nu există taxiuri pentru cei morți

Calul te aduce acasă
la pas greoi prin ploaia de vară, îți amintește
să nu privești îndelung spre haloul de lumină

felinarele pâlpâind, cu capetele metalice plecate asupra străzilor încețoșate
genunchiul tău bolnav nu mai are de suferit în timpul lungii călătorii
ploaia e plăcută.

Acasă, nu bați la ușă, ci doar
atingi lampioanele din hârtie, unul după altul,
ca licuricii care caută modele în arșița verii. Te afunzi

în scaunul tău preferat de lângă fereastră,
privești porumbeii care cuibăresc pe casa vecinului și te întrebi
când e gata cina și dacă

fericirea
vine doar când nu te aștepți.
Ultima dată când am vorbit, te-am întrebat

dacă devine vreodată mai ușor
să fii singur, iar tu ai râs și ai spus că nu
dar priveliștea devine mai frumoasă când privești în urmă. În fiecare zi

te mai uit un pic
umbra ta lângă fereastră ca un
stol de păsări care își ia zborul

Știu
că aceasta este o migrație necesară,
dar îmi fac griji

că nu-ți vei găsi drumul anul viitor
pe străzile acelea în continuă schimbare, cu nume și fără nume
distruse și repavate, un ocean de oase între noi

dar tu îmi spui să-mi amintesc
de cai
cum chiar și noaptea, păscând pe câmp

ei își găsesc mereu drumul spre casă.

Traducere de Eliza Claudia Filimon

poezie finalistă a premiului Hugo 2025, secțiunea „Cea mai bună poezie”

publicată în revista „Uncanny”, nr. 58
https://www.uncannymagazine.com/article/there-are-no-taxis-for-the-dead/