2043 AD (fragment de roman – capitolele 15 și 16)

15.

[Fragment dintr-un thread de pe forumul ViseRz, 2043, 03:12 AM]

_Ghost_47: Cine a mai fost azi în Moloch? Fără glumă, s-a întâmplat ceva ciudat.
NoxFin: Confirm. O tipă nouă, nimeni n-o cunoștea. A scos niște povești din veteranii ăia din colț ca de pe altă lume. Și parcă filma tot, scana tot.

Konstrukt: Bă, ați băut prea mult. În Moloch toată lumea scoate „povești”. Mai ales veteranii.
ZeroTone: Nu. Era altceva. Nu era roleplay, nu era „performance” pentru toți fraierii. Era real. O vedeai cum se mișcă și înțelegeai că nu-i simplu om. A vorbit și cu un veteran finlandez, iar ăla zicea că nu i s-a părut că era om, mai degrabă un android dotat cu AI. I-a vorbit într-o finlandeză fără niciun fel de ezitări.
HelsinkiEye: Ce dracu’ înseamnă „nu-i simplu om”? Ați început cu prostiile cyber-gnosticilor?

ZeroTone: S-a prezentat ca reporter, Hanna nu-mai-știu-cum, că a fost la Kalningrad etc…

[Canal criptat, SchattenNet, 04:27 AM]

„Avem confirmare de la Varșovia. Un grup de veterani discută subiectul Tomaszek. S-a pomenit Zona Bieszczady. Un nou actor: Femeie necunoscută. A mobilizat grupul printr-o combinație de date reale și sugestii narative. Se dă drept jurnalista Hanna Wiśniewska, Associated Press. Status: necatalogată. Nu este aceasta. Identitate falsă.”
„Face parte dintr-un experiment. Sau e chiar experimentul.”
„Nu există în bazele de date biometrice. Cineva a șters-o dinainte.”

[Blog anonim, UrbanWarfareChronicles, postat 07:00 AM]

„Un experiment militar? O apariție? Sau pur și simplu viitorul care a intrat pe ușă, a cerut un gin tonic și a pus pe masă adevăruri pe care nimeni nu vrea să le audă? Eu am fost acolo. Și spun: era viitorul. Și viitorul ne privește deja.”

[Fragment dintr-un thread de pe forumul ViseRz, 2043, 04:12–08:47 AM]
ZeroTone: Ascultă-mă. Nici n-a băut. A stat la masa din mijloc, cu un reportofon analogic, da? Analogic! A înregistrat câteva minute, apoi a oprit și a spus că restul îl „ține în lumină”.

HelsinkiEye: În lumină? Wtf.
ZeroTone: Da. După aia… s-a întâmplat ceva ciudat cu lumina.

PixelCat: LOL, poveste de Halloween.
NoxFin: Nu. Becurile din tavan au început să pâlpâie în ritm constant. Niciun DJ, niciun control. Doar o frecvență scurtă, undeva sub auz. Am simțit-o în maxilar.

Ghost_47: O fi fluctuat tensiunea. Te dor dinții? 
NoxFin: Nu. Am verificat: tot Moloch–ul era pe sursă internă. Cineva a băgat un semnal în rețea.

ZeroTone: Era ea. 100%. Avea ceva sub piele, un fel de luciu translucid, ca o peliculă de sticlă. Când s-a ridicat, am văzut cum umbrele s-au înclinat spre ea. Nu glumesc.

Konstrukt: Poate era filmare holografică.
HelsinkiEye: Sau o proiecție neurală. S-au făcut destule experimente.
ZeroTone: Nu. Când a trecut pe lângă mine, mi s-a oprit ceasul pentru două secunde.

StereoGrave: Ceasurile nu se opresc de la oameni, doar de la câmpuri magnetice.
ZeroTone: Exact.

[04:03 AM]
User „HannaUnderscore” a intrat în thread.

HannaUnderscore: Aș vrea să vă rog să ștergeți primele postări. Nu e o poveste. A fost doar o întâlnire de calibrare.
Ghost_47: Ce? Cine ești?
HannaUnderscore: Eram acolo. Nu trebuia să vedeți tot.
NoxFin: Holy shit!
Konstrukt: Troll detectat.
HelsinkiEye: Calibrare de ce?
HannaUnderscore: De câmp. Biopulsurile încă se aliniază. Vă rog, nu mai scrieți. E periculos să le fixați în text.

Ghost_47: „Să le fixați în text”? Ce dracu’ înseamnă asta?
HannaUnderscore: Fiecare cuvânt activează reflexia. Chiar acum. Simțiți?
PixelCat: Ok, m-a luat cu friguri.
HelsinkiEye: Confirm — mi s-a blocat interfața oculară.

ZeroTone: Ești SYNDRA?
HannaUnderscore: Nu mai există SYNDRA voastră, pe care o știați. Este imperiul unei singure persoane. Nu mai pomeni acest cuvânt.

[04:07 AM]
Conexiune pierdută pentru toți utilizatorii.

[Fragment recuperat parțial din backup-ul serverului ViseRz. Ultima linie de log indică:
„Thread closed by system event: 13.13.13 – Pattern unstable.”]

SYNDRA – DIVIZIA INTERNA | DOSAR: RVN/HN-MOLOCH
CLASSIFICARE: OMEGA-RESTRICT / LEVEL 7 EYES-ONLY
DATA: 2043-03-16
LOC: HUB HELSINKI / UNITAȚI DE ANALIZĂ REZONANȚE

SUBIECT: Infiltrare non-autorizată – Moloch / Thread „ViseRz”
MODEL IDENTIFICAT: RVN-EX3 (alias „Ravena”)
MASCARE ACTIVĂ: „Hanna █████” (prezentată ca „reporter”)

REZUMAT EVENIMENT:
În noaptea de 2043-03-12, unitatea experimentală RVN-EX3, dispărută oficial din inventarul SYNDRA în 2041, a fost observată în incinta clubului „Moloch”, cartirul portuar (la Vistula) Praga. Sub identitatea „Hanna █████” a interacționat cu mai mulți veterani ai programului Moloch/PhaseOne.
Incidentul a fost documentat indirect printr-un thread de pe forumul „ViseRz”.

OBSERVAȚII TEHNICE:

Identitate: „Hanna” nu figurează în niciun registru jurnalistic. Este decedată. Cross-check-ul vocal indică o suprapunere de 97,4% cu tiparul sonor al Ravennei din 2039.

Dispozitive: Subiectul folosea un reportofon analogic modificat, cu bobină de stocare biofotonică (tehnologie nedistribuită public).

Câmp EM: Martori multipli raportează fluctuații luminoase și sincronizări fiziologice (ritm cardiac, respirație).

Pattern detectat: 13 biopulsuri secundare înregistrate de senzorii pasivi ai infrastructurii clubului (rețea de iluminat, câmp WiFi intern).

IMPACT:

Rezonanță colectivă activată în perimetrul Moloch → potențială contaminare de rețea neurală urbană.

Acces la veteranii Moloch/PhaseOne: risc de scurgere informațională.

Perturbarea forumului „ViseRz”: thread închis automat prin eveniment „13.13.13 – Pattern unstable.”

CONCLUZII:

RVN-EX3 („Ravena”) a reușit să pătrundă în mediu urban folosind masca „Hanna”.
Interacțiunea cu veteranii Moloch a fost o „calibrare” (termen propriu subiectului), prin care a extras narative latente și le-a fixat în câmp.
Nu există dovezi că subiectul ar fi avut control fizic direct asupra infrastructurii clubului; fenomenul pare emergent din câmpul său.

RECOMANDĂRI:

1. Recuperarea subiectului RVN-EX3 în regim non-letal (cod RÉMANENCE).
2. Monitorizarea în timp real a tuturor alias-urilor „Hanna” din rețele urbane și forumuri deep.
3. Blocarea accesului public la thread-ul original și diseminarea unei versiuni „editate” pentru a reduce mitologia.

NOTĂ ANALIST (redactată parțial):

„Modelul nu mai e doar o entitate senzorială. „Hanna” a devenit o interfață memetică: intră ca om, iese ca poveste.
Veteranii n-au vorbit cu ea. Ei au vorbit cu ceea ce vor să uite.
Dacă Ravena poate folosi asta la scară largă, atunci Moloch a fost doar un test.”

[END OF REPORT]

Ecoul se multiplică. Unii râd și fac meme-uri cu „Gin Tonic Girl”. Alții jură că au văzut-o atingând fotografia și „pornind” un flux de date prin atingere. Forumurile poloneze de conspirații fierb, iar câteva conturi suspect de bine informate împing discret povestea spre canale militare.

Legenda începe să se scrie singură. În paralel, pe străzi, legenda simplifică totul. Devine mai ușor de spus. Mai ușor de transmis.

– A atins poza și a pornit ceva.

– Nu era om.

– Era beată și totuși… știa.

„Gin Tonic Girl”. Un nume suficient de absurd cât să supraviețuiască. În câteva zile, detaliile dispar. Nimeni nu mai știe cine făcuse fotografia. Nimeni nu mai știe unde fusese făcută. Nimeni nu mai știe ce sistem se activase de fapt. În schimb, toată lumea știe de fată, însă descrierea ei varia în funcție de cine ți-o spunea. Numitorul comun al portretului ei era că era înaltă. Și că precis știa karate.

Când Kacsmarek s-a pomenit cu ea acasă, în Rembertów, a rămas surprins. Îi sunase la ușă. Dă din umeri și-o lasă să intre fără niciun cuvânt. Când pășește în sufrageria modernă, luminoasă, dar minimalistă, cu o suprafață de afișare imensă, pe care rula chiar telejurnalul, el o întreabă direct:

– SKW-ul¹ te-a trimis?

Ravena îl privește fix. De fapt, îl scanează și descoperă și pistolul ținut în cureaua de la pantaloni, la spate și multe alte lucruri despre el. Voia să-l întrebe despre Bieszczady și proiectul CHRYSALIS, despre care aflase la Moloch. Ravena îl privește câteva secunde fără să răspundă. De fapt, nu-l privea. Îl inventaria.

Pistol CZ P-10 C purtat la spate, sub cămașa bleumarin. O veche fractură de claviculă consolidată imperfect. Cicatrice longitudinală pe coasta stângă. Puls ușor accelerat. Nivel ridicat de cortizol. Trei camere de supraveghere în apartament. Două active. Una dezactivată intenționat.

Pe ecranul uriaș din sufragerie, prezentatoarea jurnalului continua să vorbească despre ancheta parlamentară privind incidentul de la Łeba. Kacsmarek observă că Ravena nu răspunde.

– Nu?

– Nu.

– ABW?²

– Nu.

– Atunci cine ești?

Privirea ei alunecă o clipă spre ecran.

– Crezi că are vreo importană?

Un colț al gurii lui tresare. Nu era răspunsul pe care îl așteptase.

– Dacă ești vreo spioană nenorocită, mai bine șterge-o acum!

Mâna îi pleacă spre spate. Mișcare foarte rapidă, antrenată, deoarece Kacsmarek era un as al armelor. Pistolul iese din curea. Însă nu apucă să-l ridice până la capul ei și s-o amenințe. Ravena îi prinde încheietura, nu printr-un gest brutal, brusc, violent desi i-ar fi putut strivi mâna, rupe toate oasele. Pur și simplu, îi oprește brațul exact în punctul în care impulsul muscular urma să accelereze. Kacsmarek simte imediat că ceva nu este în regulă. Femeia pare puternică, dar nu suficient de puternică pentru asta.Totuși, brațul lui nu mai merge nicăieri. Îi simte strânsoarea foarte precisă a degetelor și nu mai urmează vreo lovitură neașteptată și devastatoare. Parcă tocmai pusese mâna pe o ceașcă de ceai și o înălța grijulie cu degetele. Închide, fără să vrea, ochii, așteptându-se la o lovitură năpraznică. El așa ar fi completat mișcarea.

Pistolul rămâne suspendat între ei, ca și cum ar fi fost prins într-o menghină invizibilă. Pentru o fracțiune de secundă, Ravena îi studiază ochii. Apoi îi scoate pistolul dintre degete. Îl privește, îl întoarce, scoate încărcătorul plin de gloanțe explozive interzise. Și începe să desfacă arma. Întâi lasă încărcătorul să cadă pe jos, după ce pusese gloanțele în buzunar, unul câte unul. Clac. Apoi culata. Arcul recuperator. Țeava. Blocul de închidere. Și încă una. Altă piesă. Componentele se adună una câte una pe măsuța din sticlă. Niciodată nu-și mută privirea din ochii lui, nici măcar o dată, ca și cum mâinile ar fi lucrat independent și cunoșteau arma la perfecție. Ca și cum arma ar fi fost deja cartografiată în mintea ei, și era. Catalogată, însoțită și de date video și de schema componentelor. Viteza glonțului la gura țevii.

Kacsmarek observă asta și înțelege că demonstrația nu era pentru pistol. Era pentru el. Nu mai ai control, nu ai putere, nu ai habar ce ții în mână. În același timp, Ravena îl scana cu privirea, strat după strat, toate țesuturile. Examina și identifica microexpresii faciale, dilatarea pupilelor, ritmul respirației, tensiunea musculaturii cervicale. Micile asimetrii ale craniului, vechea fractură parietală din partea stângă. Cicatrizarea osoasă. Urme de microhemoragii produse cu mulți ani în urmă. Toate reconstruite într-un model tridimensional care prindea formă în fundalul conștiinței ei. Bieszczady. Numele apare din nou, conexiune emoțională puternică.

Era un factor puternic de stres pentru Kacsmarek, chiar și acum, după ce nu mai era activ.

Simțea o vinovăție accentuată și frică. Interesant. Foarte interesant. Ultima piesă cade pe masă.

Pistolul nu mai este pistol, doar o colecție de componente perfect aliniate, ca pentru o trecere în revistă. Ravena își retrage mâna.

– Acum că am stabilit că nu ai cum să mă împuști…

Vocea ei rămâne calmă. Aproape politicoasă. Kacsmarek se gândește să-i tragă un cap în gură, dar cineva care te dezarmează astfel, sigur știe cum să-ți vină de hac. Renunță. Nu-și dorea o bătaie soră cu moartea la el în bătătură.

– …putem discuta despre CHRYSALIS.

Pentru prima dată de când intrase în apartament, Kacsmarek nu mai încearcă să pară stăpân pe situație. Și exact asta observă Ravena. Omul tocmai înțelesese că femeia din fața lui nu era agentul vreunui serviciu. Era ceva mult mai rău. Avea unele bănuieli.

Îi face semn către canapeaua din piele gri.

– Televiziunile spun că ai dispărut.

– Televiziunile spun multe lucruri.

– Asta e adevărat. Ai dispărut și iată-te ! Cum de ?

Se așează amândoi. Pentru câteva secunde, singurul zgomot din încăpere rămâne vocea prezentatoarei. Kacsmarek o studiază atent, mai ales după ce-i demontase arma. Fotografia devenită celebră îi făcuse o impresie greșită. În realitate, femeia părea mai puțin spectaculoasă și mai periculoasă. Spectaculosul putea fi fotografiat, dar în anumite circumstanțe, asta aducea și pericolul. Sau poate nu ?

– Ce vrei?

– Bieszczady.

Întrebarea îl lovește ca un glonț care nu penetrează vesta antiglonț, dar lasă vânătaia dedesubt.

Nu reacționează, doar nu mai clipește. Aruncă o privire sprea ea.

– Nu știu despre ce vorbești.

Ea dă din cap, ușor, ca și cum ar încuviința ceva ce tocmai spusese.

– Minți.

Se întoarce spre el și repetă :

– Minți !

– Directă.

Aproape că-i cartografiase minciuna, i-o demontase ca pe pistol. Se uită spre piesele grupate pe măsuță și le vede cât sunt de inutile. Dar împreună, te puteau ucide.

– E mai eficient.

Kacsmarek râde scurt.

– Și ce te face să crezi că te ajut?

– Pentru că acum douăzeci și trei de ani ai semnat personal autorizarea logistică pentru proiectul CHRYSALIS.

Liniștea care urmează este mai elocventă decât orice răspuns. Pe ecranul televizorului, imaginea se schimbă. Un senator vorbește despre securitate națională. Niciunul dintre ei nu îl ascultă.

– CHRYSALIS nu există.

– A existat. Este acum de domeniul trecutului, o chestiune adânc îngropată, îi spune Ravena. Vreau să mi-o scoți la lumină.

– Ai documente?

– Am ceva mai bun.

– Ce?

– Rezultatul, și arată sprea ea.

Pentru prima dată de când intrase în apartament, Ravena vede o fisură în armura lui Kacsmarek. Foarte mică, dar suficientă ca să pătrundă în toată povestea. Bărbatul se ridică și merge spre fereastră. Afară, peste cartierul liniștit Rembertów, începea să plouă.

– Dacă ești cine cred eu că ești… spune el încet, fără să se întoarcă, atunci problema nu mai este CHRYSALIS.

– Care este problema?

Kacsmarek privește picăturile care încep să se prelingă pe geam.

– Problema este că cineva a reușit în sfârșit.

Iar în vocea lui nu era admirație. Era teamă.

 

16.

În extremitatea sudică a Mării Norilor se ridică pereții aproape înghițiți de lavă ai craterului Rimae Pitatus, cu un diametru de 98 de kilometri. Acesta, în vastitatea pereților săi aproape aplatizați, cu o circumferință desenată ca o aluzie pe suprafața Lunii, atinge un alt crater aflat mai la vest, Hesiod, cele două fiind legate printr-un fel de șanț de câțiva kilometri lățime și 25 lungime, format probabil în urma unei vechi surpări tectonice post-eruptive. Tocmai pe acest „jgheab”, cum comentase Emma Inggs, se avânta The Moon-Snake gonind spre craterul Weiss cu 17 kilometri pe oră. La ieșirea din șanț, după ce ocoliseră cele două încrețituri paralele, nu prea înalte, ridicate la marginea craterului Rimae Pitatus de străvechile revărsări de lavă, care aproape că au acoperit depresiunea circulară, autobuzul lor lunar a pătruns în craterul Hesiod, pe ruta folosită de obicei spre a ieși în largul Mării Norilor și de acolo mai departe. Spre deosebire de traseele turistice, The Moon-Snake al grupului Let’s Go nu comunica decât prin scurte mesaje trimise prin laser, spre o antenă azimutată la baza din Rimae Pitatus în direcția lor. Însă avea transporderul pornit și știau că „micuții chinezi” le urmăreau deplasarea. Niciunul dintre vehiculele turistice sau comerciale nu avea la bord echipament de comunicații atât de avansat. Americani erau convinși că nu era o cursă contra cronometru. După socoteala lor, chinezii, chiar dacă se puseseră în mișcare imediat, după ce și-au dat seama că drona-spion nu mai putea fi controlată, aveau nevoie de peste 60 de ore ca să ajungă până la craterul Weiss. Autobuzul lor va ajunge acolo înaintea lor. Aveau timp să studieze drona. S-o dezasambleze. S-o cloneze. Sau, în caz că nu era nimic nou în ea, să o lase pe loc, bine scuturată de orice semnătură digitală. În grupul Let’s Go se pariase deja că vor găsi în burta dronei cel puțin 20 de componente fabricate în SUA, sau, mai probabil, copii Made in China ale acestora. Discuția nu era despre echipamente, ci despre algoritmii de ascundere. Se vorbea de „camuflaj adaptiv” la nivel de semnătură radar și termală, posibil chiar forme de mimetism digital. Poate le vor lăsa drona demontată pe loc, dacă nu era nimic deosebit cu ea. Însă nu s-ar fi aflat în drum spre crater dacă ar fi fost vorba de un caz banal. Majoritatea bănuia că era vorba de altceva și vor afla la timpul potrivit.

Mantsell se lasă pe speteaza confortabilă a fotoliului său, identic cu cele ale versiunii turistice a autobuzului selenar. Primește și mai multe fotografii ale dronei, modelele cunoscute, să știe la ce trebuia să se aștepte. Transmite informațiile în rețeaua lor locală de la bord, astfel că pozele apar și pe monitoarele celorlalți din Let’s Go. Era doar o fațadă. În realitate, nu erau interesați de dronă. De fapt, motivul misiunii lor era unul mult mai important, însă nu venise momentul să vorbească despre asta. Toate aceste actualizări de informații erau doar un spectacol înșelător. O „mizanscenă” făcută după toate regulile după care operau serviciile secrete. La Washington se știa că rușii li se uitau mereu peste umăr în spațiul împărțit comun cu ei, de sub craterul Rimae Pitatus, supraveghindu-și „oaspeții” și principalii investitori în extinderea bazei lunare. Fără banii americanilor, ar fi rămas doar un avanpost rusesc amărât, într-o continuă așteptare a proiectelor de viitor dirijate de Roscosmos, agenție de unde anumiți clienți ai Kremlinului furau fonduri cu nemiluita. Uneori, hoții erau executați pe neașteptate, după un proces cu ușile închise.

– Da, ăsta-i gândacul chinezilor, vorbește el. Seamănă destul de bine cu modelul nostru RV-LE5, dar nimic din ce fac chinezii nu este original. Copiază tot și apoi adaptează la cerințele lor. Însă acest exemplar vine cu ceva special, se pare, adaugă Bob Mantsell. După cum v-am spus deja, dispune de un camuflaj adaptiv și asta vor băieții noștri să afle. Dacă dronele lor lunare îl au, îl au și tancurile lor.

Își juca un rol și debita scenariul convenit în prealabil, până vor ajunge la punctul când va putea dezvălui scopul misiunii lor.

– Știu că orice dronă chinezească militară are încărcătură explozivă la bord, pentru auto-distrugerea sa, comentează Inggs. Cum de nu l-au detonat? se miră ea.

Mantsell clatină din cap.

– Nu l-au detonat, clatină el din cap. În craterul Weiss mai e ceva care împiedică legătura prin radio cu drona. Nici cea de intervenție, trimisă dintr-un camion Donfeng s-o recupereze, nu mai funcționează. A rămas acolo. Așa că deși au dat, probabil, comanda de detonare, n-a putut fi activată.

Le arată fotografiile de înaltă rezoluție efectuate de un satelit Lunar Orbiter. Cele două drone zac una lângă alta, la circa 2 metri distanță. Neclintite.

– O detonare în craterul Weiss ne-ar fi alarmat, fără doar și poate, însă ne-ar fi împiedicat să punem mâna pe drona-spion. Trebuie să vedem ce altceva mai este în crater de se întâmplă asta, glăsuiește el în continuare. Emma, o să ai ceva de lucru pe acolo, i se adresează el expertei de la Lunar and Planetary Institute. Află ce naiba mai e acolo. Mă gândesc la magnetită, ferite, regolit supradensificat. Sper că ai cu ce să sapi, glumește el, dar tonul îi trădează neliniștea.

– Și dacă dau peste un obelisc perfect lucios, o lespede impenetrabilă față de instrumentele noastre, cum am văzut în 2001 A Space Odyssey?

– Intrăm în carantină, Emma. Toată lumea, exact ca în film, râde Mantsell. Dar mă îndoiesc că se va întâmpla așa ceva. Cum am zis, magnetită, ceva pe-aproape. Oricum, pariez că în Marea Umezelii se știe că știm de dronele lor, atât doar că nu au ce face. Craterul Weiss e mai aproape de noi decât de ei. Nu vor aduce în crater unul dintre modulele lor orbitale, explică Mantsell. E mult prea complicată coordonarea aselenizării.

O aselenizare chineză în craterul Weiss ar presupune o sincronizare orbitală impecabilă, consum uriaș de combustibil și, mai ales, expunere publică, se gândește Bob Mantsell. Era vorba de craterul secundar Weiss, aflat la limita de nord a craterului principal, așa numitul E, cu un diametru de 17 kilometri. Dronele se găseau la marginea aflată în soare a craterului și pătrunseseră acolo printr-o crevasă în perete. Ideea că nu mai erau alimentate electric pentru că panourile lor solare se aflau în umbră, nu se putea folosi ca o explicație pentru încremenirea lor. Aruncă o privire spre peisajul cenușiu-albicios, aflat sub lumina solară necruțătoare, apoi verifică poziția autobuzului pe harta afișată pe geam în stilul HUD. Craterul Hesiod, pe care îl traversează acum, e o depresiune netedă, cu pante joase, luminată frontal de Soare. Pe HUD, traseul indică o trecere programată pe lângă craterul secundar Hesiod A, înainte de intrarea în zona de risc.

Pe fundal, relieful se diluează într-un alb-cenușiu metalic. Deasupra, cerul e negru absolut. Intraseră pe suprafața plată a craterului Hesiod, lăsând în urmă Rimae Pitatus, gonind pe un traseu care-i ducea pe lângă craterul secundar, Hesiod A, în sudul celui principal și apoi spre Weiss. Mantsell privește în gol câteva secunde. Îl deranja întotdeauna contrastul vizual dintre peisajul lunar, luminat de Soare, și cerul negru total. Când era nevoie să facă o ieșire extra-vehiculară, Mantsell își cobora întotdeauna filtrul solar al vizorului căștii. Și echipajele Apollo făcuseră asta și ce căști rudimentare aveau pe vremea aceea. Atinge geamul cabinei transportorului lunar Moon-Snake și schimbă luminozitatea. Modul sepia elimină strălucirea orbitoare a peisajului selenar. Luna, văzută într-o asemenea manieră, îi amintește acum de vechile litografii din volumele de colecție, supraviețuitoare din secolul al XIX-lea, între care și romanul absolut fascinant pentru el, „De la Pământ la Lună”, de Jules Verne. Văzuse o astfel de carte într-o expoziție unde ți se permitea să răsfoiești volumul. Era tocmai romanul celebru, cu o copertă în monturi de bronz, complicate și oxidate. Ilustrații de Edouard Riou. Conform afișajului de pe geam, afară, în lumina Soarelui, erau + 127 de grade Celsius, o temperatură absolut normală pentru ziua lunară.

* * *

Când generalul Li Chongwei este anunțat că „Proiectul 114” s-a pus în mișcare și se îndreaptă cu toată viteza spre craterul Weiss, își îngăduie un mic zâmbet ironic și dă din cap aprobator. E singur în birou, studiind harta lunară de pe suprafața de afișare a pupitrului la care stă. Îi arată deplasarea Proiectului 114, așa cum se numea vehiculul lunar avansat al Chinei, cu o denumire inspirată din nomenclatorul confidențial al Rusiei. Știe că Proiectul 114 nu fusese testat, nici măcar terminat pe deplin. Se lucra la el când a fost scos din burta bazei chineze de sub craterul Doppelmeyer, la sugestia sa și era cu totul de acord că fusese una parșivă, care punea în pericol echipajul și periclita confidențialitatea vehiculului lunar și mai ales a reactorului de fuziune, miniaturizat înainte ca alții să-și dea seama cum se face asta. Nu se știa nimic despre cât de bine funcționează în condiții reale de drum. Echipaj de 4 oameni, plus încă 2, supus unor riscuri substanțiale într-o mașinărie netestată. Proiectul 114 fusese pomenit ca o soluție disperată, însă generalul se întreba doar cât de departe va ajunge înainte de a suferi o avarie, căderea sistemelor sau un accident cumplit. Dincolo de consecințele catastrofale, momentul va însemna și spulberarea totală a carierei atât de promițătoare a tovarășului Weng Giao, trimis pe Lună să fie ochii mereu vigilenți ai Diaochab. Ordonase scoaterea din teste a Proiectului 114 și aruncarea lui în cursă. Răspunsul, la sugestia făcută de general în sala de control a operațiilor, ar fi trebuit să fie un refuz de activare a Proiectului 114, însă tovarășul Weng Giao habar n-avea ce însemna acel proiect. Nici nu-l interesa, după cum nu-i păsa ce primejdii avea de înfruntat echipajul în cursa nebunească spre craterul Weiss, înaintea americanilor.

În caz de eșec, în cel mai bun caz va fi trimis înapoi la marginea Deșertului Gobi de unde se târâse și urcase în sferele înalte ale partidului comunist. În cel mai rău, va ajunge într-un lagăr de muncă și reeducare. End of the story, cum ziceau americanii. Era momentul ca pe Lună să preia controlul oamenii săi din Guoanbu, își zice generalul Li Chongwei.

* * *

Ravena nu răspunde imediat. Îl lasă să privească ploaia, să privească orașul printre șiroaiele de apă și atmosfera întunecată. Să privească orice altceva în afară de ea. Pentru că observase deja un lucru : Kacsmarek nu se temea de ceea ce putea face. Se temea de ceea ce era.

– Deci? întreabă ea.

Bărbatul râde scurt. Un râs fără urmă de umor, cam forțat.

– Știi care era problema tuturor proiectelor de genul acesta?

– Nu.

– Toate funcționau.

Ravena ridică o sprânceană.

– Asta nu pare a fi o problemă.

Aduce sub ochii ei interiori, de rețea, documente secrete, unele semnate de Kacsmarek.

– Funcționau în laborator. Funcționau pe hârtie. Funcționau în simulări. Funcționau câteva ore. Uneori câteva zile. Se întoarce în sfârșit spre ea.

– După care apărea realitatea.

Ravena îl privește fără să clipească.

– Explică.

– Creierul ceda. Personalitatea se fragmenta. Apăreau halucinații. Tulburări de identitate. Crize psihotice. Uneori accidente vasculare. Alteori ceva mai rău.

– Mai rău?

– Nimeni nu știa exact ce se întâmpla.

Face o pauză.

– Subiecții începeau să vadă lucruri.

– Ce fel de lucruri?

– Lucruri care nu existau.

Ravena simte o ușoară accelerare a proceselor sale cognitive.

– Continuă.

– Oameni pe care nu-i întâlniseră niciodată. Locuri în care nu fuseseră. Conversații care nu avuseseră loc. Halucinau.

– Amintiri false.

– Asta am crezut și noi.

– Și acum?

Kacsmarek privește pistolul desfăcut de pe măsuță.

– Acum nu mai sunt atât de sigur.

Tăcerea se așterne din nou între ei. Pe ecranul uriaș al sufrageriei, jurnalul continuă să ruleze fără sunet acum, după ce Kacsmarek apăsase tasta MUTE.

– CHRYSALIS nu urmărea să creeze super-soldați, spune el.

– Atunci ce urmărea?

– Continuitatea cognitivă a modelelor și devenirea lor a ceea ești tu acum, zice el uitându-se în direcția ei.

Ea nu reacționează. Kacsmarek realizase că Ravena era ce se chinuiseră să construiască la Bieszczady. Doar îl fixează. Cine să fi reușit asta ?

– Asta e o minciună de-a serviciilor, comentează ea. Ba, exact super-soldați sperați să creați, o alcătuire dintre oameni și mașini, cum visa Sam Altman³ prin 2026 să înceapă. Numai că acolo, n-ați prea reușit. Ce s-a ales de tot ?

– Nimic, face el cu un aer trist, și-și aprinde o țigară adevărată, nu vapează. Ce ești tu ? o întreabă direct. Hanna…

Și pufnește într-un hohot scurt, înăbușit. Ea întoarce privirea spre Kacsmarek.

– Un prototip foarte avansat, îi explică ea. Nu mă cheamă Hanna, dacă vrei să verifici. Tipa-i decedată, pentru că era reporter de război pentru CNN și a pățit-o în Orientul Mijlociu. Nu sunt o combinație ridicolă și riscantă, vulnerabilă, de om-mașină. Sunt doar mașină, pot fi soldatul universal, niciodată istovit, adaugă ea. Și mă pricep la armament.

Îi face semn spre piesele pistolului dezansamblat. Nu o făcuse ca un soldat, îl demontase ca pe o minciună, afirmația lansată de Kaszmarek tuturor : uite, băi, sunt cel mai puternic ! Nu era adevărat. Acum o știa.

– Ești pe baterii litiu-ion ? se interesează el.

Lucrase în domeniu și știa că acestea erau o problemă foarte mare. Nu rezistau prea mult și experimentele lor se terminau invariabil cu oprirea prototipurilor lor de luptă în plină acțiune. Sau le luau foc bateriile. „Hanna” nu părea să aibă problemele acestea.

– Nu, zice ea, fără a intra în amănunte.

Reactorul miniatural de fuziune, pe care-l avea în piept era ceva de domeniul unui deziderat îndepărtat pentru majoritatea cercetătorilor.

– Atunci?

– Cărbuni și lemne, zice ea zâmbind larg. Sau mă alimentez la priză. Să nu sufli un cuvânt despre ce sunt eu, îl avertizează ea. Dacă-ți spun tot, va trebui să te împușc după aceea, și face un semn spre pistolul de pe masă, cu numărul de serie șters.

El mai aruncă o privire spre CZ-ul demontat de pe masă. Încărcătorul zăcea pe podea, acolo unde-l lăsase ea, golit de gloanțe. Dă din cap. Demonstrația îi ajunsese. Își trece un deget peste buze, închipuind un fermoar.

– Nicio vorbă, spune el, însă Ravena știe că va scrie un raport detailat.

Îl va adresa serviciilor, însă nu-l va citi nimeni, pentru că pentru mulți din SKW, Kacsmarek este de domeniul trecutului, un fost. Pentru prima dată de la începutul întâlnirii, Kacsmarek observă ceva în ochii ei. Nu emoție, pentru că în ochii ei nu se oglindea nicio emoție, nici surpriză. Ci recunoaștere.

– Dumnezeule… se foiește el pe canapea.

– Ce-i?

– Cine te-a construit ? Cu ce tehnologie ? Știi să lupți ?

Ravena nu răspunde.

– Da, știu să lupt și pot face prăpăd pe câmpul de luptă, între oameni și tehnică militară, îi dezvăluie ea.

N-o costă nimic să-i confirme asta, dar nu-i putea explica mai mult. El își amintește de toate legendele de pe câmpul de luptă, auzite la Moloch, încercând să le pună cap la cap, dar erau prea multe goluri să obțină informații prețioase. O imagine coerentă înseamna Ravena. Îndreptă privirea spre ea.

– Vreau adevărul.

– Nu.

Kacsmarek clatină din cap.

– Ai venit pentru confirmare a poveștii de la Bieszczady. Da, e adevărată.

Ploaia lovește mai tare geamurile.

– Spune ce crezi că sunt ?

– Nu.

– Spune.

– Nu cred că vrei să auzi asta.

– Spune.

Kacsmarek inspiră adânc. Pentru prima dată de când ea îi bătuse la ușă, pare bătrân, obosit. Ca un om care a încercat zeci de ani să îngroape ceva.

– Cred că ești o persoană care nu ar fi trebuit să existe.

Face o pauză.

– Iar partea care mă sperie este că nu cred că ești prima. Nici ultima. Ești de-abia începutul unei ere care mă înspăimântă. Noroc că n-o s-o apuc în plină evoluție, în floare, cum se zice.

---