Abandonat (fragment de roman)

CÂTEVA IDEI

Ajuns acasă, fără să aprindă luminile, Radu Lahovary s-a dus direct în bucătărie. Încă era noapte, Ema probabil că dormea și nu voia s-o trezească.

Înainte să se așeze la masă, a scos pe bâjbâite dintr-un dulap o sticlă de Jack și un pahar simplu, pentru apă. S-a așezat cu grijă pe un scaun, atent ca mobila să nu scoată vreun sunet.

A băut primul pahar în liniște, privind pe fereastra întunecată, care dădea în curtea blocului. Dincolo de sticlă nu se zărea nimic, nicio reflexie, nicio sticlire palidă.

Tenebrele, și-a spus Radu. Capătul definitiv al drumului prin viață, al drumului istoriei, al lumii și al întregii galaxii și chiar al Universului. Sfârșitul a tot, dacă nu cumva lui Dumnezeu i-ar fi trecut prin minte să creeze o nouă lume și să reia jocul. În această ipoteză, Radu ce rol ar fi avut? Desigur, dacă ar mai fi primit o altă existență după câteva miliarde de ani de așteptare în antecamera vieții.

Oare Dumnezeu ar mai zămisli încă o dată oamenii? s-a întrebat el, turnându-și iar în pahar. Oamenii sau ceva echivalent. Ar mai fi posibilă existența mea sub altă formă? Poate un Radu Lahovary cu tentacule, o caracatiță isteață înotând într-o mare de jad, căutând-o sau visând-o pe Ema Sala. Și dacă așa va fi, oare îmi voi păstra amintirile? Din viața asta, din celelalte, din cele care vor veni.

Fix în clipa în care ducea paharul spre gură, lumina a izbucnit din plafon. Din pragul bucătăriei, Ema îl privea.

– Unde ai fost?

– N-am vrut să te trezesc, iartă-mă.

– Nu m-ai trezit, nu dormeam, unde ai fost?

– La Amalia, ți-am zis că trec pe la ea. Dar nu asta e important, să-ți zic ce mi s-a întâmplat…

– Radule, e trecut de unu noaptea, ce naiba?

– Am venit pe jos din Romană. Vrei să-ți zic ce am pățit?

Ema s-a așezat pe un taburet, lângă frigider. Avea cearcăne, ochii tulburi, apoși, părul ciufulit, dar chiar și așa, în cămașa de noapte transparentă (inițial menită să-l ațâțe pe Radu, să-l atragă, să-l țină aproape, captiv pe orbita ei, acum purtată doar pentru că era comodă și răcoroasă în nopțile de vară), arăta bine. Sânii mari, solizi, prea puțin lăsați, necăjeau cu sfârcurile netezimea țesăturii. Așa cum ședea pe taburet, cu picioarele un pic desfăcute, ca într-un abandon indiferent și definitiv, se putea lesne vedea că nu mai purta nimic pe dedesubt. Dacă-ar fi văzut-o un pictor flamand, în urmă cu vreo două sute de ani, ce tablou minunat ar fi izbutit. Radu și-a tras privirea dinspre ea, căutând un refugiu, un adăpost în negreala ferestrei. Dar tenebrele de dincolo de fereastră fugiseră, se evaporaseră. Se vedea doar pe el, stând la masă.

– Vrei să-ți zic ce-am pățit?

– Zi, i-a spus Ema sprijinindu-se de frigider și, prin mișcarea ei, cămașa de noapte parcă s-a mulat și mai sexos. Sau era doar părerea lui?

– Bei cu mine un Jack? a întrebat-o el agățându-și privirea de sticla ferestrei.

– E trecut de unu noaptea și mâine mă duc la muncă, Radule. Cineva trebuie să mai și muncească în casa asta. Ce pula mea ai pățit?

– Am fost la Amalia și toată seara am vorbit despre moarte.

– Bun, i-a răspuns Ema. Atunci mă duc să mă culc, tu mai departe faci ce vrei.

– Nu, stai, nu pleca!

S-a uitat la ea, apoi privirea i-a alunecat pe magneții lipiți pe frigider. Erau din multele locuri în care fuseseră amândoi. Din Grecia, unul din Egipt, de la Cairo, erau și din Franța, dar și din Maroc, din Tunisia, din Algeria, câțiva din Turcia. Apoi din Italia și din Spania. Dacă ar fi așezat magneții pe o hartă, pe un planiglob mare, ar fi putut marca destul de bine conturul Mediteranei.

Marea primordială, s-a gândit Radu.

– La Amalia am găsit fauna obișnuită, cum bine știi. Ca de obicei, nu cunoșteam nici jumate din lumea de acolo. Și m-am trezit vorbindu-le despre moarte. Și toți oamenii ăia căscau gura la mine, de parcă le spuneam cine știe ce lucruri nemaiauzite. Știi ce cred că le-a captat atenția? Faptul că le spuneam ceea ce ei deja știau sau credeau. Înțelegi, Ema? Le povesteam ce cunoșteau deja, dar n-aveau curaj sau tăria să admită asta. Eu le povesteam cât de mult mi-e frică de moarte și ei ascultau pentru că, în subsolul cugetelor lor, erau la fel de pietrificați de groază pe cât eram eu. De fapt, dacă stau să mă gândesc mai bine, nu despre moarte am vorbit ci despre groaza indusă de ea. În fond, ce aș fi putut spune despre moarte? Ce-ar putea spune, oricine, orice despre moarte? Nimic, pentru că nimeni nu știe ce este dincolo. În schimb, toți se gândesc la teamă. Acum îmi dau seama de eroarea pe care am făcut-o. Înțelegi, Ema? Nu știu ce este moartea, dar mă tem de ea. Și despre asta le-am povestit. Cum să te temi de ceva ce nu cunoști, dar inevitabil vei întâlni și, ce ironie, nici atunci nu vei cunoaște pentru că, pentru că…

– Unde vrei să ajungi? l-a întrebat Ema.

Radu a dat din umeri. Unde voia să ajungă? O întrebare cinstită. Iar dacă ar fi știut răspunsul, ar fi fost perfect. Nu de moarte mă cutremur, ci de veșnicia ei.

– Știi, Ema…

A privit-o cum ședea pe taburet, rezemată de frigider, cu capul dat pe spate, cu ochii închiși, dar care păreau că privesc prin străvezimea pleoapelor spre tavanul scorojit. Emei nu-i era teamă de nimic. De fapt, Emei nu-i păsa de nimic, nici de moarte, nici de eternitatea ei. Mai întâi vom muri ca oameni, ca ființe, apoi vom muri din nou atunci când Universul se va dezagrega într-o supă de particule elementare care și ele, în cele din urmă, vor degenera în mici și nesemnificative fluctuații cuantice, după care și timpul se va opri și totul va îngheța, a gândit Radu. Vlahuță nici n-a visat cât de mult adevăr se ascunde în cuvintele lui. Dacă ar fi știut, s-ar fi îngrozit încă o dată.

Apoi Ema s-a ridicat, și-a întins brațele spre tavan, s-a arcuit mijind ochii și, fără să spună nimic, a ieșit din bucătărie, stingând lumina în urma ei.

Rămas pe întuneric, Radu a remarcat Cosmosul întunecat și infinit, revenit în fereastra bucătăriei. Apoi, cu gesturi lente, impuse de negreala în care se cufundase, și-a umplut paharul.

Știa că firele care-l legau de Ema sunt din ce în ce mai firave și mai puține. Într-o bună zi (sau nu neapărat bună), sufletele lor se vor decupla gravitațional și vor începe să rătăcească fără noimă prin bezna care se instalase deja dincolo de fereastra bucătăriei. Ceva similar se petrece și cu Luna, a chibzuit el aprinzându-și o țigară. Doar că în cazul ăsta lucrurile au la bază o cauză diferită, și-a continuat gândurile. Forțele mareice încetinesc rotația Pământului, iar momentul cinetic pierdut aici se transferă Lunii care, iată, se depărtează cu câțiva centimetri pe an. Ce legătură ar fi între mine și Ema, pe de o parte, și mareele induse de Lună, pe de alta? Niciuna. Nici măcar nu e Lună plină, de fapt, nu e Lună deloc.

Și de ce ar fi fost Luna martoră la zbuciumul său. Cu ce l-ar fi putut ajuta?

În cele din urmă, după ce a strivit chiștocul țigării în scrumieră, s-a ridicat și a aprins lumina. A ieșit din bucătărie pe holul lung și mohorât al apartamentului. Ușa de la dormitor era închisă, așa că, prinzând un pic de curaj, s-a dus în biroul său. Adică în camera care ar fi trebuit să fie, să stea, să trăiască, să iubească Ioan, fiul pierdut în decembrie 1989. Acum era doar camera hărților. Biroul.

A luat de pe un raft al bibliotecii un caiet studențesc și un pix și s-a reîntors în bucătărie. Sub lumina rece a plafonierei a așezat caietul pe masă, l-a deschis la ultima însemnare și a prins a scrie.

Câteva idei:

Am văzut mai devreme un OZN din care au coborât niște suricate care au încercat să-mi transmită un mesaj. Mesajul zicea că Vremurile e la capăt. De ce s-ar fi ostenit cineva să-mi transmită mie un asemenea mesaj? Să schimb ceva în lume sau să îndrept lumea? Cum aș putea s-o fac? Sunt doar un om rupt în bucăți de gânduri și de îndoieli și de ezitări, în plus am și un dosar generos la o clinică de psihiatrie. Dar, mai ales, de ce s-o fac? Dacă aș putea, de ce să schimb lumea? Poate pentru Ema, ea ar merita. Dacă aș avea puterea s-o fac.

Aș putea să-i spun lui M toate aceste gânduri, dar nici asta n-ar sluji la nimic. Totuși, am câteva idei legate de vremurile aproape de capăt.

1. Pământul crește. Crește lent în diametru. Fundul oceanelor se nivelează. De urmărit: Pământul care se umflă și se nivelează, adâncimea oceanelor va fi de max. 10 metri și altele. Entropia. Trebuie scris despre asta.

2. Aconcagua a fost, cândva, cel mai înalt munte din lume. Atingea bolta cerească și chiar trecea dincolo de ea. Vârful Aconcagua ajungea în spațiul cosmic. Vezi legendele Andine. Ar trebui să încerc să scriu o proză pe tema asta. Despre ce am fi putut descoperi în drumul spre vârf, echipați în costume de vid și cu butelii de oxigen în cârcă.

3. N-am să mai scriu niciodată despre Timbuctu. Orașul acela m-a secat de orice formă de energie. De orice.

4. Și încă o idee: Hagia Sofia. Când otomanii au dat năvală în Bizanț, în marea catedrală tocmai se săvârșea Divina Liturghie. Sute, poate mii de oameni, au căutat refugiu, atunci, în Hagia Sofia. Legenda spune că toți s-au refugiat în pereți și au devenit mozaicuri, icoane șamd. Și mai spune legenda că abia atunci când acolo se va săvârși o nouă liturghie creștină, toți acei refugiați vor reveni din pereți. De văzut: otomanii au văruit toți pereții. Știm de ce. Plus că au adăugat minaretele. Completări târzii, dar acestea au un anume scop. De scris despre Marea Navă Hagia Sofia și despre înălțarea ei la cer. Chiar trebuie. Pentru că și atunci, Vremurile erau la capăt.

Să nu uit să-l caut pe M.

Apoi a închis caietul. Și-a aprins o altă țigaretă, a fumat-o până la capăt, a golit scrumiera și a pus la loc pixul și caietul studențesc după care s-a reîntors în bucătărie. S-ar fi putut strecura lângă Ema. Asta ar fi însemnat s-o trezească, iar ea mai avea doar puține ore de somn.

Va moțăi cu capul pe masă, s-a gândit el. O va auzi pe Ema când va ieși din dormitor, atunci va pune ibricul pe foc și îi va face cafeaua numaidecât. Și ea va aprecia asta.

Așa a adormit.

Dimineața, Ema l-a găsit cu capul sprijinit pe braț. Cu grijă, fără să-l trezească, și-a făcut cafeaua și a băut-o pe balcon, urmărind troleibuzele care își începuseră corvoada zilnică. Apoi, după o vreme, aranjată, oarecum dichisită, a ieșit din apartament și s-a îndreptat spre Piața Kogălniceanu. Înainte de a ieși, a pus pe umerii lui Radu o pilotă. Diminețile de august erau răcoroase, totuși.