Răscoala. Episodul 1: Mixun

Avea douăzeci de secunde la dispoziție până să pornească alarma. Își trase cagula peste nas și traversă bucătăria ghemuită, numărând în gând. Repetase misiunea de zeci, poate chiar de sute de ori în programul de simulare, în decursul ultimei luni, așa că avea în minte matricea exactă a fiecărui pas pe care-l sincroniza automat.

Șase, șapte, opt…

Coti la dreapta, către sala restaurantului, acum goală și cufundată în întuneric. Se opri în dreptul ușilor batante și ascultă atentă preț de o secundă, apoi se strecură în salonul de recepție. Dincolo de ușa rotativă se zăreau siluetele masive ale bărbaților care patrulau perimetrul la intrarea în hotel. Biroul de la recepție era luminat de niște lămpi în suporturi care imitau sfeșnicele, vopsite într-un ruginiu pătat.

Doișpe, treișpe, paișpe…

Tocmai când unul dintre gardienii de afară intră la recepție, ea închise ușa care ducea la casa scării. Îi trecu prin minte gândul că staff-ul imperial ar fi putut să găsească o altă locație pentru congresul de a doua zi, cel la care prințul moștenitor al Imperiului Lineal fusese invitat să participe în calitate de mediator între părți, dar probabil că se bizuiseră pe faptul că Mixun era încă o planetă în curs de dezvoltare, cu o rată scăzută a criminalității și, deci, mai sigură.

Nouășpe…

Ajunse pe palierul unde se găsea panoul de control, scoase cipul și îl introduse în fanta specială, apoi se asigură că nu venea nimeni și porni mai departe. Primul cip fusese deja introdus cu trei ore în urmă de către omul lor din interior, altminteri n-ar fi putut trece nici măcar de ușa de la bucătărie. Sistemul biometric de monitorizare era extrem de sensibil și ar fi declanșat imediat alarma. Al doilea val al virusului trebuia să dezamorseze complet sistemul și exact asta se întâmplă, pentru că atunci când ajunse cu numărătoarea la douăzeci, nu se auzi nimic.

La intersecțiile coridoarelor se găseau imense coloane făcute în întregime din pliuri de sticlă, înăuntrul cărora se distingeau acvarii luminate, cu pești, pietre colorate și plante marine, iar pe pereți erau expuse tablouri cu picturi abstracte. În două minute urma să se facă schimbul de tură, iar gardienii aveau să înceapă să patruleze pe holuri. O usturau ochii din cauza luminii slabe și gălbui a lămpilor mici. Nu putea să-și audă nici măcar propria respirație din cauza zvâcnetului din timpane. Bocancii ei ergonomici nu produceau niciun sunet pe podelele acoperite cu mochete vișinii. Abia reuși să-și stăpânească senzația de gol în stomac atunci când ajunse la ultimul etaj, rezervat complet pentru prinț. Dincolo de ușile din sticlă semi-opacă, vișinie, dublu-securizate, putea vedea siluetele gardienilor. Se retrase în cel mai îndepărtat colț și continuă să numere în gând. Sângele îi pulsa în buricele degetelor, iar coloana vertebrală, în special partea cervicală, unde avea inserat neurochimul, îi zvâcnea dureros. Când ajunse cu numărătoarea la două sute, ușa se deschise și trei bărbați îmbrăcați în negru, cu jachete pe spatele cărora era imprimat logo-ul firmei de securitate, coborâră scara. Se strecură pe palier înainte să se închidă ușa, străduindu-se să-și calmeze respirația.

Camera prințului trebuia să fie a treia de pe partea dreaptă. Apăsă clanța filigranată și se strecură ușor înăuntru. Imensă și slab luminată, cu un perete întreg din sticlă ce dădea spre oraș, camera avea câteva dulapuri, un dressing și un pat cu baldachin, împrejmuit de perdele străvezii, mov, care dădeau impresia de curgere. Ca un cort de beduin. Se apropie cu băgare de seamă. Dincolo de materialul satinat putea distinge conturul unui trup neclintit. Ori cel puțin, așa avu impresia. Pentru că în clipa în care vru să dea perdeaua la o parte, un braț musculos i se înfășură în jurul gâtului, de la spate, apăsându-i traheea până ce aproape că rămase fără aer.

– Cine ești? Cum ai intrat aici? îi zbârnâi în ureche o voce răgușită.

Alexa se prinse cu ambele mâini de antebrațul vânjos. Forța din strânsoarea lui haotică o împinse să creadă că nu fusese pregătit, că n-o așteptase, că acționa ca un animal încolțit. Își lăsă corpul moale și încetă să mai respire pentru câteva secunde, suficiente cât să-l inducă în eroare. Când simți strânsoarea slăbind, își flexă cotul și îl împunse cu putere în capul pieptului. Bărbatul o eliberă imediat și scoase un geamăt de durere. Alexa se răsuci cu fața către el. Văzându-l aplecat de la mijloc, vulnerabil și expus, se gândi dacă era un moment bun să-i aplice serul anestezic, deși misiunea avea specificația clară să-l păstreze numai ca variantă de rezervă, pentru cazul în care prințul nu voia să coopereze. Deși i-ar fi fost mult mai ușor să procedeze așa, ordinul fusese clar de la bun început: trebuia să-l livreze pe prinț întreg și nu foarte vătămat.

– Ce vrei de la mine? mârâi el când se ridică, înainte de a se năpusti s-o lovească.

Alexa nu răspunse. Fentă prima lovitură, strecurându-se pe sub brațul lui, însă nu apucă nici măcar să-și tragă respirația sau să-și redreseze poziția. Bărbatul o apucă de mână și o smuci cu brutalitate, ea se lăsă pe vine și-l izbi cu vârful bocancului în genunchi. Își eliberă mâna, evitând astfel la timp un pumn. Al doilea o nimeri sub claviculă și valul de durere îi tăie răsuflarea. Nu scoase, însă, niciun sunet. Încercă, pe cât posibil, să analizeze situația. Prințul Marze părea că știa ce face, nu arunca pumni degeaba în toate direcțiile, însă se mișca greoi. Poate c-a băut sau poate e încă amorțit de somn, se gândi ea, cu un ochi la așternuturile mototolite. În orice caz, se vedea că dormise și fusese trezit. Asta însemna că o simțise, că poate avea și el niște senzori instalați pe undeva. Pe lângă asta, avea o constituție fizică impresionantă, umerii lați, pieptul umflat, și purta o cămașă din pânză albă, care lăsa la vedere cârlionții închiși la culoare, la fel ca buclele dezordonate care-i curgeau pe frunte. Cârlionții aceia lucioși îi amintiră Alexei de Matt și, odată cu imaginea lui, reveni și teroarea pe care-o trăiseră în fabrică. Acolo învățase că viața ei nu valora nimic. Nu contează cum te cheamă sau cine te crezi, aici nu ești la mă-ta pe tarla, tre’ să dai din coate ca să meargă treaba.

Furia aproape că-i întunecă privirea, însă și-o reprimă. N-avea voie să se abată de la plan ori să arate vreun semn de slăbiciune. Ajunsese la doi pași distanță de peretele dinspre ușă și nu mai avea cum să dea înapoi, așa că porni o contraofensivă dezordonată, din care Marze îi reteză fiecare tentativă de lovitură. În ultimă instanță, își îndoi genunchii, întinse piciorul și-l roti peste gleznele prințului, care căzu pe spate cu o bufnitură surdă. Coastele îi trosniră, compresându-i plămânii care i se goliră de aer cu un șuierat sonor. Alexa profită de răgaz, trase aplicatorul dintr-un buzunar al pantalonilor cargo și-l ciupi de încheieturi. Manșetele cu feroflux se materializară împrejurul încheieturilor prințului ca într-o aglomerare de pulbere lichidă. Aruncă sursa lângă pat și sări în picioare în același timp. Marze fu smuls de forța magnetică și târât de-a lungul încăperii, până ce manșetele se lipiră de ea.

Profită de clipa de liniște pentru a-și trage răsuflarea.

– Ai de gând să-mi spui cine ești? Cine te-a trimis? Spune-mi cu cât te plătesc. Eu pot să-ți ofer mult mai mult.

Alexa nu răspunse. În schimb, făcu un pas în față și-și strânse pumnii până-i scârțâiră mănușile din piele. Dacă în fața ei s-ar fi aflat oricine altcineva decât prințul moștenitor al Imperiului Lineal, nimic n-ar fi putut-o opri din a-i arăta cam cât costau serviciile ei. Senzorii neurochimici îi făcură timpanele să vibreze ușor, anunțând-o că insecta se apropia de locul extracției.

– Cu siguranță că nu vrei să mă omori, altfel ai fi făcut-o deja, continuă Marze, de-a dreptul înfuriat. Spune-mi ce vrei.

– Nu ești în poziția de a cere ceva, replică Alexa cu un calm care îl enervă și mai tare.

Începu să se smucească, furibund, să scrâșnească din dinți, mai degrabă de nervi decât ca să atragă cuiva atenția, fiindcă încăperea era antifonată — el ceruse în mod expres să fie așa.

Breșa în care se făcea schimbul de tură era aproape gata. Alexa realiză că nu mai avea mult timp. Se repezi la draperii și le smuci în lături. Dincolo de peretele din sticlă, se înălțau clădirile fusiforme, în culori neon, ale orașului Mixun. Artera aeriană, foarte circulată, de care colegii ei aveau nevoie ca să camufleze insecta, se găsea chiar în partea dreaptă a clădirii.

Inima îi bubuia sub coaste și sudoarea îi îmbibase cagula care-i învelea aproape complet capul.

– Nu cred că înțelegi. N-ai de ales.

Nu mai avea timp de pierdut. Transmise semnalul prin neurochim și se întoarse spre Marze, care se liniștise și o privea pătrunzător, cu gura ușor întredeschisă. Amândoi percepură vibrațiile puternice care veneau dinspre coridor și-și întoarseră capetele spre ușă înainte ca aceasta să se deschidă, lăsând să intre doi gardieni.

– Rămâi pe loc! strigă unul dintre ei.

– Căcat, bolborosi Alexa, trăgându-și arma cu fragmentație din buzunarul de la centură și ațintind-o spre ei.

O încărcă și așteptă până ce piuitul se opri și liniile de un violet diluat ale cilindrului principal se aprinseră pe rând, până la ultima. Șocul momentului îi pârjoli stomacul, de parcă dăduse pe gât o sticlă întreagă de tărie. Nu acum, fir-ar să fie, nu când sunt atât de aproape.

Cei doi bărbați aveau prinse de centură arme cu rază scurtă, iar Alexa își dădu seama că n-aveau să le folosească, la fel cum nici ea nu-și putea folosi pistolul. Orice armă ar fi putut ricoșa și astfel să-l pună în pericol pe Marze. Însă asta n-o împiedica să blufeze puțin. Când unul din gardieni făcu un pas spre ea, îndreptă dintr-o smucitură arma spre prinț.

– Ușor, băieți. Să nu ne agităm prea tare.

– Credeam că nu vrei să mă omori, îi zise Marze pe un ton scăzut, apoi înghiți în sec.

Părea dintr-odată teribil de obosit. În lumina violentă a neoanelor, chipul îi părea palid și aspru, scăldat de sudoare. Curentul de aer care pătrundea din gaura din fereastră îi mișca ușor buclele de pe frunte. Alexa îl privi în ochi, cu senzorii turați la maxim, pregătită să-și schimbe poziția la nevoie.

– Dacă nu vii cu mine chiar acum, foarte mulți oameni vor suferi, îi zise ea.

Sprâncenele prințului se apropiară ușor, formând între ele o cută adâncă, apoi se arcuiră a mirare, ca și cum înțelesese ceva foarte important.

Gardianul care se afla cel mai aproape de ea se repezi, îi apucă încheietura și i-o răsuci, făcând-o să scape arma. Nu era cu mult mai înalt decât ea, însă era mai masiv chiar și decât Marze. Cum n-avea o deschidere bună, se răsuci pe loc, îndoindu-și brațul imobilizat la spate, se lipi de burta gardianului și-l izbi cu capul în bărbie, apoi se răsuci și-l lovi cu dosul palmei sub gușă. Bărbatul își dădu capul pe spate, își mușcă limba și se clătină pe picioare. Celălalt bărbat interveni, o apucă de umeri, dar se trezi cu un șut între picioare. Se îndoi de durere, dar o prinse în ultima clipă de marginea jachetei. Alexa îl lovi cu piciorul din răsucire, reuși să se elibereze și să ia distanță. În treacăt, se aplecă și luă sursa magnetică de lângă piciorul baldachinului.

Apoi se auzi pocnitura, una singură. Primul gardian trăsese cu arma, iar bila cu hidrogen comprimat îi spintecă țesătura cu fibră fotonică, anti-laser, și i se împlântă în umărul stâng. Explozia internă îi arse țesuturile. Un șuvoi de sânge îi năclăi cagula și i se prelinse pe sub țesătura neagră, peste bărbie și gât. Căzu în genunchi, incapabilă să respire, cu o durere sfâșietoare care îi radia până în ceafă, dar fără să scape din mână sursa magnetică. Încremenită sub resemnarea că misiunea eșuase, se pregăti să trimită semnalul stabilit, însă privirea lui Marze îi atrase atenția. Se răzgândi.

Inspiră adânc, în ciuda durerii cumplite, și își mișcă încet mâna dreaptă până la buzunarul de deasupra gleznei. Strânse în pumn câțiva cărăbuși sintetici și, odată ce începură să pâlpâie cu o lumină albăstrie, îi aruncă spre gardieni. Gândacii bionici se lipiră de părțile expuse din pielea lor, se strecurară rapid sub ea și micro-detonările le sfâșiară țesuturile.

Urletele de durere umplură încăperea încinsă. Celui aflat cel mai aproape îi pocni întreaga falcă, cu tot cu vene, țesut ocular și așchii de os. Câțiva stropi de sânge săriră în lături, împroșcând cămașa lui Marze, care-și feri chipul. Celuilalt, cărăbușii îi sfârtecară gâtul și palma, făcând arma cu rază scurtă să cadă pe podea cu un clichet metalic.

Trupurile lor rămăseseră zvâcnind, mugetele și înjurăturile, strigătele și plânsul lor, îi răsunau în urechi ca un ecou al chinurilor pe care ea și Matt le trăiseră în fabrică. Amintirea îi răspunse în piept, ascuțită și tăioasă. Paradoxal, îi dădu puterea să se ridice, cu toate că sângele îi șiroia pe braț și încheieturi. O ajuta și neurochimul, care începuse deja să-i pompeze adrenalină în corp.

Dezactivă sursa magnetică, iar manșetele se dezintegrară. Marze se ridică, frecându-și încheieturile. În tăcere, ca și cum și-ar fi acceptat soarta, se apropie de geam. Văzu insecta plutind chiar lângă muchia acoperișului. Ceva mai jos, la nivelul dintre etaje, acolo unde nu se aflau ferestre, se găseau două perne din material amortizant. Prințul trase aer în piept, se mai uită o dată spre Alexa și sări. Perna îl prinse și zbură spre capsula insectei.

Prin ușa deschisă răzbăteau acum mult mai clar vocile agitate și pașii de pe coridor. Alexa își stăpâni cu greu tremurul. Simțea că amețește – pierduse prea mult sânge, abia se mai putea ține pe picioare, însă se gândi că era un lucru bun, că asta o scutea de efortul suplimentare de a mai lăsa în urmă mesajul pe care-l avea pregătit. Puteau s-o găsească acum pe bază de amprentă biologică.

Când ceilalți gardieni dădură buzna în cameră, ea tocmai sărea. Închise ochii, își strânse genunchii la piept și își ținu respirația până când trupul i se cufundă în buretele moale al pernei care o purtă la navă.

– Gata! Dă-i bice, Hex! auzi vocea nazală a unuia dintre piloți.

Insecta își ridică botul metalic și porni ascensiunea, silențioasă și întunecată. Motoarele își ajustară tracțiunea pentru unghiul de 62°, tăind prin straturile dense ale troposferei. În cinci minute depășiseră plafonul norilor, iar după alte douăzeci, silueta imensă a navei-mamă, Marvisa, o înghițea în hangarul său ventral.