracterizează scriitorul în scrisorile sale. Această speranță, la rândul ei, e susținută de o credință ce nu e sigură în privința unui deznodământ fericit. Dragostea ține totul în viață. Dumnezeu ca entitate/persoană nu apare în creația lui Tolkien în mod explicit, însă calitatea divină (Dumnezeul dragostei, Dumnezeu ca dragoste) străbate toată opera sa. Dimpotrivă, Satan apare explicit în opera sa, întruchipat în Melkor, iar Răul ține opera în viață.