„Oricât ai publica, tot mai ai câte ceva de învățat” – Marius-Albert Neguț

De-a lungul vremii, mulți autori au fost trimiși la cratiță. Sau la șaibă, după caz. N-a știut nimeni asta până când autorul nu s-a confesat în vreo lucrare autobiografică sau în vreun interviu. Am născocit o serie de întrebări pentru a ni-i apropia mai mult pe cei ce ne încântă cu scrierile lor, pe cei ce ne par cunoscuți de-o viață sau, din contră, complet străini și inaccesibili. Această serie de interviuri se vrea pe jumătate serioasă, întrucât vom încerca să obținem secrete legate de scris, recomandări de lectură, dar și păreri din domeniul culinar ori meșteșugăresc.

Astăzi, l-am luat la țintă pe Marius-Albert Neguț.

1. Care a fost primul text împărtășit altcuiva? Ce reacție ai obținut?

Primele texte pe care am avut curajul să le scot „în lume” au fost fragmente din romanul meu de debut, „Îngeri rătăciți”. Reacția a fost una memorabilă: neîncredere totală. Persoana căreia i-am încredințat paginile s-a uitat la mine, apoi la text, apoi iar la mine, nevenindu-i să creadă că eu aș fi putut scrie așa ceva. Încă nu m-am hotărât dacă a fost o jignire sau cel mai sincer compliment primit vreodată. Îți dai seama dacă ar fi existat atunci AI? Nu m-ar fi crezut nimeni că eu am scris cartea cu pricina…

2. Ai fost, vreodată, trimis la cratiță / șaibă după prezentarea unui text în public?

Nu încă, dar sunt pregătit psihic… Țin permanent la îndemână casca de protecție și șorțul, just in case.

3. Dacă ai fi ajuns la cratiță, ce preparat crezi că ți-ar fi ieșit cel mai bine?

Fără dubii, fasole cu ciolan. E genul de mâncare serioasă, care nu acceptă jumătăți de măsură.

Rețeta secretă: Se ia un ciolan afumat bine și se fierbe până se desprinde de pe os. Fasolea, ținută în prealabil la „hidratare” (la fel ca bucătarul, de altfel), se pune la fiert, în timp ce legumele se călesc la foc mic. De fapt, ăsta e secretul – pe lângă șprițul bucătarului -, focul mic… Când vecinii încep să bată la ușă nu ca să reclame, ci ca să cerșească o porție, știi că e gata.

4. Dacă ai fi ajuns la șaibă, ce obiect crezi că ar fi putut ieși din mâinile tale?

Dacă înțelegem „șaiba” la modul figurat, ei bine, am construit deja câteva case în viața reală. Așadar, dacă scrisul m-ar trăda, probabil că din mâinile mele ar ieși tot o casă. Măcar acolo, dacă pui o cărămidă strâmbă, se vede imediat, nu trebuie să aștepți recenziile criticilor.

5. Care a fost sfatul legat de scris pe care, după ce l-ai primit, l-ai respectat cu sfințenie?

Sincer să fiu, nu prea am fost blagoslovit cu sfaturi legate de scris, am cam navigat singur prin aceste ape tulburi. Cu certitudine însă, dacă aș primi unul bun, l-aș trata cu respectul cuvenit. Sunt conștient că în ale scrisului, oricât ai publica, tot mai ai câte ceva de învățat.

6. Cartea pe care ai reciti-o fără să te plictisești niciodată este:

Aici, în mod normal, ar trebui să numesc un tom greu de filozofie, ceva care să explice tainele universului și, implicit, să mă valideze pe mine ca fiind un intelectual rasat. În realitate, aș reciti la infinit cărțile copilăriei. Poate e nostalgia, poate e faptul că acolo binele învinge mereu, sau poate, cine știe, nu m-am maturizat eu complet încă…

7. Filmul pe care l-ai revedea fără să te plictisești niciodată este:

„Interstellar” – pentru că, la fel ca în poveste, când te uiți la filmul lui Nolan, timpul pare să curgă altfel.

8. Două-trei vorbe despre cel mai recent volum:

În „Șoaptele urii”, am schimbat puțin registrul și am plecat într-o călătorie tocmai în India mitică. E povestea lui Jai (un tânăr paria) și a luptei sale nu doar cu demonii interiori, ci și cu propriul destin, într-o lume guvernată de caste și magie. E o carte în care am împletit exotismul cu tensiunea și sper că am reușit să creez o atmosferă care să țină cititorul captiv. E o aventură diferită de ce am scris până acum, dar una în care am pus mult suflet (și multă documentare).

9. Părerea Teodorei despre cel mai recent volum:

Unul dintre motivele pentru care aș recomanda acest volum este ușurința cu care autorul reușește să schimbe perspectiva, să finalizeze povestea prezentând-o din trei unghiuri, fiecare aparținând câte unui personaj, adaptând limbajul și ritmul astfel încât virtutea unuia e păcatul celuilalt, uneltirile unuia sunt cruciadele altuia și tot așa. Nu există observatori. Într-un fel sau altul, toți contribuie la un ansamblu dezvăluit, gradual, cititorului. Celelalte motive se referă la detaliile atât de fine încât trădează documentarea temeinică, la surpinderea celor mai fine nuanțe ale decorului în care e plasată acțiunea, la întrebările despre aportul / existența magiei în viața de zi cu zi strecurate în mintea lectorului.