Șapte oase deasupra biciului

I. EPAVELE

O-ntreagă săptămână scurmarăm la epave,
Cătând prin mâl și alge vreun galben spaniol:
Cam cinci duzini uitate – făr’ solde, fără nave,
Și-n frunte – Căpitanul, cu unghiile-n nămol.

Dar hoaștele galere zăceau de mult secate!
Trecuseră, pesemne, și alții alde noi,
Mânați de-aceleași visuri: plantații și palate,
Nevestele și plozii în straie mai de soi…

Și-atuncea Căpitanul, matroz călit și trupeș,
Purtând pe-a lui spinare sărutul unui bici,
Zvârli-n talaz cazmaua și-n toiul unui iureș
De ruginite glasuri ne zise „Până-aici!”

Urale-am scos cu toții, ademeniți de zare,
Dar înlăuntrul nostru sfârșitul ni-l zăream,
Căci Davy Jones întinde c-apoi să te doboare
Sub flamura-i cea neagră, pe care ne-o croiam.

În pântecul mătușii din lemn ce ne-nfiase –
O aprigă bătrână, cu gabieri cârpiți,
Pe steag vopsirăm totuși un bici sub șapte oase,
De-a mării dulce sare lăsându-ne ‘nghițiți.

Un golf cu apă mică ne tăinui o vreme:
Ne-am tras la țărm băbuța s-o carenăm de scoici,
Iar vlăguiții noștri uitară de sirene,
Găsind oblăduire la băștinașe doici.

Și numai Căpitanul nu-avea ochi pentru ele
Și, cum în doi slujisem, odată-am îndrăznit:
Mi-a numărat în palmă fix șapte bucățele
Rămase dintr-un piaptăn „de Dânsa dăruit…”

Mi-a spus că i-ar ajunge și-o singură captură
Spre-a-i îmbuna bătrânul de soață a i-o da;
Iar pentru-a ei măicuță – o palidă făptură,
Să-aducă doftor mare din Boston, plănuia…

Și-n clipa de franchețe a vechiului confrate
Simții c-aud alături cu totul alt bărbat,
Ce față de vestiții cu mâinile pătate
Mi-eși la socoteală… oleacă mai curat.

Deplina curățire goleta i-o furase:
Ziceai că-i o mireasă gătită-n văl spumos
Întocmai ca-n junețe, când vântul strecurase
Întâia oară boarea-n al ei pânzet setos.

În ceasul îmbarcării, localnicii ținură
Cu zestre s-o petreacă din propriul avut:
Mi-aduc și azi aminte cum ne ploua prin gură
Sub muntele de guava, ce-n cală ne-a crescut.

Și mai cerut-au câțiva din trib cu noi să vină,
Voind să-și mai „salute” conchistadori amici:
De-și azvârleau harponul… Poseidon să-i țină!
Mă pricopsii pe dată cu doișpe ucenici.

Sorbitu-ne-a refluxul corabia din oază
Și voltă-n larg făcurăm, tribord sub Alizeu:
Și ce să vezi?! Ea loch-ul, clepsidra – le sfidează,
Gonind cu zece noduri spre cel dintâi trofeu!

Am chiuit cu toții, culeși de noua zare,
Cum au făcut-o, poate, și alții alde noi,
Mânați de-aceleași visuri și urme pe spinare,
Cătând prin mâl plantații… ori doftori mai de soi.

 

II. OAMENII LUI ODISEU

În ziua sorocită spărgea Mătușa valul
De se-abăteau pe punte oștiri de stropi verzui;
Voios era cimpoiul și ridicat moralul
Pe-o rută ce răbdase neguțători destui.

Mă ușuram la provă când mă trezii, deodată,
În coastă cu-n Miskito, cu degetul întins…
Răcnii după lunetă, parcă-n pământ intrată,
Și-o ațintii degrabă spre vastul necuprins:

Acolo, unde marea se-ngeamănă cu cerul
Înfiripând cătării fantasme alburii –
„I-o Urcă, măi, Miskito!” îmi pup eu ofițerul
Numit pe loc, atuncea. „Tu – cartul o să-l ții!”

S-au bulucit și restul cucoana să o vadă
Și numai Căpitanul scruta spre altceva:
„Băieți! Ne vin «tovarăși»”. La est – o arboradă:
O brigantină calea spre Urcă ne tăia!

Curând îi deslușirăm „obârșia” prea bine,
Căci iată! Ridicase o flamură la pic:
Puțin lipsi să-mi crăpe și oasele din mine!
Băieții, de obidă, nu mai vedeau nimic.

Deasupra tuturora, doar dânsul pe dunetă –
Un om. Strângea în palmă ceva misterios:
Întrezărea, s-ar zice, pe-un țărm, o siluetă,
Și alta, uscățivă, pe-un pat putregăios.

Tresaltă omul nostru. O cută se aprinde
Într-ale lui sprâncene cu smocuri cenușii –
În mreaja vocii sale rărunchii ni-i cuprinde:
„’Nălțați stindardul Urcii! Mișcați-vă, copii!”

Ah, cum păstra el, lupul, un as pentru de toate!
Mai depănăm și astăzi, în doi, la un pahar;
Sub masă – prichindeii, cu gurile căscate,
Gustând – a câta oară – ceva ce nu-i în ziar:

Cum a crezut cucoana că-i vin „izbăvitorii”,
Cum și-a găsit curajul, ivind al ei babord,
Cum noi sub vânt cârmit-am, aidoma „surorii”,
Prinzându-ne rivalii la mijloc, sub sabord…

Sărmana brigantină! O ploaie de ghiulele
Scuipată dinspre Urcă se cuibări-n pirați.
Luarăm și noi pildă, ca niște gărzi fidele:
Ciuntirăm tachelajul proscrișilor fârtați.

Când se dezmeticiră, le lunecam prin pupă;
Să vezi atunci blesteme! Năprasnic apogeu!
„Care vi-i la comandă, hiene din șalupă?”
„Corabia ni-i Argo! Mai-mare – Odiseu!”

Le răsuna veninul hăt dincolo de zare,
Deși-ntr-al lor lăuntru, la fel ca noi, știau
C-aduce meșteșugul când bune, când amare,
Desubtul celei flamuri, pe care-o fluturau.

 

III. ȘALUL NEGRU

C-o sărutare totuși ne-au petrecut confrații –
Și care-n locul lor s-ar fi-mpăcat să piardă?
De sub frânghii și așchii urlară ca turbații:
„¡Volad, españoles! La cârmă-i Neagră-Barbă!”

Și ce-a contat că Eddie pețea prin Carolina?
Cum i-auzi porecla, señora o zbughi!
De ce n-am dat-o oare-n adâncuri – brigantina?
Ne-au ars din două vorbe! Pân’ și-Odiseu scrâșni,

Iar noi – smucirăm crucea Burgundiei din culme:
Ce rost și-avea buleandra, cu jocul destrămat?
Și-n spuma-acelor ape, ce scaldă Noua Lume,
Mireasa – șalul negru, din cui, și l-a-mbrăcat:

Ne-am repezit în urma cucoanei spaniole –
Pădure de catarge, ce-n chin se gârbovea
Sub geamătul parâmei și-al silnicei corole
De pânză, mult prea multă, pe care-o întindea.

Degeaba-i cuvântară din pupă tunuri două,
Căci Odiseu al nostru din ochi nici nu clipi:
„Nu-și lasă nimeni postul, cu sulf de-ar fi să plouă!”,
Dar nu a fost să fie – plouară oameni vii…

Ceva prea gras jupâna dosea-n adânc de cală
De-și azvârlea, cu lanțuri, „cioroii” peste bord –
Fierbea-ntre noi și Urcă o baltă de cerneală,
Ce-ar fi sfârșit sub cizma creștină-a vreunui lord.

Și astăzi mă mai smulge din somn acea oroare,
Cu inima să-mi sară din piept, ca și atunci:
Vedeam flăcăi, copile și mame de culoare –
Prin valuri căutându-și înspăimântații prunci.

Și toți ne îndreptarăm privirea spre dunetă,
Dar Odiseu… pierise! Na, scoate-l de-unde nu-i!
În clocotul stihiei… lupta o siluetă:
Pe umăr… c-o femeie și-n spate cu-al ei pui.

***

Cam cinci duzini de umbre ne-am dus de la epave
Și pe-alte cinci – scăparăm din fierul spaniol.
Regrete? După Urcă și-averile-i grozave?
Mai bine mâna goală… decât un cuget gol…

 

EPILOG

Iertare: Căpitanul? Păi… s-a-nturnat la Bristol
Cu-n papagal pe umăr și-n minus cu-n picior:
Găsitu-și-a Comoara pășită-n alt capitol;
A ei blajină maică dormea sub un răzor.

La braț cu o negresă ce nu-l mai părăsise,
Un han – „La Șapte Oase” – din mâl a ridicat
Și-n timp ce unii calcă pe leșuri către vise,
El merge la culcare… oleacă mai curat.